În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.
Era bine de fiecare dată când doctorul Laycsany vindea câte un apartament de două camere domnului Graur. Mă chemau să stau de martor. „Cine dă aldămașu’, doctore?” „Graur, măi.” „Cine dă aldămașu’, domnule Graur?” „Doctorul Laycsany.”
A doua zi, pe la zece, după ce zbura pe deasupra Mittelstadt-ului, avionul de la București o lua spre Șurdești, făcea o curbă înspre Munții Gutâiului, trecând iar pe deasupra orașului, apoi ateriza pe unica pistă a aeroportului, aducându-i pe activiștii de partid, pe târgovețul din Ocna Șugatag și pe doctorul Engel de la minister.
Domnul Graur punea pe masa cârciu- mei de lângă popicărie o sticlă de lichior și trei pahare; apărea valvârtej, de la cabinetul de consultat mărhăi, și doctorul Laycsany cerea și el o sticlă de lichior și trei pahare. Se așeza între mine și domnul Graur. Puneam în paharele domnului Graur lichior din sticla doctoru- lui Laycsany. Puneam în paharele doctorului Laycsany lichior din sticla domnului Graur. Lichiorul îl arun- cam din pahar pe lângă omușor, și dus era. Domnul Graur și doctorul Laycsany gustau lichiorul cu sorbi- turi scurte. După un timp calculat, luam în mâna dreaptă sticla cu lichior adusă de domnul Graur: „Așa-i că nu mai beți, domnilor?”. Fără să aștept răspuns, dam pe gât ce mai rămăsese în sticlă. Imediat, repetam figura cu lichiorul rămas în sticla doctorului Laycsany.
Ăsta era aldămașul. Doctorul Laycsany vindea lunar câte un apartament de două camere. Tot lunar, domnul Graur cumpăra ce vindea doctorul Laycsany. Că apoi domnul Graur revindea cu profit ce cumpărase de la doctorul Laycsany, era altă poveste. Eu doar eram martor la vânzarea lunară. Aproape două sticle de lichior în fiecare lună era o afacere bună. Lichiorul ăla nu te intoxica.
Doctorul Laycsany era de profesie veterinar, umbla prin târguri și cumpăra animale, le ducea la abatorul din Mittelstadt unde măcelarii pregăteau por- ții de carne, oase de măduvă, cotlete, coaste. Mărhăile intrau pe picioarele lor printr-un loc și ieșeau doar pachețele învelite în hârtie, însîngerate, aburinde. Primeam și eu un pachețel din ăla de fiecare dată când doctorul urca în Trabant și trecea pe la prietenii lui, care nu-i plăteau decât când aveau banii. Era plăcerea doctorului Laycsany. „Carnea de mărhăi merge la supă cu măduvă, la tocăniță ori la friptură. Cu multă ceapă, cu usturoi, cu morcovi, măi Aurel”, îmi zicea doctorul întinzându-mi pachețelul.
Lichiorurile erau de mai multe feluri: Ecuatorial, Trocadero, Bacchus, Primula, Vraja Mării. Le făcea Libotean, un bătrânel care avea o făbricuță pe Valea Chiuzbăii. Lucrase între cele două războaie într-un oraș din Elveția, pe malul unui lac. În anul o mie nouă sute cincizeci și șapte se întorsese în Mittelstadt. Din străinătățurile alea adusese utilajul de făcut lichior.
„P-ăsta am tras și-n vreme de război, când se făcea Primula, lichioru’ cu esență de coajă de portocală. Într-o curte mare. Camioane cu sticle pline de lichior și camioane cu sticle goale de lichior. Ca apa. Așa se bea-n Elveția și-n Franța lichioru’. Aici merge bine Ecuatorialu’ și Vraja Mării. Astea trec, astea le fac!”.
