Existența Lumii și a Universului (foileton 1)

Omul se află într-o realitate pe care o denumește realitate concretă. Tot omul  simte nevoia să știe cum este această lume în care trăiește și din care face parte. Pentru că această lume îi aparține omului într-un anumit fel. Dar și noi la rândul nostru aparținem acestei lumi, pentru că ne-am născut în ea.

Dar, ce este lumea?? Și pentru a raspunde la acest fel de întrebare ar trebui să discutăm pe mai multe nivele. În primul rand oamenii au o expresie care aduce “lumea” într-o zona a banalului, adică a familiarului care te bine dispune. Când spui “lumea mea”, adică aduci lumea pe teritoriul tău sau îmbrățișezi lumea ca un prieten drag, te gândești implicit la locul unde tu ești ancorat în stabilitate, în locul unde viața ta te îmbrățișează zi de zi. Dar te gândești și la familia ta, la grupul de prieteni din care faci parte, la oamenii care iți împărtășesc ideile. Te gândești la o bulă aproape mirifica, unde poți idealiza tot ce vrei și ce simți. Poți idealiza râul, ramul, munții, căminul tău, femeia ta, copiii tăi, oamenii pe care îi respecți sau îi iubești. Poți idealiza câteva locuri din copilăria ta unde te-ai aflat și unde ai simțit împlinirea  copilăriei. Dar și nostalgia după timpul care te-a vrăjit și care nu se vă întoarce niciodată și în care ai avut puterea să spui: “te iubesc” sau “ești a mea și sunt al tău” sau “sunt cei mai frumoși copii din lume” sau “ce frumoasă este viața”.

După aceea este zona celor care au afinități ca ale tale, adică lumea care aspiră la valorile perene, la valorile care le împărtășești și tu. Fiecare dintre noi are un mediu în care își făurește după cum crede el imperativul cultural. De ce tindem spre Cultură, de ce credem că lumea asta nu stă pe un “elefant”, ci stă pe Cultură, pe faptul cultural. Pentru că această mult invocată Cultură ne poate salva. Poate salva lumea noastră, dar și lumea ca lume. Apoi ajung la lumea din țara mea. Este locul unde mă simt în toată plenitudinea mea, mă simt “spre” împlinire, adică pe un drum care duce la noi toți. Nu mă gândesc la minunățiile de la noi, numai când urlu, când soarta comună se vede umilită. Și de ce pot să tind spre “îndeplinire”, spre “îndestulare”?? Pentru că pot să mă exprim așa cum vreau, așa cum consider eu. Că nu îmi contorsionez mintea să mă pot exprima într-un orizont al firescului. Limba în care te exprimi și care te definește. Firescul în lumea țării tale este posibilitatea de a fi tu însuți. Eliade a spus cândva că nu s-a obișnuit niciodată să gândească și să se exprime în altă limbă.

După aceea vine zona internațională, lumea de pe Pământ. Aici toată comunitatea din care fac parte este integrată, adică oamenii. Și aici e tot ce am cunoscut eu: toate țările, cu câmpiile și munții, cu pădurile și orașele noastre. Apoi întregul care este Pământul. Dar Pământul este și el cuprins într-un sistem solar, apoi galaxia și până la urma întregul Univers. Deci totul se integrează în ceva mult mai mare, în ceva care reprezintă “totul”. Ceva mic, în ceva mare și tot așa până ajunge la a se integra în Univers.

Parca ar fi păpușile rusești care intră una în alta. Și pentru mine, o simplă furnicuța în această imensitate, cel mai important lucru este viața mea, familia mea, comunitatea mea, ceea ce mă atinge direct. Pentru mine sau pentru oricare sunt mai importante lucrurile banale decât forfota și necunoscutul Universului. Este mai important dacă am tensiunea marită sau nu găsesc soiul acela savuros de roșii pe care îl stiu de mic, decât explozia unei stele de la miliarde de kilometri. Dar nu vreau să fiu ipocrit, omul are o asemenea curiozitate încât îl atrage că un magnet Universul, galaxiile, stelele samd. Și Stagiritul în “Metafizica” spune că “toți oamenii poartă în ei aspirația spre cunoaștere”.

Pentru că acolo zace un mister care îl gădila pe om. Omul vrea să știe ce se petrece acolo departe, ce înseamnă distanțele astea neimaginabile?? Dar ce înseamnă infinitul?? Dar finitul?? Există o margine unde totul se termina?? Dar după aceasta margine mai poate fi ceva?? Oare daca m-aș afla acolo aș putea înțelege ce se întâmplă, adică eu, furnicuța asta care am doar rațiune, conștiință, sentimente, am respect față de om și ce face omul, aș putea cu mintea mea asta puțină să mă lămuresc ce se întâmplă?? Sau daca acum nu înțelegem, oare va veni un timp când vom putea înțelege?? Dar ce este totuși curios: de la începuturi gânditorii nu și-au pus întrebări despre “eul” nostru, ci s-au avântat în întrebări despre stele, despre galaxii, despre Univers. Adică o întrebare de genul “care este eul meu??” a pălit în fața celor care caută deslușirea și eventual înțelegerea lumii, a Universului.

