"Din Bardejov-Kupele la Mittelstadt" - o proză scurtă de Marian Ilea

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

Larisa Kupaș, treizeci și trei de ani, căsătorită cu Vladimir Kupaș. De la douăzeci și cinci de ani Larisa are cancer la ficat.

Vladimir Kupaș, patruzeci și șapte de ani. A luat-o de nevastă pe Larisa cînd era încă fată de liceu.

Cuplul are trei copii: de zece, de treisprezece și de paisprezece ani. Vladimir se ocupă singur de traiul familiei. Cînd Larisa se simte mai bine, poate ieși pe stradă singură, poate să și gătească. De cele mai mul- te ori însă are nevoie de ajutorul lor pentru a se deplasa.

La crîșmă Vladimir își varsă năduful: „Io lucrez cît pot la țară, că-n Mittelstadt nu-i de lucru. Ca să am ce pune pe masă. Fata mè are paișpe ani, o cheamă ca pă maică-sa, gătește bine și are grijă de fraţii ei. Unu’ care-o fo’ maseur la Băile-Vechi ne-o dat o sobă cu care ne-ncălzim și pă care și gătim. Sîntem tare plini de lipsuri.”

„Kupaș vinde mure și așè poate cumpăra pită. Caută soluţii, că nu prè au ce pune-n blide. Așè face Vladimir Kupaș”, zice Fănică, gunoier în Mittelstadt.

Vladimir Kupaș: „Da, așè-i, vînd mure, vînd afine, tăt culeg și tăt vînd. Vine și vremea hribelor. Usc hribele, le fac praf și-l vîr în borcane pîntru la iarnă. M-ajută și copiii mei. Azi de dimineaţă, cînd iera încă noapte, am cules o găleată de mure cu lanterna. Tăt în dimineaţa asta, cînd iera dejă zîuă, am vîndut murele în piaţa din Mittelstadt. Așè am reușit io să cumpăr pîine, că nu mai iera o firimitură. N-o putem duce bine. Alimente n-avem, bani n-avem. La nevastă îi alocaţia copiilor și ajutorul social. Ce cîștig io cu zîua îi la mine.”

Larisa are zilnic nevoie de medicamente. Vladimir a trebuit să-i spună într-o zi: „Larisa, n-avem cum să-ţi mai asigurăm tratamentul.” Cancerul e o boală de cursă lungă, care neluată din timp, ori neluată în seamă, nu iartă pe nimeni. Numai o minune i-ar mai putea veni de hac cancerului, iar Larisa nici nu-i tare credincioasă. Larisa Kupaș, fostă Smid, a avut o copilărie chinuită, trei frați mai mititei, de care trebuia să aibă grijă, o mamă și un tată ca vai de ei. L-a întîlnit pe Vladimir care era bărbat tînăr, frumos și voinic. În fiece zi avea ea parte de vorbele ta- tălui Smid: „N-avem posibilitate. Dejaba am meserie, nu-i de lucru…” Din bun tîmplar ajunsese beţivul orașului. Cunoscuţii îl ocoleau.

Smid își privea familia în fiecare dimineaţă și-și zicea: „Mă doare inima cînd văd că nu-s în stare să-i țîn.” Scuipa pe jos și mergea la crîșmă, unde găsea mereu pe cineva să-i facă cinste. Doar seara se mai întorcea acasă, să se culce. Dimineaţa următoare o lua de la capăt.

Într-o zi, pe cînd era încă elevă în clasa a zecea, Larisa a îndrăznit să-l ia de mînă pe Vladimir Kupaș: „Nene Vladimir, te rog ia-mă la dumneata și scapă-mă.” Vladimir Kupaș a luat-o. Smid tocmai dece- dase de comă etilică. Soția lui, cu șase luni în urmă, se aruncase sub trenul care mergea de la Baia-Mare la Jibou. Frații ei fuseseră plasați la Orfelinat.