Utilajul ăla era fabrica de lichioruri a lui Libotean. Până prin anii o mie nouă sute șaizeci. Până i s-a făcut rău, mergând pe bicicletă. Lucrase o zi și o noap- te. I se îmblăteau în cap sticlele cu lichior Ecuatorial. Pe drumul Văii Chiuzbăii n-a văzut pietricica de lângă o groapă și a dat cu tâmpla de alte pietre. Pe certifica- tul de deces s-a scris „infarct”, altfel s-ar fi zis că fabri- cantul de lichioruri a fost un alcoolic. „Preventiv, domnule doctor Laycsany.” „Preventiv, Aurel.” „Așa-i, domnule Graur.” În cârciuma de lângă popicărie s-a făcut pomană cu lichioruri Ecuatorial, Trocadero, Vra- ja Mării și Primula.
*
De infarct s-au dus și domnul Graur și domnul doctor Laycsany. Ultimul, când absolvisem contabili- tatea de la școala cooperației din Mittelstadt. Le-a luat locul la cârciuma de lângă Popicărie domnul Serdatz, tehnician veterinar și colecționar de artă, câteodată însoțit de domnul Corneliu, un pictor din București. Avionul de ora zece făcea curba înspre Munții Gutâiu- lui și ateriza pe aeroport. Hop! Și pictorul Corneliu la cârciuma de lângă Popicărie.
Domnul Serdatz era un băutor pasionat de li- chior Trocadero. În anii șaptezeci, când pictorul a avut nevoie de douăzeci și cinci de mii de lei, domnul Serdatz a luat imediat avionul care pleca la ora doisprezece din Mittelstadt spre București. „Bani buni, domnule Corneliu, îi dau cu o infimă dovadă de bună credință, o mică asigurare, doar un tablou pe care-l duc în Mit- telstadt și-l vei recupera când achiți datoria.” „Bine, mulțumesc, așa să fie”, a răspuns pictorul Corneliu.
Tabloul din dormitorul pictorului, un înghițitor de flăcări în arena unui circ, își găsise locul potrivit în dormitorul domnului Serdatz. După câteva luni, apare pictorul: „Am sosit să-mi recuperez tabloul, domnule Serdatz”. „Nu pot renunța la el! În fiecare dimineață îl privesc și doar apoi plec la cabinet. E o necesitate pentru un iubitor de artă, domnule!” Cu pictorul la braț, Serdatz a ajuns la cârciuma de lângă Popicărie. Lichior Trocadero, lichior Ecuatorial, lichior Primula, se adunau sticlele goale lângă ușa de la intrare.
„Chiar n-am cum să mă despart de înghițitorul de flăcări, domnule, deși știu bine că trebuie să-l dau înapoi, c-așa a fost înțelegerea și un Serdatz nu-și calcă cuvântul. Mi-am zis. Mi-am tot zis, poate că aș renunța dacă… dacă și cu parcă… dar e la mine-n dormitor, nu și nu… Bine, hai că ți-l dau, da’ mai pui și tu acolo câteva mii de lei în plus, să zicem patruzeci și cinci de mii, și ți-l duc chiar eu la București, când ai suma as- ta.” Așa a și fost. Peste câteva luni, pictorul Corneliu și-a putut iar privi înghițitorul de flăcări la locu-i din dormitor, iar domnul Serdatz a încasat cei patruzeci și cinci de mii de lei. Dintre care douăzeci de mii de lei chiria pentru găzduirea operei de artă. O afacere bună.
Când treburile îi mergeau strună, domnul tehnician veterinar și colecționar de artă din Mittelstadt fluiera.
La sfîrșitul anului o mie nouă sute optzeci și patru, domnul Serdatz și-a pus tablourile de școală băimăreană, făcute suluri, în Dacia 1300, de culoarea lichiorului Trocadero, și a fugit în Ungaria, la Budapesta.
Așa trăiam în Mittelstadt, precum trăiește câinele legat în legătoare de stăpân… fix așa. Drept e că-nainte a fost rău, da’ nici acuma nu-i bine, nu te teme, Aurel… Aurel Nechita… cu lichiorurile… cu Ecuatorial… ăla-mi place, din acela beau. Din Chiuz- baia de loc… tata Nechita a belit roți din alea grele de 1200/20, adică se belea cauciucul, tata-l cioplea, făcea crețuri, și alea erau opincile de iarnă pe care le vindea în târgul de la Ocna Șugatag. Pentru alea fine de vară, meșterea camerele din cauciuc… tot la târg le vindea… în Ocnă ori în Sighet…
Mama Marița a născut de cinci ori, acasă, că de pe Valea Chiuzbăii se-ajungea greu la spitalul din Mittelstadt. Mama Marița a fost și moașă la nașterile ei, s-au mai nimerit și soacra ori cumnata ei ca ajutoa- re. Care cum.
