Un sceptic autentic nu renunță niciodată să nu creadă în ceva. Ca și cum ar fi o luptă continuă pentru a nu fi învins sau convins. Dar adevărul este că în fiecare din noi există un sceptic de serviciu, care de fiecare dată când prinde momentul, el mormăie, își expune obiecțiile și este nemulțumit.
Pentru că el vrea într-un fel sau altul să se poată susține rațional unele credințe sau păreri. Dar hai să vedem care este sau care sunt obiecțiile scepticului. El spune cam așa: eu sunt de acord că lumea știe și probabil e convinsă de ceea ce crede, dar eu aș dori să știu de ce lumea nu crede ceea ce nu crede?? Și aici lucrurile se complică și se complică pentru că ne putem introduce într-o lume, unde poți să iți pierzi azimutul.
Dar hai să ne instalăm într-o lume unde totul este posibil. Să zicem că, ne aflăm pe acest Pământ care nu ar exista. Deci totul este să zicem o minciună sau poate o închipuire sau cineva mai evoluat decât noi pământenii vrea să facă o experiență să vadă cum putem noi să evoluăm. Sau încotro ne putem îndrepta în această lume, dpdv social, cultural, cognitiv, moral etc. Dar oricât de fanteziste ar fi aceste ipoteze avem libertatea să ni le imaginăm cum vrem noi. Dar dacă vreo variantă ar fi adevărată, adică să o putem pipăi, mirosi, auzi, ea ar putea constitui oarecum un adevăr. Și acest adevăr, care inițial părea de neconceput, noi acum putem să nu excludem ceva din acest Univers unde suntem, adică să îi dăm crezare și că sunt lucruri care se pot întâmpla aievea. Raționalismul este primul care a formulat o îndoială asupra lucrurilor și fenomenelor pentru că și-a dat seama că în universul nostru de oameni există lucruri care nu par ceea ce sunt și par ceea ce nu sunt.
Și deci se necesita un mod de a aborda cunoașterea prin ceva cu care să atacăm astfel de probleme, dar și să nu cădem “de prosti” totdeauna când cineva scoate “la interval” ceva discutabil. Descartes nu a inițiat o discuție în felul ăsta, adică să își imagineze o forță universală sau niște extratereștri care să poată face ce vor cu noi, dar el a emis ipoteza că tot ceea ce ni se pare real ar putea fi altceva, poate un vis, poate o imaginație. Și de aceea el a introdus așa denumita îndoială a omului, pentru că dacă încerci să vezi fenomenele în complexitatea și posibilitatea lor, iți dai seama că totdeauna există o urmă de punere în cumpănă. Și ce se întâmplă dacă totul este un vis pentru noi oamenii?? Un vis din care noi visăm că ne trezim uneori. Iar alteori visăm că ne ducem la lucru, că ne căsătorim, că avem copii. Că avem prieteni cu care mergem în excursii etc. Sau altceva: noi suntem confuzi tocmai pentru că nu ne putem da seama dacă suntem dirijați, dominați de cineva care ne crează iluzia unei realități. Și astfel ne punem întrebarea: cum noi oamenii putem să admitem că un fals sau mai multe le putem lua ca adevăruri. Sigur pentru unii un astfel de discurs, o astfel de ipoteză nu numai că pare neplauzibilă, dar poate fi interpretată ca o deviație de la normalitate. Adică cine formulează așa ceva…poate “nu este cu totul”.
Numai să iți imaginezi că visezi într-una sau să crezi că poate niște extratereștri ne manevrează de ici colo pentru a crea impresia unei vieți în normalitate. Dar aici se ivește o alta problemă, o altă necunoscută: dacă noi oamenii am visa într-una, atunci toată viața noastră, practic totul s-ar desfășura într-o viață, într-o lume care ar reprezenta Realitatea, adică Realitatea în care noi ne-am afla. Deci a visa într-una înseamnă a nu visa nicidată. Aceste întrebări și le pune Descartes pentru a putea intui ceea ce este mai evident, adică să vadă dacă se poate baza pe o afirmație sau alta pentru că sunt cazuri când de unele răspunsuri depinde viața sau destinul cuiva.
Și Descartes, raționalismul a plecat la drum ca să cunoască și să verifice el însuși ce poate ști sau ce perspectivă are pentru a ști. Dar pentru asta el avea nevoie de un mod, de un procedeu de cercetare pentru a putea parcurge un drum al cunoașterii realității. Iar lucrurile stau, înainte ca rațiunea să se apunce de investigație cam așa: el vroia să își găsească o formă de căutare a adevărului realității astfel încât să nu mai existe îndoiala obsedanta care îl răpune. Hai să presupunem că tot ce știu nu este decât un vis produs de cineva cu puteri supranaturale.
