În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.
„Răsăritul soarelui și negura de pe munţi coborîtă pînă aproape de apă. Început de dimineaţă”, zice Anton Pavlovici Bordeaux. Nu departe, în dunga drumului, era casa lui unde dormeau cele patru femei și cei doi profesori veniţi în excursie de la Sighetu-Marmaţiei. „După negura spartă de suliţe de lumină, pornește Aurora cu caru-i de foc parcă tras de patru armăsari și pe coastele munţilor se prelinge ceaţa albă. Se urcă pe munţi. Nu se prelinge. Peste o jumătate de ceas se vor vedea piscurile. Așa-i în Carpaţii Maramureșului”, își spune Bordeaux, cabanier și pictor. „Toţi dorm în loc să vadă ceea ce li se oferă gratis”, își mai spune Bordeaux, amărît.
Drumeţii aveau aprovizionarea făcută din tîrgușorul Sighetului. Alimente aproape crude, vietăţi pentru a fi pregătite unde-i apucă foamea.
Pe Valea asta a Vaserului, casele sunt rare, dar la fiecare poţi trage de ploaie ori înnopta. Munţii din faţă parcă s-au ridicat la înălţimi, închizînd valea.
În pasul cailor mergi trei ceasuri prin păduri de stejar și fag. Cînd ajungi la pădurile de brad, e o liniște de biserică fără enoriași. De trei ori pe săptămînă, Vaserul e navigabil. Cînd se dă drumul la apa adunată de stăvilarul Măcârlău. Pornesc plutele cu lemne către unicul port al Sighetului. Apoi pe Tisa, spre Ungaria. Din Tisa pe Dunăre, la Budapesta. În tîrgul de acolo se vinde bradul munţilor pentru construcţii.
Anton Pavlovici Bordeaux are impresia că e în portul Neapole, cînd se uită la plutași. Apa din stăvilar curge pe o albie din blane de brad. Plutașii își fac semnul crucii.
Albia artificială are o sută de metri. Plutele prind viteza trenului, apa intră printre lemne pînă la genunchii plutașilor.
De fiecare dată, Anton Pavlovici Bordeaux se lasă cuprins de groa- ză timp de două minute. Plutele ajungînd în albia bună a Vaserului, plutașii își mai fac o dată semnul crucii și mulţumesc Domnului că i-a mai scăpat teferi pentru încă o zi. Tot așa, de trei ori pe săptămînă, ani mulţi de cînd e în munţii aceia: Anton Pavlovici Bordeaux n-a lipsit niciodată de la spectacol.
Doamnele și domnii se vor trezi. N-au văzut nimic din plecarea de azi. Cabana e într-un loc unde se lărgește valea pe malul drept. E din lemn. Seamănă cu un castel din Tirol. O cabană de vînătoare. Ascunse în pădure sunt cele șase case pline cu lucrători și funcţionari de la ex- ploatarea forestieră. Anton Pavlovici Bordeaux răspunde și de ei, și de vînători, și de vînatul din pădurile munţilor.
„Doamnele cele patru și domnii profesori s-au trezit tîrziu. Pregătesc prînzul”, își spune Anton Pavlovici Bordeaux, privindu-i dintr-o vîlcea care se varsă în Vaser. Profesorii au adunat lemne de fag, le-au așezat grămadă, le-au aprins cu chibrituri, au făcut araci, au așezat frigările cu carnea de porc proaspăt împănată cu slănină și ceapă. „Pînă se frige, au vreme să aducă în două damigene borcut de la izvor”, își zice Anton Pavlovici Bordeaux. Borcutul clocotește.
În șopronul de acolo există o instalaţie pentru făcut baie. Doamnele culeg zmeură, fragi și afine. Rîd cînd un profesor glumește. Doamnele vor mînca doar carnea friptă, slana și ceapa prăjită. Mîncare bărbă- tească.
Anton Pavlovici Bordeaux e nervos. Cu toporul lui, un profesor a tăiat gîtlejele celor doi cocoșei grași, cumpăraţi din tîrgul Sighetului.