Rînd pe rînd, li s-au născut tinerilor soți: fetiţa Larisa, băieţii Vlad și Mitru. Pînă a dat cancerul peste Larisa, n-au dus-o deloc rău. Se- nțelegeau la vorbă, se potriveau la pat și la rîs.

Vladimir Kupaș și-a privit în ochi nevasta și i-a spus: „Pentru ca iei să aibă un viitor mai bun decît al nostru, trebuie musai să meargă mai departe la școală.” A hotărît asta, și s-a simţit de parcă ar fi scăpat de orice griji. Și chiar a scăpat, n-a mai făcut nimic pentru Larisa, Vlad și Mitru, îi ducea doar la pădure, să-l ajute la cules hribe. „Și voi aveţi guri care trebe umplute”, le zicea Vladimir Kupaș, rîzînd mînzește. De școală, copiii nici nu-și mai aduceau aminte, învăţătorii uitaseră și ei de copiii familiei Kupaș.

Dar el tot continua să repete nevesti-si: „Io nu prea am avut școală.

Ca să scape, iei ar trebui musai să-nveţe”.

Familia Kupaș locuiește pe strada Uzinei de Apă, într-o căsuţă fără număr, cu o singură cameră, construită de Vladimir din lemne și lut. Ca acoperiș, neavînd tablă, a pus cîteva scînduri găsite pe malul Săsarului și lut bătut. Cînd plouă, se scurge, bineînțeles, și-n casă. „Patru paleţi de bolţari, cîteva coli de tablă, doișpe corni mi-ar trebui pentru o casă nouă și-nvelită. N-ar mai trece ploaia pîn tavan, n-ar mai fi nici frig”, își tot repeta Vladimir Kupaș.

Vecinii lor au case frumoase, grădini îngrijite. Îl condamnă unanim pe bărbatul casei. Și alţii au probleme cu nemiluita în Mittelstadt, da’ uite că se descurcă. Vladimir nu zice nici pîs, trece cu capul în pămînt pe strada lui. Pleacă de acasă dimineaţa de cu noapte. Se întoarce cînd e deja întuneric.

***

Într-o bună zi, nu, într-una rea, Vladimir Kupaș iese din casă doar spre seară. Se plimbă liniștit pe strada lui, în sus și în jos, și deodată în- cepe să strige în gura mare pe la porțile caselor: „Oamini buni! Dați-mi de lucru, ca să-mi pot repara acoperișu’! Am meserie, da’ n-am bani! Dați-mi, vă rog, de lucru!” Pe unde trecea, luminile caselor se stingeau. După două ceasuri de astfel de colindat, apare o mașină, coboară din ea doi bărbaţi, vorbesc cu Vladimir Kupaș, îl liniștesc și-l duc. Apoi, o altă mașină îi duce pe Larisa și pe fraţii ei. Vine și Salvarea, pentru mama Larisa Kupaș. Pe strada lor nu s-a mai auzit de ei.

***

Vladimir Kupaș s-a născut în 1968. Era „decreţel” de-a lui Ceaușescu.

„Fără Conducătoru’ ăla n-aș mai fi apărut nici io pă lume”, le spunea Vladimir bioenergeticianului Wizer și ălui de-ndrepta oasele la spi- talul din Mittelstadt, unde a fost adus și băgat la izolare. După ce a fost auscultat și întors pe toate părţile, comisia de doctori l-a declarat „inadaptabil” și „element asocial”, a primit un pat într-un salon unde bioenergeticianul și osteopatul se purtau cu pacienții de parcă le-ar fi fost oaspeți la ei acasă.

„Da’ voi doi, ce faceți aici?” i-a întrebat Vladimir.

Osteopatul de vocație Feneștean Gheorghe i-a răspuns: „În ce mă privește, am un har, pe care-l mi l-am descoperit cînd am fost pacient aici, domnule Kupaș. Am să-ţi demonstrez pe viu cum funcţionează toate oasele trupului tău.”

