Reiau de unde am rămas data trecută:
Dar vedeți “eul” rămâne pe baricade (sau pe metereze) în continuare. Și să “abordăm” eul din altă perspectivă. Adică: oricine este convins de identitatea lui, va rămâne în prim plan indiferent de schimbările de perspectivă. Eu și fiecare spune așa: “eu sunt eu” sau “sunt convins că sunt eu” sau “eu sunt sigur că sunt eu atât pentru mine cât și pentru ceilalți”. Dar de ce stă treaba în acest fel?? Pentru că eu mă mențin în felul în care sunt, în felul în care mă prezint în timp. Deci există o constanta a mea, specifică numai mie.
Oricare om are ceva care este “același” de la naștere până la moarte. Orice face, oriunde merge, oricât se schimbă, acest ceva este imuabil. Sau cum o denumește Stagiritul, “cviditate”. Dar ce facem cu faptul că eu la 8, 10, 20 de ani am fost “altul”, iar “eul” actual poate să fie altul dpdv fizic, spiritual, conceptual, cultural. Nu, ceea ce constituie esența mea din multe puncte de vedere este aceiași pentru că eu și toți din jurul meu mă recunosc ca un “eu” și tot ceea ce văd că am fost, am făcut, am avut ei le recunosc fară dubii că sunt ale mele, sunt specific mie.
Dar aici unii vor spune că nu poți fi convins că peste câțiva ani nu voi suferi transformări care pot fi radicale, astfel încât să nu mai fiu “eu”. Este omul convins că în viitor “eul” lui va inmagazina aceleași caracteristici, proprietăți ca și acum?? Pentru că există devenirea, transformarea dată de timp, apoi facticitatea, entropia, care rod fiecare din substanța eului. Unde mai pui că omul dacă ia contact cu fel de fel de situații cotidiene, culturale, emoționale, fizice, de sapiență, abisale, factuale etc, el își schimbă ceea ce este “de neschimbat”.
Ba mai mult, își schimba chiar intenționat înfățișarea. Cred că pentru a raspunde sau măcar formula întrebările adecvate trebuie să luăm problema dintr-o perspectiva necarteziana. Bun, hai să vedem. Când mi-e foame, simt undeva în zona abdomenului un fel de durere, plus un soi de aciditate, dar și cumva mă roade, ca și cum aș avea ceva în stomac. Și sunt absolut convins că această foame, durere este a mea. Ar fi și absurd să iți pui problema că s-ar putea ca cineva din anturajul tău să simtă foamea în locul tău. Sau să simtă și el ori de cate ori simți tu foamea. Să mai vedem o situație: stau la soare și afara sunt 40 de grade Celsius.
E o căldură care pe lângă că te răpune, te afectează doar pe tine, pentru că senzația de cald doar tu o percepi. Dar și celalalt de lângă tine simte căldură. Da, o simte, dar eu nu pot să realizez cum, în ce mod, în ce fel te afectează pe tine, cum percepi tu aceiași căldură pe care o simt și eu. Unde vreau să ajung: eu îmi dau seama, sunt conștient că foamea, căldura etc îmi dau senzații neplăcute și mă pot efecta negativ. Există deci în mine senzația de foame și senzația de căldură.
Dar mai exista ceva: în mine exista și ceva, o matrice, un pattern care își dă seama că simt foamea și căldura. De ce?? Pentru că în mine există ceva de care îmi aduc aminte, toate experiențele pe care le-am avut în trecut, toate formele de a îmi “da seama” de senzații și de actele de gândire, toate amintirile mele care m-au structurat într-un anumit fel, toate astea reprezintă un mod de a spune că sunt ale mele, nu sunt undeva, adică în altă parte. Și dacă sunt ale mele, eu voi ține cont de ele ori de câte ori mă voi lovi de ele sau ori de cate ori mă vor copleși cu prezența lor.
Foamea sau căldură, daca eu le conștientizez prin acțiunea lor asupra mea, eu pot spune că dacă mă afectează sunt ale mele, deci nu pot să spun că “intradevar aici în mine există aceste probleme dar nu sunt ale mele chiar dacă mă afectează”. Nu pot să le ignor. Deci reflecția asupra foamei și căldurii nu o pot trata ca ceva dinafara mea din moment ce mă afectează direct pe mine și ca atare trebuie să le bag în seamă. Și ca să conchid: eu nu am doar conștiință faptului că foamea și căldură mă afectează, dar am și o alta conștiință, un soi de conștiință a conștiinței, adică capacitatea de a obiectiva acele lucruri și voi ține seama de ele.
Dar vedeți ajunși aici tot nu am terminat de lămurit ceea ce ne-am propus pentru că noțiunea de suflet nu am reușit să o devoalăm. Descartes vorbește despre “lucru gânditor”. El se referă la un noian de probleme care pot fi gândite și care se pot integra în formule de tipul: “eu sunt”, “eu gândesc” “eu am conștiință”, “eu am”, “eu văd lumea” samd. Și toate astea daca le strâng într-un sac, pe care îl agit bine, bine și după aia îl desfac cu mare atenție, de ce voi avea parte în interiorul sacului?? Voi avea parte de un suflet. Adică eul nostru este caracterizat de un suflet.
