Frizeriile din Medio Monte - o proză scurtă de Marian Ilea

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

În Medio Monte s-a deschis o nouă frizerie. În fosta clădire a Miliției, peste drum de fosta clădire a Sucursalei miniere ce-și avea sediul în Kosice. Pe pereții din interior erau desene cu modele de frizuri. La intrare, în partea stângă, funcționa un bar cu patru mese. Pe fiecare dintre ele se afla câte un catalog cu modele de frizuri. Lucrări de artă. O cafea cu frișcă, răsfoitul catalogului și alesul modelului. Fiecare avea câte un număr. Puteai alege modelul cu numărul 3 sau modelul cu numărul 38. După deschiderea festivă la care au participat edilul, edilul adjunct și funcționărimea primăriei, frizeria „Bochiș & Ilea” a pornit afacerea. Clientela se înghesuia pe cele trei scaune ale frizerilor. Era coadă la coafuri. Nu era o frizerie ca deja celebra frizerie „Ciurii” din Medio Monte, sau ca frize- ria „Flaviu Demarcsek” de lângă pădurea canadiană în care-ți era frică să intri. Atât de întunecată era Umbra. Și celelalte frizerii aveau ateliere de coafură. La „Flaviu Demarcsek” se tundeau târgoveții veniți săptămânal, în fiecare marți, la „Marele târg al orașului”. Târgoveții din: Sighet, Apșe, Solotvino ori Biserica Albă, nu se rătăceau și cei din Hust, Rahiv ori Iasinia. Stăteau pe terasa din jurul frizeriei, povesteau despre clădirile și parcul astăzi pustii, unde, pe vremea bunicilor și stră- bunicilor lor, locuiau doamne și domnișoare împreună cu un domn. Ce se întâmpla acolo puteai să presupui. Nu s-a aflat niciodată nimic. Până într-o zi când locul a devenit pustiu.

***

„Flaviu Demarcsek” Întâiul a fost într-o funcție de mare demnitate publică. A semnat și el ca alții câte- va poptiroașe, și-a dat demisia, a venit în Medio Mon- te, a intabulat pământul, a ridicat clădirea pe care oră- șenii au botezat-o Frizeria „Flaviu Demarcsek”. Doar el și evreii au avut pământurile din margine de oraș intabulate. A construit o școală de domnișori și dom- nișoare în care se învăța frizeria și coafura. Primăvara, vara și toamna avea treizeci de elevi.

Se studia dimineața și la amiază. „Ca iobagii muncim la Demarcsek”, avea să spună o domnișoară din Hust. Patru bucătărese făceau de mâncare. Doam- ne feri să fie de proastă calitate deoarece Flaviu Demarcsek Întâiul lua masa împreună cu elevii lui: dimineața, la prânz și seara. Din aceleași blide, cu ace- leași linguri, furculițe și cuțite mâncau toți. Astăzi, alt Flaviu Demarcsek, al Treilea, a dus mai departe afacerea. Până când…

Primul Demarcsek s-a dus când i-a apus soarele, nu se mai știa nimic de el. Nimeni, în veci, în Medio Monte, n-a mai zis o vorbă de scădere ori de urcare despre Frizerie. Venise Flaviu Demarcsek al Doilea care a pățit la fel.

În Medio Monte era vremea lui Flaviu Demar- csek al Treilea, căruia lumea orașului îi poartă respect, care trăiește și-n poveștile celor din Medio Monte. De câteva ori s-a încercat, fără succes, ridicarea brevetelor comerciale ale frizerilor. „Ni se încalcă liberul exercițiu al acestei categorii profesionale”, a strigat în consiliul local Flaviu Demarcsek al Doilea. „Ba mai mult de atâta, se încearcă suprimarea liberului exercițiu al pro- fesiei noastre obligatorii într-un oraș ca Medio Mon- te”, a spus tăios proprietarul frizeriei Ciurii.

Ședința s-a suspendat. Nu s-a mai pus niciodată pe ordinea de zi.

***

În 6 noiembrie la orele 5 ale dimineții, în anul de grație una mie nouă sute… băteau clopotele. Așa era în fiecare duminică.