Vladimir Kupaș l-a lăsat pe Feneștean Gheorghe să-i arate ce știe. De la oasele gîtului pînă la cele ale degetelor de la picioare, toate au pocnit sub mîinile experte. Concluzia: „Caz rar, n-am mai păţit așa ceva, Vladimir. Absolut toate oasele și oscioarele ţi-au pușcat. Stres, mîncare proastă, băutură multă, poate și altceva.”

Bionenergeticianul Wizer l-a preluat imediat.

„Închide ochii, Kupaș, și relaxează-te”, a spus Wizer.

Vladimir Kupaș se uita la el cu coada ochiului și vedea cum își rotea mlădios palmele de parcă frămînta mingiuţe de aer și apoi i le tot îm- pingea în piept.

Din cînd în cînd, Wizer șoptea: „Nu întredeschide ochii. Relaxează- te. Spune-mi acuma, unde ești?”

„Într-un tunel!” răspunde Vladimir Kupaș.

„Înaintează, du-te-ncet prin tunel. Ce vezi?” face Wizer.

„O scară” zice Vladimir Kupaș.

„Cîte trepte are?” întreabă Wizer.

„Șapte” răspunde Vladimir Kupaș.

„Coboară-le.”

„Am coborît… Am în faţă o ușă pă partea stîngă și două uși pă par- tea dreaptă”, continuă Vladimir Kupaș.

„Foarte bine”, face domnul Wizer. „Deschide-o pe cea din partea stîngă.”

„Am deschis-o”, zice, cu voce sugrumată, Vladimir Kupaș.

„Ce vezi? întreabă iar domnul Wizer. (Un moment de tăcere.)

„Îi tata!… Stă așezat la biroul lui de la Băile-Vechi… Să uită în niște hîrtii… Acuma să ridică… Mă vede… S-apropie de mine… Îmi zîm- bește… Mă bate pă umărul drept”, spune Vladimir Kupaș.

„Ieși de-acolo”, zice domnul Wizer. „Deschide acum prima ușă de pe dreapta”, continuă.

(Un moment de tăcere, apoi, cu o voce puțin tremurată🙂

„Am deschis-o… Îi mama, așezată-n genunchi, lîngă patu’ iei. Să roagă cu rozaru’-n mîini… Acuma să uită la mine, zîmbește… Îmi face semn să n-o deranjez”, zice Vladimir Kupaș. „Plec… Închid ușa… Ce fac acuma?” continuă Vladimir Kupaș.

„Mergi pînă la capătul coridorului. Vezi ușa aia? Deschide-o, urcă încet treptele și cînd ajungi spune-mi ce-o să vezi sus”, zice domnul Wizer.

„Am ajuns… Vin niște păsări… S-așază toate la picioarele mele… Acuma pleacă iar”, spune Vladimir Kupaș.

Pocnitul din degete al domnului Wizer îi deschide ochii lui Vladimir Kupaș, dezmeticindu-l.

„Păsările alea de-obicei sînt rele și te atacă. Pe dumneata nu te-au atacat. Deci, dumneata n-ai dușmani, și nici gînduri rele, domnule Kupaș. Foarte interesant!” conchide Wizer.

Cam așa decurgeau ședinţele de bioenergie din fiecare sîmbătă.

***

În spital, Vladimir Kupaș se tot întreba, dimineața, după-amiaza și seara, ce-i mai face nevasta, ce-i mai fac copilașii. Asta fiindcă nu găsea răspunsul. Își vărsă năduful dinaintea domnilor Feneștean și Wizer:

„Da, domnilor, unde nu-i cap, vai de picioare! Cînd Statu’ nu-l pro- tejează pă om, atuncea omu’ de afaceri înfulecă tăt, strînge tăți banii numa’ la iel și la ai lui. Poți avè tu meserie, nu-ți mai dă nimeni de lucru. Iești liber să crăpi, tu și-ai tăi! Asta am pățît io și familia mè. Ce zîc ăia, că la noi îs pîntru tăți șanse egale? Vai de mine, ce minciună gogonată!”

