Tanti Lenuța din Chinteni participă la spectacolul „Maramureșul în Sărbătoare”, organizat de Ansamblul Folcloric Național „Transilvania” - 9 ore în urmă
De vorbă cu tânăra interpretă Daiana Mureșan: „Consider că fiecare om înzestrat cu această capacitate de a simți și de a trăi muzica are parte de un dar divin” - 10 ore în urmă
Doamnelor, descoperiți elixirul natural pentru un păr lung și strălucitor - 11 ore în urmă
TAROM anulează toate zborurile de luni, 10 martie, între București și Frankfurt - 14 ore în urmă
Mesajul Preasfințitului Iustin de cinstire și prețuire a Femeii, cu deosebire a Femeii-Mamă - 15 ore în urmă
Cine a fost femeia misterioasă de pe cal care apare pe genericul Tezaurului folcloric - 18 ore în urmă
Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (VI) - 19 ore în urmă
Aniversare Radu Tudoran- autorul romanului Toate pânzele sus - 19 ore în urmă
Florian Sălăjeanu, posibil viitor prefect al Maramureșului? - în urmă
Un fotograf maramureșean și alți trei din Țara Galilor au vernisat o expoziție deosebită la Muzeul Etnografic ”Francisc Nistor” din Sighetu Marmației - în urmă
Cum a devenit duminica zi de odihnă: Decretul lui Constantin cel Mare
Preluată și consolidată de Biserică, ziua a șaptea a devenit ziua de odihnă și celebrare religioasă
Pe data de 7 martie 321, împăratul Constantin cel Mare a emis un decret care stabilea duminica drept zi de repaus săptămânal în Imperiul Roman. În acea perioadă, această zi a săptămânii era cunoscută sub denumirea de Dies Solis (Ziua Soarelui), fiind asociată cu venerarea divinităților solare, un cult foarte popular în Imperiul Roman, în special în rândul soldaților. Prin acest decret, Constantin impunea ca „toți magistrații și populația care locuiește la orașe să se odihnească în venerabila Zi a Soarelui”. Momentul a marcat un pas esențial în trecerea de la o societate predominant păgână la una influențată de creștinism, religie care începuse să câștige tot mai mulți adepți.
Decizia împăratului nu a fost una întâmplătoare. Deși inițial adept al cultului Sol Invictus (Soarele Neînvins), Constantin a devenit un susținător al creștinismului, în special după bătălia de la Podul Milvius (312), când, conform tradiției, ar fi văzut pe cer o cruce luminoasă și inscripția „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”), ceea ce l-a determinat să acorde sprijin noii religii iar în 313, prin Edictul de la Milano, să o legalizeze.
Ulterior, episcopul Romei, Silvestru I, a decis să schimbe denumirea păgână a zilei de duminică din Dies Solis în Dies Dominica (Ziua Domnului), consolidându-i astfel noul statut religios. În anii următori, Biserica Creștină a continuat procesul de transformare. Un moment esențial în această schimbare l-a constituit Conciliul de la Laodiceea (366), care a interzis respectarea sabatului iudaic de către creștini și a dispus ca solemnitatea să fie mutată în zilele de duminică. În cadrul conciliului s-a hotărât că „creștinii să nu iudaizeze stând nelucrători sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea… Și dacă totuși sunt găsiți iudaizând, să fie anatema”. Decizia a fost un pas important în separarea clară dintre creștinism și iudaism.
În anul 386, Sinodul de la Aquilea a recunoscut schimbarea oficială a denumirii duminicii din Dies Solis în Dies Dominica, iar în jurul anului 400, marele teolog Ieronim din Betleem justifica această adoptare, afirmând: „Dacă e numită Ziua Soarelui de către păgâni, noi o admitem ca atare cu voie bună, fiindcă în această zi a apărut lumina și a răsărit Soarele neprihănirii noastre”.
Schimbarea a avut un impact profund asupra organizării societății. Înainte de Constantin, romanii utilizau o săptămână de opt zile, iar ziua a opta era dedicată negoțului – un moment în care țăranii veneau în orașe să-și vândă produsele. După decretul imperial, ritmul vieții s-a schimbat, impunându-se săptămâna de șapte zile, cu șase zile lucrătoare și duminica drept zi de odihnă, o structură ce a devenit fundamentul societății europene și s-a menținut până în zilele noastre.
În Evul Mediu, respectarea duminicii ca zi sfântă a devenit obligatorie în lumea creștină, iar participarea la slujba religioasă a devenit un act de devoțiune extrem de important. De-a lungul secolelor, în special în societățile puternic industrializate, s-au făcut numeroase încercări de a reduce importanța religioasă a duminicii, transformând-o într-o simplă zi de repaus. Cu toate acestea, tradiția respectării duminicii ca zi de odihnă și sărbătoare religioasă persistă.
În România, duminica a fost recunoscută oficial ca zi liberă abia în 1925, prin adoptarea Legii repausului duminical. În ciuda modernizării și a schimbărilor sociale, această zi continuă să fie un moment de reflecție, odihnă și reîncărcare spirituală pentru mulți oameni din întreaga lume. Astfel, ceea ce a început ca o simplă măsură administrativă a împăratului Constantin cel Mare a devenit o tradiție profund înrădăcinată, care a modelat cultura și viața cotidiană a civilizației occidentale.
Vasile Petrovan