Dacă mă gândesc la lumea mea: este în primul rând Pământul. Dar tot lumea mea este și Calea Lactee care are “dedicat” un soare care ne încălzește. Apoi lumea continuă cu un spațiu care se revarsă într-un necunoscut angoasant. Și aici sunt tot felul de ciudățenii care nu pot fi înțelese: stele, nebuloase, găuri negre, antimaterie, cuasari samd. Și toate acestea merg, merg până mintea noastră nu mai distinge așa zisă lume și se mulțumește cu o noțiune vagă care este Universul. Și la acest “întreg”, să-i zicem, mintea omenească a răspuns cu tot felul de mituri, de idei, care mai de care năstrușnice și formative. Thales când a vrut să arate rânduiala universală, a recurs la noțiunea de “apă”. Adică ceea ce este primordial și preeminent, este ceva care se regăsește în toate.

Dar miturile care au guvernat lumea mulți ani și încă o mai influențează, ne-au dus într-un orizont unde mintea și imaginația noastră nu mai fac față. Haos, fiul lui Cronos, este de fapt starea de vid, adică neființa, adică abisul separării cerului de pământ. Este ceva fară granițe, adică Universul din care s-a desprins Pământul. Dar filozofii au depășit influența miturilor. Și primul a fost Thales, dar apoi a fost Heraclit, care ne-a spus că substanța fundamentală este focul. Și din foc rezultă celelalte. Filozofii au apelat la elemente materiale neantropomorfe sau la idei precum Inteligența cosmică. Și din tot acest amalgam de idei imersate într-o structură mitica, rezulta o realitate care ne spune că lumea nu este făcută din ființe ca noi oamenii.

Că tot ce este material se dizolvă în ceva ce ține de un subiectivism spiritual. Apa, atomul, focul sunt de fapt principii care stăpânesc totul și toate. Și aceste principii, nu au nimic cu bietul om care nu se distinge, nu se ivește nici măcar în ceață, în laptele Universului. Pământul, Universul nu au nimic comun cu trăirile omului, cu pasiunile omului, cu caznele și lacrimile omului. Deci filozofii ne-au propus ceva care face distincție între aparențele provenite din mituri și o gândire care se vrea rațională.

Acest Univers poartă până la urmă în el, în formarea lui, un logos care ne face să înțelegem ordinea cosmică, rațiunea de a exista a Universului. Și atunci, aceste mituri care îmbracă fel de fel de idei îl fac pe om să accepte mai ușor sau mai greu un parcurs și o rânduială a Universului. Dar aceste mituri nu acceptă o dezbatere sau o argumentare a lor, ci doar admiterea lor fară obiecții. Deci miturile acestea îmbibate în idei au un credit fară limite. În schimb ideile strict filozofice despre Univers sunt ceva care poate fi atins de controversă. De exemplu, ideea unui Univers finit: asta înseamnă că înafară lui există și altceva.

Deci eu daca îmi scot piciorul înafară Universului “meu”, dau de ceva care este ori ceva material, ori ceva spațiu mai mult sau mai puțin definit. Ceea ce este absurd pentru o minte cât de cât limpede. Sau tot în siajul unei posibile abordări, povestea pe care indienii o propaga pentru a explica Totul, adică universalitatea Universului: indienii afirmă că lumea este susținută de un elefant imens care își sprijină labele pe spinarea unei broaște țestoase. Dar broasca țestoasă se sprijină pe un păianjen imens. Dar păianjenul se afla pe o stancă colosală de care se ține. Dar stanca?? Vedeți, problema este aici că totul este o însăilare în spectrul mitului, în limbajul mitologic, unde nu se argumentează. Oamenii de știință și filozofii și-au pus altfel de întrebări despre Univers, întrebări care să aducă în prim plan gândirea, adică totul să aibă un anumit temei. Și întrebările lor s-au dus în zona inevitabilelor “ce-uri”, sau “de ce-uri” sau “cum-uri” sau “unde-uri” samd. Adică la nivel total și integrator să se poată da un sens explicațiilor.

De exemplu la o întrebare de genul: “Care este originea Universului??” se ajunge inevitabil la Cauza primordiala a apariției acestei realități sau la cauza Ființei. Dar acest gen de întrebare nu se poate raspunde pur și simplu. Și sigur, marea dificultate este că omul finit manevrând întrebări despre entități nedefinite plonjează într-o imensitate care pur și simplu îl copleșește. Și fară să vrea omul nostru care se încumetă să gândească ajunge inevitabil la paradoxuri. Noi oamenii, în universul nostru cotidian, ne gândim la lucruri simple, care se justifică de la sine.

Un scaun de exemplu: dacă este din lemn, trebuie procurată materia primă care este lemnul, nu?? Dar lemnul “zace” în copac, care trebuie tăiat, fasonat ca materie primă și numai după aceea ajunge la cel care pune în operă fabricarea scaunului. Și ajungem la un moment dat la Metafizică, adică avem întrebarea: Cum s-a ajuns sau de unde vine acest scaun?? Dar chiar dacă pare simplă această întrebare, veți vedea că nu este chiar așa: adică scaunul “vine” din lemn, lemnul “vine” din copac, copacul “vine” din sămânța lui, samânța crește în Pământ, dar de unde vine pământul?? Și toată această cascadă ne duce inevitabil la cel care   și-a pus pentru prima data problema “apariției” unui “ceva”. Acesta a fost Parmenide, încă din antichitate. Adică “ceva” nu poate apărea din Nimic, ci numai din “ceva”. Și de aici chestiunea se complică.

Aici mă opresc. Data viitoare voi relua aceste rânduri.

Marcel MUREȘAN

Citește și

EU și EUL (foileton 2)