Tata Nechita și mama Marița și noi, cinci la număr, aveam casa într-un fund de vale că nici pasărea n-ajungea până acolo.
Am terminat ASE-ul la București, la fără frec- vență. Lucram la controlul financiar. M-am nimerit de multe ori între ochi superbi, mi s-a spus că-s ca un curcubeu, am strâns în brațe femei… că despre ele-i vorba, am pipăit rochii verzi ori albastre cu bulinuțe roșii ori albe.
Am ajuns șeful controlului financiar. Întâi am fost feciorel, apoi fecior, apoi fecior bătrân. Până am început să-mi spun: „Aurel Nechita, economist, văduv”.
Controlam doctorii care aveau cabinete în co- munele din jurul Mittelstadt-ului. Consemnul era să-i învăț să taie chitanțe când încasează bani. Doctorii nu se pricepeau la contabilitate. Puneau banii primiți du- pă consult în cutii de carton din alea mari în care se vindeau bocancii. Mi-i dădeau: „Du-i de-aci, Aurel. Da’ chitanță n-am”. Situațiile astea le lămuream eu. Intrarea în legalitate se făcea fără complicații. M-am împrietenit cu doctorul Engel. În fiecare sâmbătă, ve- nea în Mittelstadt, la cârciuma de lângă Popicărie: mici și bere. Până duminică stătea la mine. Avea cabinet în Valea Chioarului. După câțiva ani, a plecat la Cluj. Dăduse multe examene. A ajuns director de institut și conferențiar la Facultatea de Medicină. Ne-ntâlneam de câte ori aveam drum la Cluj.
Lângă intrarea de la mina „Jozsa Bela” din Mittelstadt, domnul Haranth și-a deschis o farmacie. Când mă dureau genunchii, mergeam să-mi cumpăr crema de gălbenele a lui Haranth. Trei lei și șaptezeci de bani cutiuța. „Stai în fiecare dimineață întins în vană. Dai drumul la apă fierbinte pe genunchi. Până nu mai suporți fierbințeala. Apoi te freci la locurile dureroase cu ăștia doi bureți. Dai cu crema mea și gata cu durerile”, zicea Haranth farmacistul. Așa făceam. Aurel Nechita, economist și văduv.
Aurel Nechita, feciorul lui Nechita Permisivu’ din Chiuzbaia: așa îl cunoștea lumea pe tata în Mittel- stadt după ce s-a întors din Elveția, unde-a muncit cot la cot cu Libotean, unde-a-nvățat să facă lichioruri pentru francezi și elvețieni, unde l-a lăsat pe prietenul și consăteanul lui și s-a întors. A adus cu el bani de-o casă, neimpozabili, ascunși într-un rucsac. A mai adus din Elveția și-un cuvânt ciudat, cules de pe-acolo și ajuns în Mittelstadt. Dacă era scandal la cârciuma de lângă Popicărie, dacă doi se luau la pumni, tata Nechi- ta se băga între ei, zicând: „Trebuie să fiți mai permi- sivi unul cu celălalt!”. Apoi îi certa. Cuvântul ăla le paraliza mințile. Uitau pe loc de certuri. Îl întrebau:
„Nechita, mai spune-ne cum trebuie să fim!” „Permi- sivi, măi! Așa trebuie să fiți”, zicea Nechita.
Un cuvânt miraculos, pe care l-au învățat și mittelstadt-ienii din administrația locală. Primarul îl folosea cu succes în ședințele din Consiliu: „Permisivi, măi, nu uitați să fiți mai permisivi!”. Și lucrurile se rezolvau mai ușor.
Doar chiuzbăienilor nu le plăcea cuvântul adus de Nechita. I-au spus „Nechita Permisivu’”, și-așa i-a rămas numele!
