Dr. Tiberiu Alexa: Artiști și Toposuri. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (III)

ARTIȘTI ȘI TOPOSURI. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (III)

3. ORAȘUL ȘI ARTIȘTII SĂI: sec. XVI-XIX

Ilustrația 1: Baia Mare, Centrul Vechi, fotograf necunoscut, fotografie de epocă, anii deceniului 1880, colecție privată, prelucrare digitalizată, colecție privată din Cluj-Napoca

PRECEDENȚE ARTISTICE MEDIEVALE ȘI TIMPURIU MODERNE (sec. XVI-XIX). Cele mai vechi mărturii istorice despre existenţa în Baia Mare a unor profesiuni de practică artistică şi – în asociere cu acestea – despre forme de învăţare a unor asemenea profesiuni artistice coboară adânc în Evul Mediu. Ele au stat în legătură cu principalele sectoare economice care au asigurat, până recent, prosperitatea acestui important centru urban: extragerea şi prelucrarea minereurilor neferoase şi rare.

Breslele de aurari şi agintari, a căror funcţionare la Baia Mare este atestată documentar începând secolul al XIV-lea, au evoluat și au asigurat, de-a lungul secolelor medievale, ceea ce astăzi denunim „producția și consumul de bunuri artistice/simbolice” inclusiv un excedent înscris în circuitul schimburilor comerciale la distanță medie și mare. Dobândind treptat un prestigiu major, în intervalul secolelor XVI-XVIII Baia Mare a devenit unul dintre cele mai reputate centre de orfevrărie în aur şi argint din spaţiul central european. Sistemul educaţional închis, specific medieval, bazat pe parcurgerea etapelor procesuale de dobândire și de recunoaștere a abilităţilor şi competenţelor productiv–creative, precum şi a statutelor corespunzătoare – de la ucenic la calfă şi meşter – s-a bazat în principal pe resursa umană locală. Mărturii documentare atestă însă o semnificativă circulaţie a resursei umane, atât la nivelul meşterilor purtători de expertiză personală creatoare, dar şi de modéle de concepere și producere (în special dinspre centre germane, boemiene şi morave, slovace şi italiene), precum şi la nivelul tinerilor cuprinşi în procesul de formare profesională specific (ucenici, calfe), atraşi dintr-un areal geografic dominat de spaţiul intracarpatic, dar şi cu extinderi ale zonelor de atragere înspre Silezia şi sudul polonez, Ucraina subcarpatică, Ungaria, Slovacia și Austria.

O apreciabilă influență benefică va fi exercitat, fie nemijlocit, fie și numai indirect, Schola Rivulina, prestigioasa instituție băimăreană medievală de învățământ confesional (reformat calvin), care a funcționat între 1547-1755.

Astăzi se cunosc peste 1000 de piese ale orfevrarilor băimăreni (sigilii, variate tipuri de vase, reliefuri, monete etc.) intrate în circulație și astfel răspândite prin întreaga Europă. S-au descifrat până în pezent peste 135 de sigle şi numele a mai bine de 400 orfevrari băimăreni dintre care mai bine de două treimi de origine locală – meșteri care, în majoritate covărșitoare, şi-au săvârşit educaţia artistică în breslele băimărene. Acest capitol de artă şi învăţământ artistic băimărean medieval este cunoscut îndeosebi specialiştilor, publicului larg fiindu-i mai puţin accesibil.

Pentru secolele XVII-XIX cunoaștem înscrisuri documentare și diverse artefacte care conservă mărturii despre activitățile unor meșteri zugravi și cioplitori la Baia Mare și prin localitățile hinterland-ului său rural: cioplitori în piatră și lemn, ceramiști, meșteri tâmplari producători de mobilier, zugravi laici și pictori de mobilier, miniaturiști – marea majoritate membri ai breslelor băimărene, dar și itineranți „halogeni”, dimpreună cu pictori iconari și zugravi bisericești în mediile confesionale ortodox, greco–catrolic și romano–catolic.