Mai sus, cam un kilometru, e un pod peste rîul Vaser. Din piatră cio- plită. În mijlocul lui e statuia din lemn vopsit a unui cerb care privește spre răsărit. Simbolizează un ofiţer german care s-a luptat în războiul mondial în muntele de aici. Acolo e cimitirul nemţilor. La căpătîiul mormintelor sunt cruci de scînduri cu nume de nemţi pe ele. Soldaţi ori ofiţeri de rang înalt se odihnesc de trei ani de zile. Nu le mai pasă de război și nici de molima spaniolă din Europa.
Drumul urcă de la cimitir, rîul dispare. E locul unde-i stăvilarul care închide albia, formînd un lac de munte unde Anton Pavlovici Bordeaux se plimbă cu luntrea. Îngrijitorul stăvilarului e și cabanierul adjunct al lui Anton Pavlovici Bordeaux.
La dreapta locului e casa unui vînător venit din Austria de Sus. Bordeaux își mănîncă dejunul cald la el. „Știe găti păstrăvii ca nimeni altul pe valea asta”, își spune Bordeaux intrînd în casă. „Îl cheamă Wenzel Hagen”, mai zice Bordeaux, simţindu-se cuprins de o bucurie inexplicabilă.
***
Doar trei sute de metri trebuia să mai urci de la cabana lui Wenzel Hagen pînă la casa de lut a aceluiași Wenzel Hagen. Era înconjurată de tufe înalte. Doar dacă știai locul ajungeai la ea. „O casă de lut, constru- ită în anul 1640, n-are cum să reziste pînă-n anul 1920, Wenzel”, zice Bordeaux. „În primul rînd, suntem în anul 1919, Anton Pavlovici, în al doilea rînd, casa are un mic secret”, răspunde Wenzel Hagen. „Care-i acela?” zice Anton Pavlovici Bordeaux. „E cea mai veche din zonă”, răspunde Wenzel Hagen. „Știu. Și-i a ta”, continuă Anton Pavlovici Bordeaux. „Fără secretul ei de construcţie, se făcea praf și-ajungea pul- bere în 280 de ani, numai că… Anton Pavlovici, aici, solul n-a ţinut apa, e pe-un deal, în plus printre munţi; lutul se distruge la apă, e cel mai slab material de construcţie a caselor și la noi, în Austria de Sus, dar aici nu. A rezistat. A fost a celor care căutau aur. Ca să urci la ea, ai nevoie de picioare solide, Anton Pavlovici. Am și uneltele lor de mi- neri căutători de aur, înăuntru. Le-am găsit acolo, le-am refăcut. Le am. Sunt ale mele.”
„Știu, Wenzel Hagen, sunt 380 de ani de atunci”, zice Anton Pavlovici Bordeaux.
„280”, răspunde Wenzel Hagen. „280, și mai ce?” întreabă Anton Pavlovici. „Ani, Anton Pavlovici, ani”, răspunde Wenzel Hagen. „În casa ta de lut, toate au rămas în urmă”, zice Anton Pavlovici Bordeaux.
„Fără infiltraţii de apă, a rămas ca o casă de lut făcută ieri”, zice Wenzel Hagen. „Chiar dacă i se zice casa veche, am priceput”, răspunde Anton Pavlovici.
„Obiectele din interior sunt vechi, vorbesc despre trecut. Căutătorii de aur de-atunci au fost oameni gospodari. Eu am reacoperit-o cu șindrilă de larice, c-așa-i obiceiul pămîntului de-aici. Lutul e bătut în pereţi și amestecat cu cîlţi de oaie. Telefon mobil nu-ţi trebuie. Nu-i semnal, Anton Pavlovici, televizorul nu merge, citești o carte, dacă ţi-ai adus-o, ori te uiţi pe ferestrele mici la munţi”, continuă Wenzel Hagen.
„Ori ai putea scrie”, șoptește Anton Pavlovici.
„Nimeni nu stă-n ea, toţi fug în vale, la cabana ta, la civilizaţie, Anton Pavlovici. ‘La domnul Bordeaux mergem, acolo vom sta…’, așa-mi zic drumeţii.” „Ai patru paturi în casa veche”, zice Anton Pavlovici. „Exact. N-am crezut că le-ai numărat și că le ţii minte. Sunt cu sobiţa de-n- călzit sub ele. Fiecare pat are focul lui pentru a te-ncălzi, fumul ieșea printr-un horn la nivelul podelei și mergea pînă la sobă, de unde era preluat și dus direct în pod, unde-și ţineau lucrătorii la conservat șun- cile și slăninile. Mai ţineau măgarii într-un grajd și în galerie aveau alt grajd, pentru cai. Măgarii se foloseau la haldă și pînă la intrarea în ga- lerie. De-acolo preluau caii transportul. Nu scoteau caii din întuneric. Se nășteau acolo, mureau acolo. Erau doar îngropaţi afară. Se temeau să nu-și piardă vederea caii ăia născuţi în întuneric. Toate astea le-am găsit în jurul casei vechi, Anton Pavlovici”, încheie Wenzel Hagen.