După numărul bătăilor leneșe ale orologiului, știu că s-au ivit zorile. Fire anemice de lumină, paloare matinală strecurată pe sub franjurile perdelei de stambă, pe parchet. Aseară am discutat despre virtuțile și păcatele religiilor. Părintele protestant a dat cu pumnul în masă, răsturnând cana cu vin negru, gros. Pata s-a întins, am reușit să salvez cartea, am înțepenit. Mișca- rea bruscă a declanșat criza de lombosciatică. Până am dat să mă ridic, sfinția-sa era la ușă. Carson dragă, mâ- ine te aștept la ora de șah, fă bine și vino la timp.

Noaptea, în loc de oșteni de-ai lui Ginghis-Han oficiind în temple de piatră proaspăt cucerite, am visat-o pe Povera.

Băbuțe zbîrcite cotrobăind prin sertare mucegăi- te după catehisme. Paharele pline ochi cu sifon. Aler- gătura la templul catolic. Scaune cu numele proprietă- reselor. Parohia a obținut fonduri deloc neglijabile din vânzarea locurilor din bănci. Spovedania zilnică, pater, că vezi dumneata, de la o vârstă nu se știe până când. În confesional, mirosul de ziare vechi al pielii. Azi la Vatican, consistoriul prezidat de papă va lua decizii capitale în ce privește mersul înainte al catolicismului. În Medio Monte se va urma exemplul Vaticanului.

Povera, așezată pe o ladă de turtă dulce, cânta la vioară. Clopotarul e o persoană de vază a colectivității religioase, se spânzură de funii, se ajută cu trupul, miș- cările feței sunt asemănătoare cu ale unui circar medio- cru, venit să arunce cuțite în ușile de brad de la intra- rea în primării. Pentru felul în care se lovește limba clopotului de para metalică primește o sumă de bani suficientă pentru traiul modest al unui văduvoi. În Medio Monte bătutul clopotului e monopol bisericesc moștenit din tată în fiu, de aceeași familie. O adevărată dinastie de clopotari impertinenți pe care, în douăzeci și ceva de ani, n-am reușit s-o detronez. Vine la rând familia domnului Flaviu Demarcsek Întâiul. Imposibil de detronat.

Visam catastrofe, locuiam într-o vechitură din cărămidă măcinată, tremuram de frig în umbra încăpe- rilor cu ferestre de pușcărie. Dormeam pe o tablă în- gustă, fixată de acoperiș. Lumea văzută de la înălțimea celor opt etaje. Mențineam o stare de echilibru relativ, gustam din spaimă, mă resemnam aruncându-mă în șanțul de protecție. Robinetele se deschideau, râul dă- râma zăgazurile, mi se zbătea stomacul și mă izbeam de patul tare. Vânătăi intercostale, uneori chiar craniene.

Îmi făcusem praștie și atacam paserile ceriului și rozătoarele pământului.

Povera locuia în clădirea de peste drum. Fereas- tra deschisă de la camera ei. Un pat, un scaun, un li- ghean, vioara rezemată de zidul dat cu rol, cămașa de noapte fără mâneci, mișcările de înviorare.

Duceam cu mine iminența unei catastrofe.

Povera era fiica domnului Ieremia Aaron. Nu mă gândeam pe atunci la căsnicie. O urmăream cum fuge la școală fără să încerc s-o ajung din urmă. Tatăl ei era cultivator de tutun. Profesorul de vioară avea un picior de lemn. Anii aceia au fost buni pentru plantați- ile de tutun de la marginea orașului. Domnul Ieremia Aaron și-a cumpărat un măgar și o tilincă din scoarță de paltin. Lumea se împărțea după țigările cumpărate de la tutungerie. Tata fuma Plugare, domnul Ieremia, Regale. Când am auzit că se fac trimiteri gratuite în tabără, m-am înscris și eu. Mă speriau apusurile, în- chideam ușile. Închideam ochii, întunericul se fofila ca șoarecii prin găuri nevăzute, mă învelea într-o cuvertu- ră groasă, mă imobiliza, plângeam.