***

Bioenergeticianul Wizer din Mittelstadt (note de Jurnal):

„Nu tratez pe mulţi, ca să-l pot duce pe fiecare șase luni. Cu domnul Vladimir Kupaș o fac pro bono, după ce mă eliberez. Șase luni pe an, vara și toamna, organizez aici curele de refacere. Am descoperit pute- rea asta în mine acum doisprezece ani, chiar cînd am ieșit la pensie, după ce am condus Centrul de Informatică și Calculatoare din oraș. Imediat, am început să mă antrenez zilnic, și după multe tatonări și pași greșiți am ajuns stăpîn pe tehnică. Am constatat că pot să fac bine oamenilor. Prima reușită: am dus-o pînă la vindecare pe doamna far- macistă Iuţi din oraș. Fiecărui organ în parte i s-a dat atenția cuvenită. Timp de șase luni.

Cu domnul Vladimir Kupaș, pe care l-am găsit aici și foarte probabil o să-l las tot aici, e un pic mai ciudat. Am parcurs deja prima etapă: iertarea de la cei apropiaţi. Cînd mi-a spus că-i vin păsări, de fapt îi veneau gînduri sub formă de păsări, și că au făcut imediat cale-ntoarsă, de uimire nici nu l-am putut crede. I-am spus că-s spiritele rele cu care a avut intimă legătură, dar care nu-i mai cer socoteală, fiindcă a fost iertat. Pe farmacistă au bîntuit-o păsări mari și violente, adică gînduri cu nenumărate reproșuri. Deci, gîndurile, ori păsările, vin să ceară so- coteală ori să dea iertarea.

E primul meu caz, din toți acești ani, în care apar de prima dată ier- tarea, împăcarea, liniștirea. Dacă va fi de acord, îi voi lua fiecare organ în parte ca să i-l repar. Iar de nu va fi, vom continua să povestim cu mare plăcere, simt că asta ne poate face bine la amîndoi.”

***

Povestea lui Vladimir Kupaş

Noi, Kupașii, sîntem din Slovacia. Bunicul Kupaș a fost adminis- tratorul Băilor Imperiale din Bardejov, aproape de Presov, nu depar- te de Kosice. Bardejov-Kupele e o staţiune frumoasă de la marginea Bardejov-ului, cum mergi către Munţii Tatra, nu departe de graniţa Slovaciei cu Polonia. Bunicul ținea acolo o pensiune unde-i găzduia pe tîrgoveţii veniţi de pe Valea Izei la tîrgul din Koașa. Așa-i ziceau româ- nii marelui tîrg din Kosice, care începea în fiecare vineri dimineaţa și se termina luni în zori. La pensiunea bunicului, tîrgoveţii de pe Valea Izei își aduceau animalele. Ale lor, dar și cele furate. Vindeau tot, plă- teau găzduirea și plecau.

Știu toate astea de la mama Silvia, pe care tata György, după ce s-a stabilit în Mittelstadt, a adus-o, să-i fie femeie, tot din Bardejov, de lîn- gă Băile Imperiale.

Tata a murit în biroul lui din staţiunea Borcutului, aici, în Mittelstadt, într-o seară, așezat la masa lui de lucru, înconjurat de hîrtii. L-au găsit angajaţii dimineaţa. Exact ca taică-său, așa a murit și tata. Mama Silvia era gospodină. De cînd rămăsese văduvă, lucra la Clubul Sportiv din Mittelstadt, ca femeie de serviciu. Aveam cinci ani cînd am ajuns orfan de tată. Amintirile mi-s încețoșate.

