Eoliana și ceasul solar - o proză scurtă de Marian Ilea

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

Haranth Eugen și-a făcut studiile de farmacist în Leipzig, s-a întors acasă și a cumpărat o clădire din care și-a făcut farmacia, botezată: La Haranth pentru vindecarea beteșugurilor din Mittelstadt.

Haranth Tiberiu, farmacist și el, e roșcat la barbă și la păr, și viitorul moștenitor al farmaciei tatălui său. Și Haranth Eugen a fost roșcat, dar numai la păr. Îi plăcea să povestească cu mușteriii din oraș, cu toți cei care-i treceau pragul, unii veniţi din prin satele din împrejurimi.

„Uite-așa mă fulgeră prin mîna stîngă, trece înspre piept și stă ca un junghi acolo. Nu mă lasă nici să suflu. Dacă rabd cam un ceas, trece de la sine, da’ apare peste alte trei ceasuri”, i se plîngea mușteriul. Haranth Eugen îl asculta atent, își nota ceva într-un carnețel și mergea iute la rafturi, întorcîndu-se cu medicamentul-minune. Ţăranii îl porecliseră Poticărașu’ Roșu ori Priceputu’.

„N-are niciun rost să te duci la doftori, te duci direct la Priceputu’, îi spui ce și cum și-ţi capeţi doftoria”, umbla vorba.

Renumele farmacistului crescuse și se întinsese pînă pe Valea Someșului. Îl căutau oameni de prin Jibou ori din Cîţcău. Fiecare avea fișa lui într-un carnet gros cu coperţi verzi pe care scria cu litere negre:

„Beteșuguri și Hibe”.

Cînd fiul său, Tiberiu, i-a urmat la cîrmă, comuniștii erau deja la putere în Mittelstadt. La Haranth pentru vindecarea beteșugurilor din Mittelstadt fusese renumită Farmacie.

Haranth Tiberiu a locuit în farmacie timp de cinci ani, în două încă- peri din spate, plus o bucătărioară, plus toaletă, plus veranda cu patru scaune și o masă și cu vedere spre ceasul solar al casei preotului ro- mano-catolic, Hindloi.

Și lui Tiberiu Haranth îi plăcea să stea de vorbă cu clienții des- pre orice. Dar de acuma bolnavii veneau de la doctorii specialiști. Diagnosticele erau scrise pe reţete. Două farmaciste tinere pregăteau medicamentele. De-a lungul zilei, Tiberiu privea, din cînd în cînd, urmele literelor din vechiul nume al farmaciei: La Haranth pentru vindecarea beteșugurilor din Mittelstadt. Îl căutau amintirile din co- pilărie. Ajungea să nu mai suporte încăperile. Vedea umbra tatălui său umblînd prin sertarele cu medicamente. Îi spunea „tata Oigen”, îl asculta cu ochii minţii povestind despre anii tinereţii lui din Leipzig, despre sărbători cîmpenești cu viitoare farmaciste nemţoaice și despre sri-lankeza care-i furase inima, care-i putea fi mamă da’ uite că n-a fost să fie, și despre maică-sa, care a murit cînd s-a născut Tiberiu. Venise anul 1990 și perioada parcă fără de sfîrșit a Tranziţiei. Pentru Haranth Tiberiu era deja prea tîrziu. Rămăsese necăsătorit. Hotărît să n-aibă urmași. Dormea cinci ore pe noapte, restul se învîrtea în așter- nuturi. De cum se deschidea cafeneaua de peste drum de farmacie, li- pită de fostul hotel Corona din Mittelstadt, unde funcţiona acum Casa de Cultură renovată din fonduri europene, Tiberiu își lua cafeaua de dimineaţă. Revenea pentru cafeaua de după-amiază și pentru cea de seară. Privea obsedant scrisul alb pe fond verde: fARmACIE. Era hotărît să pornească procesul de retrocedare a clădirii. Farmacia urma să-și mute sediul într-un bloc cu două etaje, la parter, vecină cu sediul unei sucursale a Băncii Agricole.