Povera e o fată deosebită, poți să te joci cu ea, Carson. O remorcă de gresie s-a deșertat în curte. S-ar fi putut construi câteva case și alei pe unde să-mi scot oștenii la plimbare.

O casă cu multe camere, salubră, ferestre mari, luminoase – un vis.

„Piciorul de lemn” era un fost cântăreț la orga unei parohii. Geanta de doctor – plină cu partituri. Sever și arțăgos. Banii nu sunt importanți. Medaliile astea aduse de pe frontul din Galiția, domnule Ieremia. Povera are talent, o învăț gratuit. Dacă ați avea și orgă… L-au obișnuit să primească o găină, o rață, un clapon. Păsări de curte, învelite în celofan, cu gâturile tăiate, beregăți ieșind de sub braț ca niște arcușuri rupte. Le ducea unei doamne simandicoase ce locuia în centru. Dintr-o galiță se poate mânca o săptămână încheiată: azi aripile, mâine un picior; până ajungi la târtiță se face sâmbătă și ai scăpat de încă o săptămână. S-a terminat schimbul de noapte, se aude sirena uzinei de apă potabi- lă, sub cuvertură mi-au înghețat picioarele. O să beau un clondir de cafea neagră fără frișcă. Din călătoria în Austria m-am ales cu o colecție de clondire de toate dimensiunile. Sticlă de iena: subțire-rezistentă. Primul mi l-a cadorisit domnul Iager, în semn de prețuire pen- tru predica rostită în catedrala orașului Greitzberg. Am vorbit din amvon, având înaintea ochilor cel mai chinu- it Crist răstignit văzut vreodată. Fața tristă, lemnul cio- plit de parcă ar fi fost plastilină, cuiele groase și boante, mirosea a gropniță înțesată cu cranii. De câteva ori am pufnit în plâns, am tușit, am căscat gura simulând o durere în gât sau o arsură pe vârful limbii, ajutat de câteva mici șiretlicuri, am reușit s-o scot la capăt. De altfel, am fost admirat fără rezerve pentru ușurința vor- birii limbii latine, pe care n-o înțelegea aproape nimeni în Greitzberg. Ca semn al prețuirii, am primit întâiul clondir al colecției mele.

În afara transportului unor obiecte de mobilier masiv, din casa parohială, când se făcea curățenie gene- rală, n-am prestat altă muncă manuală. De la doișpe ani, constituția fizică fragilă, cu care m-am ales după o ședere într-o tabără din Medio Monte, i-a speriat pe toți doctorii ce au apărut în viața mea cotidiană. Un- ghiile de la degete s-au îngroșat, dacă le las să crească două săptămâni, seamănă cu ghearele galinaceelor. În Medio Monte am primit parohie prin decizie papală, după terminarea institutului teologic de la Roma. Mi-am dorit să mă întorc. Cum ai reveni în tabăra tinereților tale. M-am acomodat, mi-am numit munca – o adevărată sinecură destul de bănoasă – și am rămas. Enoriașii comuni, biserica plină în sărbători și goală în zilele lucrătoare. Convertiri spectaculoase n-am avut. Vineri și sâmbătă, lucrul la predica duminicală. De douăzeci de ani folosesc aceeași bibliografie. Două pasiuni ale ultimului deceniu: șahul și cartea de istorie a religiilor. Amândouă mă ajută să-mi dovedesc su- perioritatea în fața domnului Thacker, preotul protes- tant al orașului.

Când ne-au luat în stăpânire supraveghetorii, am știut că săvârșisem o greșeală. Trenul de noapte… l-am așteptat în clădirea unei școli din vecinătatea gării. Pe coridoare ori în săli de clasă, dormind lângă valize, atenți să răspundem prezent la apelul de control al fiecărui sfert de oră. Încolonarea cre(ș)tinilor. O școală străină. Plecau doar cei înscriși voluntari. Tabăra se afla la munte la zeci de kilometri de Povera. Lângă frizeria domnului Flaviu Demarcsek Întâiul. Autobu- zul special, frigul orelor mici, praful amiezii de sosire, umbra întunecată a pădurii de stejari canadieni. Spai- ma. Dispensar, control medical, repartiții în paturi cu arcuri rupte, baia comună, tabelul cu meniul și cele trei adunări zilnice. Bolnavul de tifos ce murise în pa- tul meu se înghesuia în fiecare noapte, mă împingea până la stinghia de metal și se plângea de lipsă de spa- țiu. A amenințat că mă reclamă la popotă.