Și dacă ne uităm în trecut, Platon ne spune că “sufletul lumii” a fost creat de un Demiurg, iar acesta este un suflet universal bun, care a generat ființele muritoare, adică noi. Și mai departe, omului i s-a dat o parte din principiul nemuritor care reprezintă elementul rațional din sufletul omenesc. Și Platon merge mai departe: el spune că sufletul este principiul permanent al vieții și el poseda rațiune, inteligenta și este unic și imuabil. Închei aici cu Platon (desi în Phaidon el merge mult mai departe) și doar atât mai spun: el ne spune că sufletul se întrupează în trup, iar trupul reprezintă o închisoare pentru suflet. Sufletul fiind imuabil, el vrea să se elibereze de vremelnicia corpului, a trupului și acest lucru se poate realiza numai prin gândire. Vedeți, parcă ni se deschide o perspectivă interesantă care cochetează cu ideile lui Descartes. Se rotunjește într-un fel “referința” lui Descartes, cu aceasta eliberare a sufletului de corp cum o gândește Platon. Este o primă completitudine a sufletului cu “eul rațional”.
Ele sunt “de acolo”. Se pot deduce unul din altul. Apoi îl avem pe Stagirit. El ne vorbește despre raportul dintre suflet și substanță. În “Despre suflet” el ne vorbește despre unitatea substanțială dintre corp și suflet. Și ajunge la concluzia că sufletul nu poate defini eul decât cu ajutorul corpului, pentru că acest trup, reprezintă “forma”, adică actul definitoriu al trupului. Și atât mai vreau să mai spun despre gândirea lui Aristotel: că sufletul pentru lucruri, deci și pentru eu, reprezintă scopul final, adică “entelehie”, perfeciunea spre care tinde.
Și aici se intersectează cu Descartes pentru că substanța, sufletul se identifica cu rațiunea. Dar hai să recapitulam ce am spus până acum și să vedem unde doresc să ajung: am spus că orice efort imaginativ aș încerca să încropesc, voi ajunge la câteva certitudini. Când spun “efort imaginativ” mă gândesc la o situație ilogica, paranormala, fantasmatica, iluzorie etc pe care mintea noastră o poate livra. Și am apelat la visare și la extratereștri pentru a vedea că dincolo de realitatea concreta, noi ne putem baza pe niște certitudini care ne pot da o altă perspectivă asupra noastră. Eu dacă visez sau mă întâlnesc cu extratereștri sau fac orice nebunie dincolo de judecată, până la urmă pot spune că “eu exist” tocmai prin faptul că pot să îmi imaginez toate nebuniile.
Dar mai e ceva: e vorba de faptul că eu daca îmi pun problema visului, al extratereștrilor, adică daca acestea sunt viabile că forma de chestionare, înseamnă că eu gândesc. Și atunci eu am doua certitudini dintr-un foc: faptul că eu exist și dacă exist e musai și să gândesc. Așadar entitatea primordială a vieții și a lumi este existența și gândirea, care se situează pe același nivel. Unii le consideră de aceiași calitate. Este magma certitudinii umane. Apoi am spus că numai un “eu” poate gândi, raționă și face afirmații. Un lucru nu poate să gândească. Mai departe, când spun “eu însumi”, eu spun că e vorba doar de mine, nu de altcineva. Eu nu sunt o iluzie, ceva dinafară mea care se dă “rotund”. Sunt chiar “EU” care pot fi localizat fară eforturi. Iar mai departe, acest “eu” capătă o entitate care se identifică cu ceva care poate caracteriza și defini ființa. Și i-am spus așa cum au spus-o la început și anticii, iar mai apoi și modernii. E vorba de “suflet”. Ceva care poate defini mai abitir omul, un soi de esență a noastră care este imuabilă și care se afla “stocată” în intimitatea eului. Și vrem în continuare să vedem de ce natura este acest “suflet”.
Și ajungem iarăși la Descartes pentru a încercă să definitivăm esența “sufletului”. În secunda când eu îmi dau seama de existenta mea, în aceiași secunda eu gândesc fară să îmi fac probleme sau procese de conștiință. Aceste doua planuri, unul al gândirii, altul al ființării se regăsesc în structura umana prin relația dintre corp și suflet. De ce dintre corp și suflet?? Pentru că sufletul este substanța care gândește, iar corpul reprezintă faptul că ceva există, întinderea cum îi spune Descartes. Eu când mă îndoiesc de lucruri, de fapt eu apelez la suflet care se confundă cu rațiunea, iar sufletul are marea calitate că are o existență în care el nu se modifică, rămâne constant tot timpul.
Problemele pe care și le-au pus cei din trecut și au încercat să le rezolve prin aceasta căutare a “ceva” care pe de-o parte să definească ființă noastră și pe de alta parte, gândirea odată ajunsa la răscruce de drumuri, să poată distinge ce se ascunde în intimitatea noastră. Eul care ne caracterizează, ce are în intimitatea lui ca să fie credibil?? Dar eul meu este al meu, iar “tu” ai, deții un “eu” al tău diferit de al meu. Și noi, eu, tu, el, ea avem ceva care ne caracterizează, ceva care ne face absolut unici și irepetabili: avem sufletul acesta care este nemuritor, care este principiul vieții eului și care mințile luminate l-au identificat cu rațiunea.
Marcel Mureșan
Citește și
EU și EUL (foileton 1)