„Dacă mai apuc, refac absolut tot, mă pun pe lucru, începînd cu

revopsirea firmei farmaciei noastre. O să repun în funcțiune eoliana lui tata. O să vindec beteșugurile cetăţenilor din Mittelstadt. Pun iar carnetul verde în funcţiune, c-au mai rămas 180 de pagini goale. Asta cred că-l va liniști pe tata. Dacă nu fac asta, nu mai scap de fundătu- ra în care trăiesc. Toate s-au dus de rîpă, și se tot duc”, își tot repeta Tiberiu Haranth la cafeaua de seară, urmînd să treacă strada și să intre în vechea farmacie pustie.

***

Jurnalul lui Haranth Eugen

Dacă stau și mă gîndesc bine, am avut dintotdeauna pasiunea eo- lienelor! Stau într-un scaun cu rotile și-l mut de colo-colo prin cur- tea interioară, privesc, din mai multe unghiuri, turbina eoliană și apoi ceasul solar al parohiei romano-catolice: soarele galben de pe peretele casei parohiale, din care ies àcele ce-și fac tura zilnică. Ce mîndrețe de ceas, bijuteria orașului! Zeci de ani, pînă n-am ajuns în scaunul ăsta, nici nu l-am observat. Dar o turbină eoliană în curtea interioară a unei farmacii din Mittelstadt? Așa ceva nici că s-a mai văzut. Cînd treceam cu trenul de la Parndorf către Viena, apoi dinspre Praga către Leipzig, erau cîmpuri cu turbine eoliene, învîrtindu-se ziua și noaptea. Ăia de pe-acolo ziceau că așa arată viaţa trăită curat și corect, cu energie elec- trică obţinută din puterea vînturilor. Încă din Liceul Electrotehnic din Oradea am avut visul și pasiunea asta, dar la Facultatea de Farmacie din Leipzig a dispărut. Ieșeam sîmbăta ori duminica cu trenul din Leipzig pînă-n Dresda. Din gară pînă-n centru făceam douăzeci de minute. Cu colega Gertrude, de loc din Trossingen, luam vaporul pînă la Schloss Pillnitz. Ne plimbam prin parc. Vizitam. Beam bere pe ma- lul Elbei. La șaizeci și patru de ani împliniţi, s-a retrezit pasiunea de parcă nu dormise deloc. Mi-am folosit puținele cunoștinţe tehnice, am făcut calculele… aici pun turbina… are paișpe metri înălţime… Funcţionează! Doctorii Teban, Vezentan și Costea de la spitalul orașu- lui mi-au spus că sînt un exemplu de logică economică și casnică. Am cumpărat turbina de la două firme specializate în export. Are piese din Germania și China. Personal am adus-o cu dubiţa spitalului, în două transporturi, din capitala Transilvaniei. Era ambalată în lăzi mari de lemn. Doctorul Teban, radiologul, plictisindu-se să tot privească pe fereastra secţiei de radiologie Aleea Minerilor, venea în fugă să vadă cum merge treaba. Pîndea clienţii: minerii de prin satele vecine aveau nevoie de foi de boală, era vreme de cosit ori de strîns fînul, de adunat fructele. „Numa’ o săptămînă, domnule doctor”, ziceau. „Ba două! Că trebuie să vă și odihniţi”, hotăra doctorul. Buzunarele halatului îi erau lărgite de bani. Primea și zece lei. „Puţin, dar de la mulţi, domnule far- macist”, îmi spunea, rîzînd. Creștea în podul casei porumbei. Sîmbăta și duminica sacrifica cîţiva pentru ciulama. Mă chema pe mine, pe Costea și pe Vezentan.

M-am trezit că n-am stîlp. Tot eu l-am comandat. O echipă de specialiști în înaltă tensiune s-a prezentat la montaj. Un farmacist, de pa- truzeci de ani în Mittelstadt, nu poate să n-aibă relaţii. Cu dispozitivul și mecanismul turbinei, am ajuns la înălţimea de paișpe metri. Am cu- rent în toată farmacia și-n casă. Am un convector de curent continuu care-l transformă în curent alternativ. Eoliana asta înseamnă acumula- tori de litiu, de-aia îi trebuie convector. Am pus cîteva panouri fotovol- taice. Îmi rămîne berechet curent electric cu energie verde de vîndut.

Cînd înălţam stîlpul de doișpe metri, era dimineaţa de 10 aprilie, n-am cum să uit. Am intrat într-un șanţ lung de nouă metri, lat de trei și adînc de doi. S-a pornit peste mine pămîntul. M-am apărat cît am putut cu mîna dreaptă. Cînd m-au scos de acolo, respiram încă.