Ca să nu-mi simtă lipsa, Povera și-a cumpărat un papagal de hârtie colorată, l-a atârnat de candelabru, l-a botezat cu numele meu, s-a obișnuit să-i vorbească. Am avut în toate ceasurile de mai târziu un concurent serios în acel boț de hârtie obraznic-colorat pe care de multe ori am încercat să-l arunc în foc.

Băbuțele o să aștepte în zadar spovedania. Începe ziua când mă voi gândi la Pădurea de stejari canadieni. Se întâmplă de câteva ori pe an. O pădure întreagă. O să amân ora de șah. Trebuie să-i dau un telefon dom- nului Thacker. Coridorul în care ajung din dormitor e deprimant, înalt, răcoros, ascet. Sâmbătă am zi de tuns la frizeria Ciurii.

Pipote cu orez, griș în lapte cu marmeladă, cas- traveți acriți la soare, bibliotecă, locuri de cetit în pă- dure, seri dansante organizate de fiecare dormitor, patruzeci de bănuți pentru imaginea cu izvorul de apă minerală, alți douăzeci pentru expediție. Nu știam adresa domnului Ieremia Aaron. Vă sărut din tabără, al vostru Carson. Când am citit, am suspinat. Cutiile poș- tale galbene. Cariera de marmură, blocuri mari, fierăs- traie și uzina de metale complexe a mai vechitură din întreaga Europă.

Taraba cu cărțile domnului Fried ocupa trotua- rul. Locatarii imobilului bombăneau de câte ori tre- ceau pe lângă el. Vânzare nu făcea. Persoană dezagrea- bilă, cu viscere de rumegător.

De ce nu te joci cu Povera, Carson? E singura de nasul tău. Povera nu se joacă, e o fată deosebită, dom- nul Ieremia Aaron a adus-o dintr-un canton austriac de frontieră, în timpul războiului. Gurile bune și cele rele spun c-ar fi fată de femeie coruptă. Povera așteaptă să devină model de frizuri și model de coafuri. Mai are de așteptat.

Domnul Iager m-a poftit în camera de odihnă. Nici un obiect din locuința aceasta nu are o bucățică de fier în constituția lui. Cuie de lemn, scaune, linguri, farfurii, am mai folosit și lână, dar, la o adică, nici o forță magnetică n-o să mă miște din loc. Ferestrele deschise, ulmii năpustiți în odaie și parcă erau vii. Căl- dură. Câteva combine albastre, câteva tractoare roșii ieșite la plimbare. Iager făcea duș, cânta un Te deum rămuros cu lungimi spectaculoase, apa plesnea faianța, ușile rămăseseră deschise, am reușit să mă fac neobser- vat și am ajuns în oraș. Anonim. Îmbrăcat ca orice mirean de rând, neoficial adept al stacanelor cu bere, poleit cu sute de șilingi disponibili, privitor nestatornic al frumuseților feminine, ca un vizitator pasionat al galeriilor de artă de la Schönbrunn. Casele din cărămi- dă roșie, neverosimil de înalte. Berăria „La Patru Scau- ne”. Terasa. Mediomontezii râdeau înfulecând hot- dogi. M-a săgetat o vorbă personală: buna-cuviință a fiecărei activități. Am azvârlit-o cât colo. Am pus câțiva șilingi pe masă. Cu falangele am improvizat o saraban- dă drăcească. Tumultul sunetelor, dezlănțuirea finală, nici o notă în discordie cu întregul, fuseseră bune la ceva lungile ore de teorie și de practică a sunetului. Când m-am apropiat de menuet, golisem șase pahare. Astea de sete, Oberule. De-acuma de plăcere. Ajuns la limita admisă a înfruptării, îmi pregăteam obrazul ca- tolic pentru mustrările domnului Iager. Am luat în gură scorțișoară, am pus scrisoarea în buzunarul de la piept, am slalomat în acordurile lui Stravinski. Un drum periculos, ca o muzică bună și… se făcuse tăcere. Un pas demn de oricare spectacol al teatrului districtu- al local. Casa parohială catolică, adevărată fortăreață în calea relelor lumești, se ridica mustrătoare la un colț de stradă, precum o bufniță în plină zi. Fiecare așchie a clădirii deplângea gestul nesăbuit al catolicului Carson. Biet lemn convertit. Iager ajunsese la ritualul prosopu- lui. Cred că i-am strigat: are cine te scărpina pe spate, sfinția-ta? Am așteptat tusea stânjenită și, mulțumit, m-am dus la culcare. Ulmii din camera de odihnă sunt vietăți mișcătoare și inteligente. Am rupt câteva mlădi- țe. Am adormit îmbrăcat.