*
În anul o mie nouă sute nouăzeci și șapte, docto- rul Engel s-a mutat la București, fiind numit minis- tru-adjunct al Sănătății. Din Mittelstadt am fost trimis cu delegație la minister. „Aurel, eu te-am cerut consili- er la Minister.” Un străbun de-al lui absolvise Dreptul și Psihologia la Universitatea săsească din Zips. Engel se născuse la Cluj. „Valuri, valuri, am venit noi aici, Aurel, începând cu anul o mie opt sute șaptezeci și opt, de prin Bad Ischl, Bad Goisern, Ebensee. Am fost lute- rani ai Văii Rinului, am fost ceea ce-a trebuit să fim în vremurile alea. Eu sunt primul care ajunge ministru, tu ești primul meu sfetnic, ca să mă-nveți ce-i de făcut.” Am scos din geanta mea de piele neagră două sticle de lichior Ecuatorial.
*
De douăzeci de ori a fost doctorul Engel la ministrul de Finanțe. „Ăsta strigă și râde de mine, Aurel”, mi-a spus Engel. „De prietenul meu nu râde nimeni în București, n-are cum”, i-am spus doctorului. „Eu îi spun că investim în spitale, dotăm sălile de operație, cumpărăm medicamente și el să-mi dea bani, Aurel, iar el strigă la mine: „«Dovada! Ai dovada, doctore?» Și tot râde ținându-se de burtă.”
„Dovada, dovezile contabile, le rezolvăm”, și-așa am și făcut. „Cine ești tu, țărane?”, s-a răstit la mine ministrul Finanțelor. După ce m-am răstit și eu o dată la ministrul ăla, spunându-i să fie mai permisiv, s-a lăsat tăcerea și liniștea.
*
Aurel Nechita din Mittelstadt. Economist și vă- duv. În București am locuit într-o aripă a institutului Aslan. Eram vecin cu bătrânii veniți din Marea Britanie. Nu le vorbeam limba. Doar mă uitam seara la ei, se cer- tau puțin, cântau, se plimbau prin parc. Țara lor scăpase de ei. Îi trimitea în serii de câte trei luni la tratament. Bătrânii erau foarte cuminți. Bătrânele erau tare vesele.
„Te strâng în brațe, englezoaică bătrână, culeg bulinele de pe rochia-ți care, vai, nu dă în floare, Elisabeth din Here- ford Town, ochii tăi spălăciți de ape, inima ta tot tânără, și-ți povestesc prin semne despre Mittelstadt. Câte ți-aș mai spune-n limba ta, Elisabeth din Hereford Town, hai du-te-acum și plimbă-te prin parc.” Ca un curcubeu decolorat, Aurel Nechita, deasupra aripii vestice a institutului Aslan, mă ridic.
Dimineața, într-o bucătărioară a institutului Aslan, luam micul dejun împreună cu ministrul-adjunct al Sănătății. Mergeam împreună la minister.
„Țărane”, mi-a spus ministrul Finanțelor, „îți iei doctorul, pe Engel, și mergeți la Viena să negociați cu ăia prețul medicamentelor pe anul viitor”. „Mergem”, am zis. Mi-am făcut stocul de lichioruri și duși am fost. Lângă Prater, de fapt în jurul Praterului, sunt câteva clădiri vechi cu crâșme. Acolo s-a făcut negoțul. Ca la târgul din Ocna Șugatag. Într-o crâșmă din aia s-a vorbit numai românește, s-a urlat. La prețuri s-au adăugat din start câte douăzeci și cinci de procente.
„Ar trebui să fim arestați toți din încăperea asta!”, am urlat eu. „Stai liniștit, Aurel. Mai sunt câteva crâșme pe-aici, totul se negociază la mese: petrolul, gazele, până și drumurile voastre. Aici e floare la ureche, cu medicamentele e cel mai simplu.
Ăla e șeful negoțu- lui”, mi-a șoptit Burcea.
N-am semnat absolut nimic. Cu doctorul Engel ne-am dus la concerte, la teatru, am hoinărit prin car- tierele vechi. Lângă Prater se negocia vârtos.
„Doctore Engel, noi nu participăm la așa ceva”, am zis.