Și această entitate mă pune în dilemă și astfel mă întreb dacă există sau nu munți, câmpii, ape, soarele, luna, ceilalți oameni?? Poate că numai eu exist aici în lumea asta și poate că numai eu mă văd așa cum sunt sau poate că eu nu arat așa, și mă văd într-un anumit fel. Dar văd că am pus atâtea întrebări și efectiv, eu nu pot să răspund la niciuna din ele. Și ce fac?? Voi schimba perspectiva și voi încerca să văd lucrurile altcumva, din alt unghi: voi construi o altă realitate paralelă în care să mă găsesc eu și de aici să mă pot vedea dincolo în cealaltă realitate unde mi-am pus întrebările acelea multe. Bun, ce voi constata?? Deja acum, parcă totul pare mai simplu. De ce?? Pentru că eu constat că îmi pot construi o certitudine, adică eu exist prin simplul fapt că pun întrebări. Daca nu aș exista nu aș putea să mă întreb și să încerc să răspund la atâtea întrebări.
Așadar treaba nu mai poate fi contestată nicicum, nu mai există dubii. Scepticul din mine nu mai are nimic de obiectat și astfel am ajuns la un adevăr care se constituie ca certitudine. Și chiar dacă aș forța nota tot ar ieși la suprafață certitudinea, adică: dacă visez cu adevărat, trebuie musai să exist incontestabil, fară dubii pentru că altfel nu aș putea avea vise. Vise poate avea doar un om care există deja. Toate bune și frumoase, dar aici se mai întrezărește ceva: deci eu exist, dar nu numai exist. Din moment ce eu mă îndoiesc și îmi pun tot felul de întrebări, care mai de care mai insolite, asta înseamnă că eu raționez, adică aceste întrebări le pun în virtutea faptului că eu am capacitatea, am proprietatea că gândesc. Fară să am o asemenea proprietate, eu nu aș pune întrebări și m-aș duce liniștit, fară mirări și fară perplexități să beau o bere sau un pahar de vin.
Deci toate iluziile, toate fantasmele mele se situează în orizontul gândirii, pentru că numai gândirea, rațiunea este în stare de asemenea giumbușlucuri. Ajungând în acest punct afirmația mea cum că: “cuget deci exist” se vede acoperită de fapte. Se regăsește în Realitatea concretă ca fapt. Eu spunând: “aceasta este casa mea” este în final o certitudine pentru că nu mă pot înșela și nici nu mă mai pot situa în visare. Dar în acest punct se ivește o alta problema: când spun “eu” mă îndoiesc, “eu” sunt sigur că, “eu” gândesc samd, de fapt la ce mă raportez?? Ce este acest “eu”?? De a cărui existenta mă leg, sau ce este, cine este acest “eu” care gândește?? În primul rând “eul” este ceva care gândește, ceva care nu este un lucru, sau așa pare la prima strigare.
Dacă să zicem că îi spunem “lucru”, este neântemeiat, pentru că un lucru nu gândește, nu are o activitate mentală, pe când eu sunt un subiect personal. Și dacă nu este persoană, nu îi pot spune, gândește, există, muncește, umblă samd, adică la modul impersonal. Pot să spun: ninge, suflă vântul, este frig este impersonal, dar “eu gândesc” este absolut personal, ceva definit, ceva care “eu”fac nu “tu” sau “el”.
Și atunci orice gând, orice decizie, orice întrebare este legată de mine, adică de “eu”. Și mergem mai departe: când spun “eu însumi” mă lovesc de ceva care vrea să intărescă persoana mea. Acel “însumi” vrea să spună că tocmai eu sunt, “pe bune” că e vorba de mine, nu de altcineva. Deci eu nu sunt o iluzie, nu se poate nimeni îndoi de entitatea mea. Nu sunt ceva fantasmatic.
Dar “însumi” se poate să fie o localizare, adică ceva asemănător cu “hic et nunc”, aici și acum. “Eu gândesc” la rândul lui, poate reprezenta toate acțiunile mele mentale indiferent de “aici” și “acum”. Existența acestui “eu” care poate îmbrăca mai multe forme, Descartes l-a imaginat ca o noțiune încărcată de referințe. S-a gândit la “suflet”. Dar și cu sufletul sunt probleme: “sufletul” are o mare încărcătură religioasa. Și daca ne referim la creștinism, atunci hermeneutica ne duce indubitabil spre o certitudine definitivă, care închide tot discursul meu și nu lasă nici o urma de dialog sau mă rog, lucrurile se termina înainte de a începe. Atunci scepticii cei mai înfocați se vor supară și vor ieși la rampă cu un soi de acuză pentru că vor spune: Descartes a abdicat prea repede sau vor zice că a fost extraordinar de dornic de a scapă prea repede de acest “cărbune aprins”.
Și aici mă opresc. Data viitoare voi relua aceste gânduri.
Marcel MUREȘAN
Citește și
Amintiri din Fălciu
