„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a V-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Contesa

Herina. În prima zi de miercuri a fiecărei luni se aduna lumea în faţa cofetăriei din Piaţa Centrală. Donika Akos şi Dimka Brencis soseau cu marfa adusă de la Praga. Cutii de carton cu câte şase sticle verzui de Absint. Au adus „Zâna Verde”, ziceau cetăţenii bucuroşi. Zvonul mergea până‑n Iaremcea, preţ de cincizeci de kilometri. Soseau cu trăsurile şi domnii Plotinikoff şi Wodobskin.

Din Iaremcea începea Galiţia şi ţinea preţ de două sute de kilometri, până dincolo de Lemberg.

În Galiţia se adunau bandele de hoţi. Adăstau lângă Iaremcea. O luau către Herina, Lipce, Debrecen şi se opreau tocmai la Budapesta.

Domnii Plotinikoff şi Wodobskin cumpărau două lăzi de absint. Se aşezau pe malul Prutului, gustau absintul pe băncile alea din lemn masiv, privind apa învolburată ce o lua către Colomeea. Acolo începea Pocutia. Din Iasinia apele curgeau către Tisa. Din Iasinia la Herina şi de‑acolo la Lipce.

Domnii Plotinikoff şi Wodobskin ţineau hotelul din centrul Iaremcei. Mii de turişti veneau în fiecare an. Din Cracovia. Din Budapesta. Din Bratislava.

Domnii Plotinikoff şi Wodobskin ţineau uniformele de atac în pivniţele hotelului din centru.

Marele băutor de absint al Herinei era bătrânul văduv Szatmari Ioszef, care‑şi mângâia, în fiecare joi, mustaţa întortocheată. Trăgea din sticlă lichidul verzui, fumând pipa.

***

Tinerii Leopold Biner şi Bercu Bernard se angajaseră ca lucrători la cofetăria „Dimka şi Donika” din Herina.

Învăţaseră să facă fierturile de caise verzi, de coarne sau de mure.

Porneau la drum înspre Iaremcea şi Lemberg sau către Lipce, Wartezen ori Grosswardein, până‑n târgul de la Debrecen.

Verile erau călduroase. Marfa se pierdea. Dulceţurile făceau mucegai pe deasupra.

Leopold Biner şi Bercu Bernard închiriau şoproanele din locurile de târg, se apucau de gătit fierturile de fructe, stârnind poftele muierilor din Lipce, copiilor din Wartzen, bătrânilor din Grosswardein şi întregii comunităţi din Debrecen. Lumea se îngrămădea să vadă şi să cumpere.

Leopold Biner şi Bercu Bernard păstrau secretul reţe- telor de biscuiţi, fursecuri ori budinci. Tăinuiala asta deve- nise un sport al celor care învăţau meserie la cofetăria

„Dimka şi Donika”. Când punea câte ceva la cale, Leopold Biner se închidea în odaia din spatele atelierului de cofe- tărie. Bercu Bernard purta greutăţile balanţei în buzuna- rele de la pantaloni. După ce cântărea cantităţile de făină, zahăr sau fructe, le băga înapoi. Fiecare lucrător cofetar avea secretele lui.

***

În octombrie a început. Cu o săptămână înainte de sosirea bandelor de hoţi din Galiţia, croitorul Einhorn Moritz, din Herina, a ieşit din măcelăria lui Feier Emeric cu o pradă bogată. Îi atârnau cârnaţii din buzunare, în mâini avea mai multe chifle. Brusc, a început să fugă fără ca măcelarul să‑l urmărească. Tot în acea dimineaţă răcoroasă, Demeter Francisc, fermierul, a oferit gratis un spectacol în Piaţa Centrală. S‑a apucat să înveţe mersul pe bicicletă, răsturnări, tamponări în pereţi, până‑n jurul orei zece. Și‑a continuat lecţiile în drum spre casă. După alte acrobaţii a împachetat bicicleta şi a dispărut.

Bătrânul Szatmari, mângâindu‑şi mustaţa întorto- cheată, aşezat pe banca din faţa fântânii, fumând liniştit, a dat din cap în stânga, apoi în dreapta şi şi‑a spus că aşa ceva nu s‑a mai pomenit.

***

Şi domnul Plotinikoff avea mustaţă, blondă, care‑i atârna pe lângă bărbia rasă proaspăt. Când nu umbla cu trăsura, călărea un cal alb. Calul era iapă. O chema Brenda. Prietenul domnului Plotinikoff, domnul Wodobskin, împli- nise, în douăzeci şi opt septembrie, şaizeci de ani. Scund şi îndesat.