„Ai dreptate, Aurel. Tu știi mai bine!”, mi-a spus ministrul-adjunct al Sănătății.
*
În anul două mii, m-am întors în Mittelstadt. Mi-am reînnoit stocul de creme de gălbenele de la farmacistul Haranth. Am stat mult în vana cu apă fier- binte. M-am frecat pe genunchi cu bureții ăia doi, pe care-i lăsasem acasă. Dimineața, m-am așezat la terasa cârciumei de lângă Popicărie. Lichiorul Ecuatorial, lichiorul Primula, lichiorul Vraja Mării erau pe rafturi. În Mittelstadt, nimeni nu observase că am lipsit.
„Bună dimineața, domnule Nechita…” „‘Neața, Aurel…”
Dimineața, în Mittelstadt, e cel mai colorat și mai proaspăt aer din orașele Europei. Îmi luasem în primire serviciul de la Controlul Financiar.
„Aurel Nechita… economist și văduv… mai am patru ani până ies la pensie…”
*
Acum trei luni, am trecut cu mașina pe lângă cimitirul din Chiuzbaia. În Mittelstadt, intru la inter- secția drumului lateral cu drumul național. Opresc. Treceau mașini dinspre și înspre oraș. Dinaintea par- brizului, o văd pe mama. Așezată pe capotă. Întinsă ca-n sicriu. Se uita la mine. Vocea ei! „Aurel, ai trecut pe lângă cimitir și n-ai fost pe la mine!” M-am întors la cimitir. Am stat o jumătate de oră la mormânt. Două
Crema de gălbenele şi curcubeul ❖ 67
luni, până-n aprilie, n-am mai auzit-o. Se-ntâmpla să-mi șoptească, ori să-mi vorbească cu voce înaltă, la cârciuma de lângă Popicărie. O ascultam. Așa era ma- ma. Nu mă deranja niciodată la serviciu.
*
Cam în acea perioadă, când adormeam, aveam un vis. Doi oameni, uneori erau trei, îmbrăcați mo- dest, apăreau la patul din dormitor, la picioarele mele. Mă trezeau la ora trei dimineața. Îi ascultam fără să-nțeleg o iotă. Ieșeau pe ușa de la balconul aparta- mentului. Se evaporau. Apartamentul meu e la etajul patru, are patru camere. În cartierul Microraion Vest. După aia, nu mai readormeam. Dădeam drumul la televizor. Mă uitam la canalul History. O dată, însă, acum o săptămână, am visat că locuiesc într-o casă cu două camere și bucătărie. Mă plimbam în visul ăla. Intram în bucătărie. Mama era întinsă în sicriul așezat pe masă. Mă trezeam speriat. Eram în patul meu. Por- neam televizorul. Visul acela nu mi-a plăcut. De-aia nici nu l-am mai avut. Totuși, îmi amintesc și azi de el.
*
În vană, apa fierbinte s-a răcit. Îmi apăs cu bureții genunchii. Nu mi-au plăcut niciodată visele. Buiguiesc de cap oamenii. I le-am povestit doctorului Engel. Am mers special la institutul pe care-l conduce la Cluj. „Asta
visez, Engel! Ce zici?” N-a zis nimica. Doctorul Engel tăcea luni de zile. Apoi îmi dădea un telefon și turuia minute-n șir. Până să-mi dau seama că-mi răspunde la o întrebare veche de două luni, închidea telefonul.
*
Aurel Nechita, economist și văduv și pensionar. Am șaizeci și șase de ani. Locuiesc în Mittelstadt. Dimineața, de câte ori ies din vană, după ce se răcește apa, mă dau cu crema de gălbenele a farmacistului Haranth. Apoi mă dau cu parfum de mere. Am șaizeci și cinci de kilograme. Am prieteni de-o seamă cu mine care sunt nevoiți să folosească doar dușul. Noi ăștia, slabii, încăpem la orice vârstă în vană. Când mă vor găsi, mi-ar plăcea să fiu proaspăt șpreiat…
Marian ILEA
Citește și
„Domokoș și Buda – o legendă aproape urbană”, o proză scurtă de Marian Ilea