Povera alerga prin pădurea de stejari canadieni. Sau poate nu… Își uitase numele. Pe față i se citea ză- păceala. Și-a băgat mâna în umbra pădurii. Degetele se împlântau ca în borcanele pline cu muștar. Umbra, arzând humusul. Semne lungite ca în grafica suprarea- listă. Trunchiuri pe care rămân scrijelite litere din nu- mele Poverei, ca târâtoarele. Magma lemnoasă cu înal- tă temperatură de fluidizare, amestecată în cazanul de fiert magiun.

Încerc pentru a șaptea oară să pornesc relatarea cerută de prietenul meu Thacker. Redacteaz-o și te vei lămuri singur. O să sfârșesc odată cu munca asta și mă voi feri pe viitor de altele asemănătoare. O să intru în salonul protestantului, o să arunc pe masă hârțoagele, voi rosti doctoral: Thacker, m-am lămurit, aici ai po- vestirea, dacă vrei citește-o, totul era atât de simplu. Până atunci, mai este o singură zi de muncă, și gata.

Între doi bărbați de pe același fel de baricadă există o rivalitate destul de bine mascată. Înhămân- du-mă la această muncă, știam că lecturile domnului Thacker se extind de la poveștile biblice până la textele de filosofie greacă și germană. În ce privește povestirile laice, preotul protestant era un fervent admirator al literaturii franceze de la jumătatea secolului nouăs- prezece. Cum exigențele domniei sale erau destul de înalte, pentru a le satisface, mi-am cumpărat de la un anticar un manual intitulat Cum să devin scriitor în cel mai scurt timp și cu minimum de efort. Cinci mii de subiecte de roman și sute de sfaturi utile. Am umplut zeci de pagini până m-am scârbit de vorba scrisă. De-abia atunci m-am hotărât. Mă frigeau degetele. Amânam pe cât posibil momentul adevărului. Am pornit pe strada aceasta, cu lecția bine învățată. Thac- ker apărea în cele mai nepotrivite momente. Am ratat întorsături de fraze, poate esențiale. L-am botezat bru- iajul protestant. Zile de muncă până la terminarea pri- mei schițe. La relecturare – învățasem să dau calificati- ve – am scris pe manuscris: haotic, neconcludent, eșuat, bun de închis în seiful cu valori parohiale. Nu m-am împăcat cu așa-numitul flux al memoriei. S-a întâmplat ca la mine să fie ceva dezlânat, de neînțeles, departe de așa-numita povestire logică. Dar fiindcă întâmplarea de la berărie nu are o explicație verosimilă, voi renunța la teoriile acceptabile și îmi voi termina munca fără a căuta alte noduri în papură. Voi telefona mâine celui mai apropiat cardinal, rugându-l să mă programeze pentru o spovedanie urgentă. Domnul Ciurii îmi făcea semn cu degetele: „E timpul tunsorii”.