M-au întrebat: „Aţi păţit ceva?” „Nu mai am mîna dreaptă”, le-am spus. La spital, doctorul Teban mi-a făcut radiografia. „Nu mai am mîna, Teban”, i-am spus. „N-ai grijă! E la loc. Îţi fixează Vezentan o tijă la humerus. O s-o ai iar”, mi-a răspuns Teban.

De atunci tot stau în scaunul ăsta, cu mîna dreaptă în ghips, șase săptămîni, și încă trei săptămîni în pansamente strînse. Mă scărpinam cu un liniar de lemn pe dedesubt. Am făcut și tratament cu raze la doctorul Teban. Tija îmi repară humerus-ul rupt în două locuri. Un program de șase luni de refacere. De dimineaţă privesc intens ceasul parohiei și turbina eoliană din curte. Tiberiu mă aduce din casă. Mă duce înapoi. Cu toate că sînt stăpîn pe picioarele mele, prefer scaunul ăsta, în care îmi aduc mai ușor aminte de lucrurile uitate. De pildă, cum am scăpat de primii dinţi de lapte: mama îi lega cu aţă de cînepă prinsă de clanţa ușii, închidea iute ușa și rămînea dintele în ață, legă- nîndu-se.

De aici, din scaun, privesc dimineaţa: lumina curge limpede și crudă, lăsînd fuioare de ceaţă albăstruie agăţate de pădurile Dealului Minei. Mi se lipesc parcă de tîmple. Pe sub tălpi simt rouă. Pun palma mîinii rămase ipenă în lumină și încerc să alcătuiesc lucruri cu mintea și apoi să le dau nume. Timpul parcă devine cornet moale de îngheţată, ca în zilele de vară. Iau imaginea dimineţii de azi cu mine după ce-o privesc printr-un ciob de oglindă. Nu-i imaginea zilei de ieri ori de alaltăieri. În fiecare dimineaţă a beteșugului repet experiența. Constat că nu-i niciodată la fel.

„Dar de ce ţi-ai făcut eoliană, Haranth?” mă întreabă preotul ro- mano-catolic. „Uită-te la ceasul ăla, de sute de ani merge, nu-i trebuie înlocuitor”, îi răspund preotului, scurt. Tăios. „Eu nu trăiesc prin pro- cură; (și concluzionez🙂 de asta am eoliană.”

***

Jurnalul farmacistului Tiberiu Haranth

După ce am redobîndit clădirea, iar farmacia tatălui meu s-a mutat temporar la parterul unui bloc, treceam zilnic pe acolo, cîte o jumătate de oră, dădeam sfaturi farmacistelor, mergeam apoi la cafeneaua lipită de fostul hotel Corona din oraș. Noroc că serveau și meniul zilei. Seara, acasă, nu mă simţeam defel la largul meu. Umbra lui tata Oigen era prezentă peste tot și părea mustrătoare, de parcă mă întreba unde-i farmacia ce mi-o lăsase moștenire. Într-o dimineaţă, acum douăzeci și doi de ani, l-am găsit căzut chiar pe pragul ușii care leagă camerele de locuit cu farmacia. Un AVC. A fost transferat în aceeași zi la spital în Cluj. După zece zile, mi l-au adus în sicriu. Poliţia a desenat cu cretă pe podele forma corpului domnului farmacist Eugen Haranth. Am lăsat desenul, care s-a șters cu timpul. În fiecare an îl refăceam cu cretă. Atîta îmi rămăsese de la tata. În ultimul an, am acoperit locul cu un covor.

În anul 1909, uzinele Ganz au introdus curentul electric în Mittelstadt. Hotelul Corona s-a construit în anul 1910, în locul vechii clădiri, care luase foc cu cîțiva ani în urmă. Hotelul avea patruzeci de camere, dintre care zece single, cofetărie, berărie, sală de recepţie, sală de teatru și cinematograf. În anul 1960, s-a transformat în Casa de Cultură din Mittelstadt. Piaţa din Centrul Vechi al orașului, făcută cu pietre de rîu, era locul de întîlnire al tîrgoveţilor din satele dimpre- jur. În 1950, s-a amenajat Piaţa cu piatră cubică și cu un parc pe unde hoinăream cînd eram școlari. S-a renunţat la tradiţionalele tîrguri din centrul Mittelstadt-ului.