Pentru ținere de minte, mama mi-a dat o hîrtie scrisă cu litere de mînă, în ungurește. Am citit-o și înțeles-o doar cînd eram în clasa a opta, tradusă în românește:

„Dealurile din apropiere cu grădini și pomi fructiferi, merii, perii și prunii cei mai de soi, flora neîntrecută. Dealul Minei cu forma sa vul- canică și Valea care te duce la apele tămăduitoare din care ia fiecare, în Mittelstadt, cît dorește, și care vindecă bolile femeiești, rinichii, scrofula și stomacul cu maţele. Lanţul de munți Gutîi are o înălţime de 1443 metri și poartă aur în adîncuri. Creasta Cocoșului și Igniș, ce piscuri adorabile. Vin și pădurile și, cum îţi spuneam, livezi și rîuleţe cu apă cristalină, coborîte zgomotos de la munte. Orașul Mittelstadt are un parc superb și foarte bine îngrijit.

Acesta e ţinutul cu climă dulce care ne-a adus mii și mii de admi- ratori din întreaga lume, cei care s-au nimerit aici și și-au jurat că se vor întoarce. Mittelstadt, așa dară, dragă György Kupaș, e ca o staţiune tu- ristică fără a avea amenajări. Prin mijlocul lui trece rîul Săsar, întregul oraș este canalizat și își ia apa de la „TREI IZVOARE”. Are drumuri bine îngrijite și s-au început șosele interioare și exterioare. Minele de aur și uzinele mici particulare nu au nicio influenţă asupra aerului bun și al apei.

Îţi scriu toate acestea deoarece, cu experienţa ta, cred că un Kupaș ar putea porni o staţiune turistică de succes în Mittelstadt. Asta ar fi mult mai pe măsura ta decît ceea ce faci în Bardejov-Kupele. Mai află că sînt șeful gării din Mittelstadt. Linia ferată s-a dat în folosinţă în anul 1905 și leagă orașul de Europa, și eu te aștept oricînd. Dacă-mi dai de știre, caut o gazdă pentru tine și soţie pînă cînd vă veţi apuca de treabă. Relaţiile în Consiliul orășenesc să nu te oprească în luarea hotărîrii. Le avem.

Al tău Petr Kupaș șeful gării din Mittelstadt 11 octombrie, anul 1909”

Am învăţat scrisoarea asta pe de rost. O port și azi în portmoneu. A fost începutul poveștii Kupașilor în Mittelstadt.

Bunicul Kupaș, cu nevastă-sa Svetlana Kupaș, au ajuns în gara din Mittelstadt în anul 1910, luna martie, ziua 22. Au pornit de la zero, nu, de la unu, fiindcă i-a ajutat șeful gării, Petr Kupaș. Plecat de la Băile Imperiale ale lui Franz Iosif și ale Mariei Terezia, din Bardejov-Kupele, s-a apucat de ridicat la Borcut șapte cabine de băi cu văni. Cîtelin a con- struit și locuri de cazare și a înmulțit cabinele pînă la șaptezeci, pentru turiști din Slovacia, Ungaria și România. Și a numit locul: Staţiune cu ape hidrominerale, cu cure terapeutice acreditate de Consiliul Local din Mittelstadt. A devenit tatăl unui băiat. A adus medici balneologi, a adus maseuri care aveau știinţă de carte, cunoșteau anatomia umană și grupele de mușchi, stăpîneau diverse tipuri de masaje, cu varii tipuri de unguente.

Și băieșii, bunicul i-a angajat cu știinţă de carte. Cunoșteau tipu-

rile de băi și modul lor de preparare, ceasul de nisip și termometrul Celsius. Bunicul a înfiinţat serviciul de rufărie, a angajat mecanicii, fo- chiștii, portarii și servitorii.

Bunicul și-a făcut un buget anual. A constatat că încasările depă- șeau cu mult cheltuielile. A introdus taxa de sezon, taxa de cură, taxa de muzică pentru fiecare turist care stătea cinci zile, ori mai mult, în staţiunea climaterică din Mittelstadt.

În Mittelstadt au apărut: măcelării, brutării, cofetării. Mittelstadt- ienii au învăţat să pună pe străzi nisip ori rumeguș, cînd era zăpadă mare sau gheață.