„Păstrăvii i-am mîncat. Mergem în podul casei vechi, după o hal- că de șunculiţă afumată, Wenzel Hagen”, mai zice Anton Pavlovici Bordeaux.
***
Ca-n fiecare an, profesorii de la Școala din Sighet plecau la cabana Ocolului Silvic de pe Valea Vaserului. Înnoptau acolo. Pregăteau locul pentru sosirea elevilor în excursia de o zi. Era o tradiţie veche de zeci de ani. „Vaserul izvorăște din Carpaţii vecini cu Ucraina. Are o lungi- me de peste 50 km”, spune profesorul de geografie Iepure, preparînd un gulaș pentru elevii care aveau să ajungă cu trenul 41A, plecat din Sighetu-Marmaţiei la ora 5 și 30 de minute dimineaţa. Erau 14 elevi.
În curtea cabanei se aflau directorul Pop cu doamna lui, Livia, născută Bordo, și cele trei domnișoare ale doctorului Dan din Vișeu-de-Sus.
Mîncaseră fripturile de porc la frigărui. Au stins focul cel mare din curtea cabanei. Pregăteau gulaș. La ora 9 dimineaţa aveau să ajungă ele- vii, însoţiţi de doctorul Hodar din Sighet, șeful comitetului de părinţi al școlii, și de brigadierul silvic Maximilian Folger. În rucsacuri adu- ceau sticlele de Riesling și păstrăvii. Gulașul era aproape gata. Ceaiul cu rom era pregătit de domnișoarele doctorului Dan. Pînă la ora 18, cînd plecau înapoi la Sighetu-Marmaţiei, cu același tren, elevii urmau să asculte poveștile vînătorești ale profesorului de geografie Iepure și să privească munţii de la frontiera cu Ucraina. Pentru o zi de sîmbătă, 13 iunie al anului 2020, era mare lucru și atîta. În Sighet, pînă și Spitalul Municipal avea focare de COVID-19. Era programată și o scurtă vizită la păstrăvărie. Icrele se aduceau din judeţul Timiș, se puneau în cutii de metal peste care cădea apa, după 12 zile peștișorii erau puși alte 7 zile la hrănit. Apoi se transportau în diferite izvoare unde, rămași liberi, o luau spre Vaser. Unii ajungeau pînă la Tisa.
Cabana din lemn în care dormiseră cadrele didactice și domnișoa- rele doctorului Dan aparţinuse, în urmă cu aproape o sută de ani, unui pictor, Anton Pavlovici Bordeaux, retras în munţi din orașul al cărui nume îl purta. La invitaţia lui Gheorghe Nedici, consilier al orașului, pictorul se stabilise pe Valea Vaserului, construindu-și cabana cu etaj și cu un balcon. Mobilierul era descompletat. Vremea trecuse peste cabana domnului Anton Pavlovici Bordeaux. Paturi erau. Dulapuri, de asemenea. Prînzătorul era funcţional, bucătăria, garajul, pivniţa se aflau în bună regulă. Pe pereţi, înghesuite, tablourile pictorului. Peisaje cu munţii, Valea Vaserului și portul Neapole plin cu plute și cu plutași de pe Valea Vaserului.
Elevii Școlii din Sighet mîncau gulaș. Cadrele didactice erau la al treilea pahar de Riesling amestecat cu borcut. Domnul profesor de ge- ografie Iepure începuse poveștile vînătorești. La ora 23 și 30 de minu- te, elevii și profesorii lor aveau să ajungă înapoi în Sighetu-Marmaţiei. Erau vremuri de pandemie. În loc de trei zile, excursia se transformase într-o ieșire de o zi.
Va urma…
Marian ILEA
Citește și
Pomada episcopală – proză scurtă de Marian Ilea