„E un oraș cochet și liniștit”, îmi spunea tata cînd ne plimbam îm- preună.

Mittelstadt-ul avea două porţi de intrare principale: Poarta Maghiară, cu închisoare și pod mobil, și Poarta Podului peste rîul Săsar. Avea și bastioane: Olarilor, Dogarilor și Turnul Roșu. Peste drum de cafenea, două case mai sus de farmacia noastră, a fost manufactura de praf de pușcă.

Ceasul solar de pe zidul casei parohiale romano-catolice, opera maestrului Jakub Lakatos, a fost adus de prin Eperjes ori Presov, din Slovacia. Baronul Franz von Haklberg und Londres a donat un desen cu Mittelstadt-ul văzut dinspre vechea berărie a orașului, în fundal cu ceasul solar.

La o săptămînă după sărbătoarea Sfintei Marii, nemţii din oraș ţin sărbătoarea viitoarelor căsătorii. În fiecare an, tata Oigen urca pe sce- nă și povestea îndelung despre tradiţia asta străveche. Acolo mulți mittelstadtieni și-au găsit consoarta. Acolo o întîlnise și el pe viitoarea lui soție, pe mama mea. Veneau perechi de tineri plecaţi prin străină- tăți, dar îl ascultau nepăsători.

„Acuma, dragă Tiberiu, copiii Mittelstadt-ului se nasc mai mult prin Austria, Germania și Franţa. Dacă unii din părinţii lor se vor în- toarce, ei sigur nu se mai întorc. Noroc că mai vin de sărbătoarea asta a orașului și a noastră. Aici, tinerii își strigau fetele. Le cereau de neveste.

Că era bine ori mai puțin bine, e o altă poveste. Sărbătoarea asta, băiete (încheia tata Oigen, uitîndu-se la mine cu coada ochiului), era cam ca Facebook-ul de azi, numai că un Facebook în carne și oase și prin viu grai.”

Între cafeaua de dimineaţă, cea de după masă și cea de seară, mă vizitau toate amintirile astea. Cîteodată și în vis.

Cînd m-am dus la spitalul din Cluj, la tata Oigen, doctorii m-au întrebat: „Vorbește tot timpul despre o turbină eoliană din curtea unei farmacii și despre un ceas. Știţi ceva despre asta, sau o fi delirul?” „E important dacă știu sau nu?” am întrebat, tăios. „Nu-i”, mi-au spus doctorii.

Dar pentru mine, tata era foarte important. Am rămas trei zile lîngă el, la spital la Cluj. M-am întors în Mittelstadt. Mi-am spus: „Trebuie făcut ceva! Trebuie schimbat ceva!”

Într-o bună dimineaţă, am pus pe masa din farmacie carnetul gros cu coperţi verzi pe care scria cu litere negre: „Beteșuguri și Hibe”… Am citit încontinuu pînă la orele paisprezece. Am descoperit în carnetul tatei Oigen nenumărate schiţe. A doua zi am consultat niște specialiști. Erau schiţele proiectului eolienei noastre. Tata desenase și locul exact în care a fost amplasată.

Am trecut drumul să mănînc meniul zilei, să-mi beau cafeaua, iar cînd m-am întors am constatat că nu mai aveam spaime legate de um- bra lui tata. S-a întors liniștită unde-i era locul. Am obținut autorizația de redeschidere a farmaciei La Haranth pentru vindecarea beteșugu- rilor din Mittelstadt și am revopsit firma. Am comandat un nou stoc de medicamente și produse. Am repus în funcțiune eoliana. La fiece învîrtitură produce energie și bani pentru Tiberiu Haranth, noul-vechi farmacist din Mittelstadt. Continui tradiția famillei. Nimic nu se va mai duce de rîpă. Treburile merg ca de la sine.

Doar bătrînul preot romano-catolic, vecinul nostru, bombăne ne- mulţumit, în fiecare zi, ca dinaintea tatei: „Turbină eoliană, la ce vă trebuie turbină eoliană, domnule Haranth?”

Asta îmi dă buna dispoziție pentru toată ziua. Am povestit și am rîs la o cafea cu fermecătoarea fată bătrînă Iuţi. Peste două luni are loc sărbătoarea noastră tradiţională. O voi striga de la microfon pe Iuţi și ne vom căsători.

Azi sînt mai tînăr numai cu cinci ani decît tata cînd s-a dus.