Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (III)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

(…)

PREA GRAŢIOSULE,

ILUSTRISSIME DOMNULE JUDECĂTOR SILVIU BUDO,

Noi, un număr uriaş de locuitori ai Pianului de Sus, oraşul Medio Monte, vă prezentăm această situaţie disperată în care ne aflăm de un impresionant număr de ani şi de aceea adresăm această plângere şi rugare: precum bine ştie ilustrissima voastră persoană, noi, mine- rii de la Societatea Imperială, n‑avem a oferi nimic copiliţelor noastre, aşa că de la paisprezece ani împliniţi singura lor distracţie de noapte este excursia în grădiniţa frobeliană din Medio Monte.

Copiliţele ucenicesc acolo pentru a deveni femei şi mame şi pentru a locui în Pianul de Sus, a naşte viitori mineri, de care are comunitatea ne- voie şi a nu mai tânji după oraşul Medio Monte. Această situaţie a fost privită cu înţelegere şi toleranţă de către Consiliul Municipal.

Înainte de a ne pronunţa necazul, prea graţiosule domn, noi spunem sincer că ne‑am dat toată silinţa de a înconjura cearta, neînţelegerea ori neplăcerea pe care ne‑o provoacă ilustrissimul domn tâmplar Valdemar Schlesak. Rugăm a vedea atitudinea împăciuitoare pe care am avut‑o faţă de ilustrissimul domn Adam Csozberger, poreclit în Medio Monte şi Necurata Godină. Sute de alte persoane, ale căror nume şi funcţii le‑am aflat de la copiliţele noastre, au fost trecute sub tăcere. Pe lângă măruntele satisfacţii financiare de care minerii au atâta nevoie, era şi lecţia de viaţă pe care acei cetăţeni le‑o aplicau, în grădiniţa frobeliană, odraslelor noastre.

Dar cazul cu acest tâmplar, tată de familie şi taur al grădiniţei frobeliene, nu mai poate fi tolerat. În sumeţia şi cerbicia lui, acest taur a luat dragostea copiliţelor noastre, le‑a pervertit şi le‑a învăţat numai pe la spate.

Ilustrissime domnule judecător, Silviu Budo, noi ne creştem copi- lele pentru a trăi şi procrea normal. Am avut şi o discuţie cu acest individ care, în orbirea lui, n‑a dorit să asculte sfatul celor mulţi. În răutatea lui, Valdemar Schlesak a pretins şi a avut în continuare satisfacţia oferită pe la spate şi rezemat de ţâşnitoare. Determinând copiliţele care părăseau această treabă şi se aranjau la casele lor să solicite numai astfel de satisfacţii dosnice de la legitimii lor bărbaţi. De aici au rezultat scandaluri, chiar divorţuri.

Acest lucru nemaiîntâmplându‑se niciodată în Pianul de Sus. Astfel de scârbe şi neplăceri ne oferă acest taur care ne‑a dat soluţia de a nu ne mai trimite copiliţele în fiecare noapte la grădiniţă, că el n‑are neapărată nevoie de ele. În urma acestor batjocuri suntem indignaţi, căci acesta e cel mai puternic motiv al tulburării noastre legate de posesiunea copiliţelor. Considerăm că cele scrise mai sus ne servesc îndeajuns ca motive pentru a ne lua îndrăzneala de a vă ruga ca, în timpul cel mai scurt posibil, să ne scăpaţi de acest taur. Scriindu‑vă, avem mângâierea că veţi rezolva această deplorabilă stare.

Cu deosebită stimă şi speranţă: Crâncău Aurel, Alecsa Săsăran, Pop Georgiu, Gheorghe Chivu, Costan Laurenţiu, Crâncău Ilie, Lupşa Gavrilă, Moisa Vasile, Dunca Ioan.

P.S. În speranţa unei rezolvări favorabile, ilustrissime domn, afirmăm că, în timpul liber pe care îl avem de la mină, vom fi bucuroşi a presta, pentru oraşul Medio Monte, orice lucru manual ori chiar jertfă.

Făcuse patru sicrie. Unul mic, două mijlocii şi unul mare. Pentru crucea de marmură. În familia lui Adalbert Weiss, cioplitorul de Medio Monte, dăduse nenorocirea. Nevasta, soacra şi doi copilaşi îl părăsiseră în lunile martie şi aprilie ale acelui an. Febra, durerile de piept şi junghiurile în spate au fost suficiente.

„Domnule Schlesak, dumneata m‑ai servit cu promptitudine”, spusese Adalbert Weiss, care încărunţise în două luni de zile. „Doresc să‑ţi fac o plăcere din piatră. Care mi‑o vei spune”, completase cel mai slab om din Medio Monte. Avea 48 de kilograme îmbrăcat. Greu‑ tatea lui normală. Mărul lui Adam ieşise în afara gulerului de la cămaşă, precum o ghiulea de tun.

„Să‑mi faci o cruce mare de marmură, eu plătesc materialul, iar dumneata vii cu manopera”, mai spusese şi Valdemar Schlesak.

„Eu vin cu de toate, domnule Valdemar, şi cu montajul unde vei dori”.

A fixat‑o în ţărâna cleioasă din fundul grădinii.

A lăsat‑o să se aşeze. A privit‑o, zile în şir, de la fereastra dormi- torului. Soarele apunea în vârful ei.

A trimis‑o pe Magdalena să‑şi zică rugăciunile de seară la crucea de marmură. Femeia a învăţat drumul, în două săptămâni. N‑a zis nimic. Stătea cu ochii în podea.