Odată deschise orizonturile modernității post-napoleoniene după aranjamentele diplomatice și geo-politice internaționale de la Viena (1814), centrul urban Baia Mare se înscrie – și el – în procesele de transformare capitalistă care au decurs la fel ca în întreg spațiul transilvan extins: adică în ritmuri lente până către 1900, prin forme și mijloace moderate de înnoire tehnologică, cu introducerea mai degrabă reținută a mașinismului ca instrument major de prefacere a inventarului productiv și de sporire a randamentului economico–financiar. Astea în ciuda specificității socio–economice care a caracterizat dintotdeauna profilul funcționării economice a Băii Mari, profil concentrat, cu precădere, în primele două sectoare industriale: în extracția, prelevarea, apoi în prelucarea preponderent primară, de mică productivitate, a resurselor naturale (în special a mineralelor prețioase și rare: argint, aur, cupru, etc., precum și a resurselor silvice) și, respectiv, a resurselor produse în exploatații de generare a materiilor prime agricole – exploatații încă mici, de tip familial, distribuite prin zonele periferiilor exterioare ale spațiului fostei cetăți medievale băimărene („extra muros”), precum și în hinterland-ul băimărean al localităților rurale limitrofe (preponderent în subsectoarele vegetal: pomărit fructifer, viticultură, legumicultură, culturi cerealiere de furajare, și – într-o măsură restrânsă – de alimentație și de prelucrare manufacturieră; respectiv zootehnic: creșterea bovideelor, ovinelor și cabalinelor). Trecerea de la procedeele lucrative manufacturiere (cel mai adesea de tip „familial” ori derivate similare) la exploatații bazate pe mecanismele financiare capitalizante, pe tehnică mașinistă și pe întrebuințarea resursei umane salariate – factori specifici primei revoluții industriale – așa lent cum s-a putut desfășura ea – a pricinuit apoi apariția, pe cale de consecință, până către anul 1900, a unei elite sociale noi determinată de nevoi, cerințe, așteptări și capabilități de acțiune/exprimare societală caracteristice tiparelor comportamentale ale burgheziei mici și mijlocii.

Ponderea necesităților, căutărilor și dezirabilității experiențelor de consum cultural pe care le-a manifestat această nouă structură clasială burgheză s-a mișcat, treptat, dinspre utilizarea spațiilor de instituționalizare a evenimentelor comunitare (îndeosebi a celor confesional religioase; mai rar a celor administrative) înspre acumularea și valorificarea unor resurse personalizate în spațiul privat al intimității familiale. Drept urmare, consumul artistic vizual a combinat și la Baia Mare, vreme de aproape un secol (al XIX-lea), produsele artistice religioase (de uz comunitar și/sau privat) cu artefacte deplin laicizate, destinate decorării, autodefinirii și legitimării propriului spațiu privat (al cetățeanului devenit, simultan, și comanditar, și proprietar și colecționar) prin piese mobilier (simplu ori decorat), de pictură, arte decorative (ceramică țărănească și/sau manufacturată, simplă ori decorată; pielărie; feronerie mică și toreutică; textile – vestimentație grafică de șevalet și fotografie consacrate – cel mai frecvent – portretisticii de famile. Adică prin artefacte dobândite și negociate pe bază de comenzi directe adresate unor profesioniști ce au aparținut – cei mai mulți – filierei așa-numitor portretiști itineranți: pictori de școală austriacă, germană și/sau maghiară care, răspunzând comanditarilor, au voiajat individual, au colonizat temporar în zonă și au realizat/distribuit aici produse de import cultural.

Au fost creatori de plan secundar pe scena artistică zonală și internațională, ale căror identități personale s-au estompat, ori chiar s-au anonimizat în timp, precum mărturisesc unele exemplare de pictură păstrate în colecțiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» (câteva reproduse în ilustrațiile de mai jos): Anonim, Familia Guzman; Anonim, Emerik Teleki și soția; Raduly (?), Portretul actorului Márton Lenvay; Hessl (?), Portretul lui Ema Teleki, Portretul lui László Teleki.

O a doua resursă umană care a alimentat producția și consumul artistic băimărean în veacul a XIX-lea a fost filiera locală. Ea s-a constituit lent, a avut o consistență numerică mai degrabă modestă și s-a compus din două surse de proveniență: „halogenă” – prin colonizarea (temporară de durată, ori definitivă) a unor profesioniști veniți din afara orașului și, respectiv, „indigenă” – prin profesionalizarea în centre educaționale europene a unor artiști născuți la Baia Mare. Prima categorie este exemplificabilă prin nume precum Zsigmond Pap Törökfalvi (1823-1904: pictor, acuarelist), Jószef Mezei (1823-1880: pictor laic și bisericesc, scriitor, fotograf), Henrik Horváth (1840-?: profesor de desen, absolvent al academiei vieneze) și János Thorma (1870-1937). Cea de a doua sursă, prin localnicii Zsigmond Nagy (1872-1932), István Réti (1872-1945), Jenő Maticska (1885-1906) și Alexandru Duma (1887-1916). Cu ultimii cinci artiști nominalizați întrăm, însă, în perioada sezoanelor băimărene ale colonizărilor Școlii particulare de pictură Simon Hollósy (1896-1901) și, subsecvent, în procesele de întemeiere, de structurare și de dezvoltare a Centrului Artistc Baia Mare.