Uneori, când se afla în fruntea bandelor de hoţi adunate în Galiţia, domnului Plotinikoff i se spunea „Colonelul”.

Când scriu cronica Herinei, am nevoie de linişte. Mă retrag în camera din spatele brutăriei, îmi spun, „Spitz Lieber, acuma să te văd, trebuie să laşi mărturie celor care vor veni şi vor fi mândri că s‑au născut, au copilărit şi trăiesc în Herina”. Nici un cuvânt de scădere nu se strecoară în aceste rânduri. În cameră se stârnesc nori de praf, se aşază pe masă şi pe hârtii după ce‑şi sfârşesc plutirea în jurul opai- ţelor. Miroase a fotoghin dinspre podele. Într‑o miercuri de început de lună, prin septembrie, domnul Wodobskin mi‑a spus cu răutate în glas: „Măi, Spitz, grăsimea din şoldurile tale se pierde uşor, te duci pe un coridor lung şi prinzi a‑l măsura cu un chibrit, pe care ţi‑l dau eu, apoi te apuci să miroşi pardoselile şi către seară te pui la pescuit în chiuve- tele de la cofetăria doamnelor «Dimka şi Donika»”.

Domnul acesta din Iaremcea mi s‑a părut un inamic periculos. I‑am spus doctorului Izrael Klein de la spital şi doamnelor călugăriţe care îngrijeau bolnavii secţiei de contagioşi.

„Toţi medicii din Herina se vor refugia cu diverse mijloace de transport, în afară de Izrael Klein şi contagioşii lui, domnule Plotinikoff”, a spus Wodobskin.

„Strategia, Wodobskin, e să nu rămână mai mult de trei sute de cetăţeni în Herina”, a şoptit Plotinikoff.

„Să‑şi lase seifurile Wertheim deschise”, a zis Wodobskin, bând cu nesaţ din sticla de absint.

„Deschise şi goale, Wodobskin”, a completat nervos Plotinikoff.

„În pivniţe vor fi vinurile lor nobile, vechi, îmbuteliate. Pe Kincsey ăla de la tutungeria din Herina îl lăsăm fără ţigări, ca tribut de război, şi‑l recompensăm cu un palton cu căptuşeală din blană de vulpe. Vin vremurile chefurilor, ale aşternuturilor curate, ale sacilor cu lenjerie de corp, ale meselor încărcate cu mâncare, ale ceasurilor de buzunar scumpe, domnule”, a spus Wodobskin.

„De doamnele Dimka şi Donika nu se va atinge nimeni, Wodobskin”.

„De acord, domnule Plotinikoff”.

„Orice nouă ordine, oriunde, deci şi‑n Herina, se insta- urează pe căi permise şi nepermise. Roadele ei devin vizi- bile, mai ales acolo unde nu se întâmpină piedici. Puţini vor fi cei care nu se vor lăsa înduplecaţi de puştile astea, de uniformele astea, Wodobskin”.

„Poate doar funcţionarul ăla de la orfelinat. Ca data trecută. Cu prezenţa sa de spirit, cu hainele alea sărăcă- cioase, păzind casele cofetăreselor. Ăla care‑i alunga pe înfometaţi cu o voce mieroasă. Vi s‑a făcut milă de el şi v‑aţi oferit să‑l îmbrăcaţi, domnule Plotinikoff”.

„Csury Ianos, Wodobskin. M‑a refuzat politicos. Să fie pregătit furierul ăla kirghiz. Vom avea nevoie de infor- mări. Și anunţaţi contesa că‑n două săptămâni pornim spre Herina, domnule”, a încheiat domnul Plotinikoff.

***

Inamicii aceia au ajuns în Herina la jumătatea lunii octombrie. Au dărâmat gardul, s‑au aşezat în grădina domnului Morghenthal, au umplut păşunea de la intrarea în oraş, au spart dugheana refugiatului Darulovitz. Au băut şi au împărţit săracilor curioşi şi prezenţi materialele de stofă şi de perdele. L‑au găsit pe domnul rabin, i‑au luat cojocul de pe umeri şi pantofii, l‑au alergat desculţ, pe străzi, până în Piaţa Centrală.

Li s‑au alăturat cei dedaţi la fărădelegi din oraş şi împrejurimi. Veniseră cu saci goi în spinări. Adulmecau. Îşi umpleau sacii. Plecau la casele lor.

„Aşa se apără proprietatea privată, Plotinikoff?”, a întrebat contesa Monthomas, supărată.

„Noi n‑am venit aici să apărăm cetăţenii din Herina unii de alţii, doamnă contesă”, a răspuns „Colonelul”. Aşa a fost în prima zi.

(Va urma…)