Când a crezut că treburile merg după cum le rânduise în mintea lui, Valdemar Schlesak s‑a apucat de treabă. A cărat firisporul din atelier şi gunoiul din curtea galiţelor în jurul Crucii de Marmură. Zi de zi. Roabă după roabă. Luni de‑a rândul. Până n‑a mai rămas decât vârful alb, înconjurat de un buboi negru‑maroniu.

Valdemar Schlesak se aşeza pe scaunul din faţa ferestrei. Magdalena Schlesak ieşea în curte. Pornea către Crucea de Marmură. Să‑şi spună rugăciunile de seară. Cădea în genunchi, se prindea cu mâinile de bul- gării de ţărână urât mirositori. În podul palmelor se aduna o pastă găinăţoasă care, după ce se usca, prindea a se desprinde singură de piele. Vârful Crucii de Marmură părea mai alb în clisa râncezită. Soarele apunea chiar deasupra lui. Magdalena Schlesak săruta crucea. Când ploua, Valdemar Schlesak era fericit.

Poliţaiul Mike şi trupele de jandarmi din Medio Monte au intrat în curtea lui Valdemar Schlesak. I‑au prezentat, cu sfială, maldărele de reclamaţii. „Crucea de Marmură a lui Valdemar Schlesak murdă- rea aerul”. L‑au obligat să cureţe locul. Să spele Crucea de Marmură. S‑o dea cu apă de colonie.

Numai Adalbert Weiss l‑a înţeles pe Valdemar Schlesak. I‑a şi spus‑o într‑o dimineaţă răcoroasă de august. În Piaţa de Fân din Medio Monte. „Ai dorit să arăţi că viaţa e un mare căcat, Valdemar. Ei nu te puteau pricepe. Eu am înţeles”, a spus cioplitorul, bătându‑l pe umăr pe tâmplar. Valdemar Schlesak nu dorise să arate nimănui nimic. Nu l‑a contrazis pe cioplitor.

Paul Mittemberg se mutase din budă. De când bijutierul nu mai era alături de el, se lăsase ca o linişte peste întreaga casă. Nu mai venea nimeni să stea la taclale. Mătuşa Frederica Eva Mittemberg se încuiase în dormitor. O auzea plângând. Se aşeza în fotoliul cu peri- niţă din salon. Se gândea la ultimele cuvinte ale unchiului său. Paul Mittemberg ajunsese singurul bărbat din acea casă. Trebuia să aibă grijă de mătuşa Frederica. Paul Mittemberg îşi ascultase întotdeauna unchiul. Simţea că se află la începutul unui drum. Făcuse câţiva paşi.

Doar seara ciulea urechile. O privea pe Leopolda Lohana Nathan, o asculta pe Frederica Eva Mittemberg. Sorbea din ceaşcă lichidul în zaţul căruia îşi citea viitorul.

Galben ca pieliţa piersicilor putrede, greţos de moale sub călcătură.

„Hopa‑sus, Frederica”, şoptea grăsana doamnă Mittemberg, sărind peste treapta de marmură roz. Din bucătărie în salon. „Hopa‑sus, Frederica”, gâfâia văduva Mittemberg, atentă să nu verse picurii de cafea pe covorul de Persia.

„S‑a vărsat câte ceva, Leopolda”, zice Frederica.

„Dar a şi rămas câte ceva”, se grăbeşte să completeze, ca în fiecare seară, Leopolda.

„Capriciul, Leopolda”, zice Frederica aşezându‑se cu greutate pe sofa. „Capriciul se‑nvârte deasupra capului fiecărei femei ca o nucă, la început, ca un dovleac porcesc, mai apoi. Când eşti singură, dormi neînvelită, n‑are nimeni grijă de tine, în fiecare dimineaţă scoţi mâna stângă de sub plapumă şi… Capriciul, Leopolda, n‑are astâmpăr, tu îl ai pe Nathan, Leopolda”, zice Frederica răutăcioasă.

„E o cafea de Francia?”, întrebă Leopolda. „Ca la Baksci din Buda‑ pesta, unde mergeam cu Nathan la concert‑café. Ce vremuri şi cum s‑au mai dus. Aveau mese de plastic roşu, cu rame de aluminiu şi sca‑ une din plastic galben, cu rezemători din muşama moale. Ori Nathan, ori un butuc din lemnărie, Frederica. E acelaşi lucru. Poţi să‑l în- cerci”, zice Leopolda.

„Adică, care sentiment, ori trăire provoacă nuca aceea transfor- mată în dovleac porcesc, adică, de unde se trage indispoziţia şi cum de doare mai tare suferinţa decât fapta?”, zice Frederica.

„În faţa flagelului pe care‑l prezinţi, draga mea, se poate lupta pe căi legale şi sigur că vei învinge contribuind la mărirea gradului de onoare al comunităţii din Medio Monte”, zice Leopolda.

„Dreptate pentru dreptate, bunătate pentru bunătate, frumuseţă pentru frumuseţă, astea‑s energiile care se revarsă, aşa îmi închipu- iesc eu viaţa, şi trupul ăsta zvâcnitor, neîncetat, continuu”, zice Frederica privind spre Paul Mittemberg.

„La «Fraţii Davidovits», pe Malinovski, la en‑détail, au adus spe- cialităţile pentru moda de toamnă‑iarnă”, zice Leopolda.

(Va urma…)