În 1950, bunicului i s-a confiscat staţiunea și i-a fost pe loc dată îna- poi în locaţie de gestiune, în cadrul cooperativei. În anul 1958, bunicul a murit așa cum a murit și tata.

Cum am spus, toate astea le știu de la mama Silvia. În locul buni- cului, în cadrul cooperativei, a rămas tata. Noi locuiam în staţiunea turistică.

După ce am rămas orfan, mama și cu mine ne-am mutat cu chirie în oraș. Liceul l-am terminat la seral. Întîi am învăţat o meserie. Aveam diplomă de tîmplar.

În anul 1988, m-am angajat la mina din Baia-Sprie, ca tîmplar cu atelier în subteran. Cîștigam bani frumoși. Mama a murit la sfîrșitul acelui an. În staţiunea turistică a bunicului n-am mai putut merge. La mină aveam gratuit o masă, la intrarea în șut. Mîncam într-o baracă de metal lungă de paisprezece metri și lată de șase. Sîmbăta și duminica eram liberi. În mină se lucra doar la întreţinerea utilajelor și a liniei ferate pentru trenuleţe. Pe acoperișul barăcii unde mîncam, sîmbăta și duminica organizam discotecă pentru tineri. Mi-a plăcut.

În anul 1994, au apărut ordonanţele prin care eram daţi afară dar primeam o compensație: între nouă și douăzeci și patru de salarii. „Se- ncurajează nemunca”, spuneau oamenii. De fapt, se pregătea închide- rea minelor și în Mittelstadt, ca în toată Europa. Nu m-am înscris la salariile nemuncite. Am lucrat pînă în ziua de închidere a mineritului în Mittelstadt.

Am luat-o de nevastă pe fata lui Smid și, de aici încolo, se știe ce a urmat.

Bunicul, zicea mama, avea o vorbă: „Io sînt prima generaţie de Kupași în Mittelstadt, așa că fecioru-meu va administra ce-am adunat io și generaţia a treia va împrăștia munca noastră.”

N-a avut dreptate. Nu era nimic de împrăștiat din ce-a adunat el. Toate s-au dus de rîpă. Tata și mama au stat în staţiune pînă ce mama a ajuns femeie de serviciu. Comunismul a fost a treia generaţie de Kupași, adică a împrăștiat ce-au adunat și administrat bunicul și tata.

Am fost transferat la spitalul din Sighet. Am patruzeci și nouă de ani împliniţi. „Nevasta ta, Kupaș Vladimir, mi-a spus doctorul, a murit de cancer. Copiii sînt la școală la Ocna Șugatag. Crescuţi de către Stat în Centrul de copii orfani sau abandonaţi de-acolo. Toţi trei sînt premianţi.”

Eu i-am spus doctorului că nu doresc să merg la mormîntul soţiei mele. L-am rugat să-mi dea pastile ca să nu mă mai gîndesc la nimic. De trei ori pe zi merg și întind mîna. Primesc pastilele și un pahar cu apă. Beau. Deschid gura și scot limba. Asistenta medicală se uită atentă dacă n-am ascuns medicamentele sub limbă. Mănînc de trei ori pe zi. Dorm cîte zece ore. Trăiesc aici și mă gîndesc, din ce în ce mai rar, la familie. Cînd nu-ţi poţi vedea și ajuta copiii, îi mai bine să nici nu te gîndești la ei.

Prin copiii mei și ai Larisei, născută Smid, cred că familia Kupaș va merge mai departe. Dar fără Larisa și fără mine.

Seara, cînd închid ochii, îl văd pe bunicul Kupaș plimbîndu-se prin Bardejov-Kupele, staţiunea imperială unde se scăldau ciolanele împă- ratului Franz Iosif și oscioarele împărătesei Maria Terezia. Așa de bine îl văd pe bunicul Kupaș de parcă domnul Wizer mi l-ar fi trimis cu mingiuțele lui de aer!