Hârtiile ajunse în buzunarul vestei… nu mi le-a dat nimeni. Pădurea de stejari canadieni. Primisem compunerea scrisă de Povera la terminarea școlii medii. Eram în Medio Monte. Făcusem drum lung. Titlul era același. N-am citit un rând. Profesorul de gradul unu a numit-o tulburătoare, de departe cea mai bună, publi- cabilă, și să v-o citesc, adormiților. Ne-am speriat de fiecare cuvânt scris. Ca de un blestem. Am uitat să cumpăr brânză pentru papanași. S-a dus pentru două săptămâni pofta de mâncare. Mi s-a întâmplat același lucru când am văzut vaca școlii bălegându-se. M-am înscris la Institutul Teologic. Povera a dispărut înainte de Hirotonisire. Fried o oprea, îi arăta noutățile edito- riale. Ia-le Povera. Păstrează-le gratuit. De la fereastra mea până la camera ei erau șase metri cubi de aer. În vaza albă, de jucărie, ce semăna cu o pancovă, erau buchete cu flori de câmp. Fried, librarul, era înscris la o școală particulară de ikebana. Povera cânta la vioara școlărească. Improviza. Am recunoscut o melodie. Pe asta o știu, Povera. Era prima ei compoziție. Îmi furase râsul și îl pusese pe note. Cum de nu terminase Iager dușul? La Patru Scaune am stat pe puțin două ceasuri, drumul până în centrul orașului, zece minute, la în- toarcere m-am rătăcit, am ajuns într-o fierărie, sub burta armăsarului, uitându-mă la cuiele de potcoavă. Zvârlit în stradă, înjurat. S-au dus trei ceasuri bune. Iager ajunsese la ritualul prosopului. Te Deum-ul la nota finală. Să fi fost doar o festă a imaginației? De unde avea Iager compunerea? De ce mi-o strecurase în buzunar? Cine tradusese Pădurea de stejari canadieni în latină? Povera se născuse într-un canton austriac de frontieră, Ieremia Aaron era tată prin adopțiune. Cine e Carson din povestirea Poverei? În Medio Monte mă cunoștea toată lumea.

Ne adunam în careu, alergam la spălător, pierdeam pasta de dinți, înviorarea, se slăbise elasticul chilotului, mă împiedicam, cădeam, coloana se prăbu- șea peste mine ca piesele unui domino bine aranjat. Hrana rece o primeam la bazinul de înot. La focul de tabără din ultima noapte eram bolnav, frisoane și halu- cinații. Am rezistat până acasă. Două săptămâni de maraton voluntar. A pierdut puștiul imunitatea, n-am văzut așa răceală în toată cariera mea de felcer. Nasul și urechile trebuiau desfundate. Nu-mi mai amintesc. Am lipsit o lună încheiată de la școală.

Acum o săptămână l-am întrebat pe Thacker da- că are certitudinea că eu aș fi preotul catolic din Medio Monte. Mi-a spus că, după toate probabilitățile, eu sunt. Dacă aș scrie domnului Iager, aș afla că nu există o localitate cu numele de Medio Monte, ar fi un oraș, Felsőbány sau Mittelstadt, dar acolo n-a fost nici un paroh cu numele de Iager. În anuarul catolic al preoți- lor, la litera I sunt câteva zeci de Iunger, doi Iahn, chi- ar și un Itzoglu, și nici un Iager.

O să te cer de nevastă domnului Ieremia Aaron. Fried era când pompier, când librar, când doctor. Influ- ențele pot fi mai puternice din sfera librarului. În câteva sute de ani, fiecare întâlnire a fost sortită eșecului. Unii se pricep să dărâme fără să poată construi ceva. Povera aș- tepta. E mult de stat până devii nume de frizură ori mo- del de coafură în două cataloage de prezentare.

Dacă vrei de bunăvoie, n-am trebuință de apro- bările lui Ieremia Aaron. Vei vrea să mă vezi și te vei lovi de o yală închisă. Rivalii apăreau unde nu era ca- zul. Librarului Fried i-am spart capul. Ne-am despărțit imediat după luna de miere. Concubinaj. M-am hiro- tonisit păcătos necăsătorit. Nu-i nici o problemă, Carson, mi-a spus cardinalul, învață să taci din gură.

Nu cred c-ar putea să existe o forță independen- tă de catolicism care să măsluiască lucrurile. Colecția mea de clondire poate fi o dovadă de existență a orașu- lui. În Grand Larousse la litera I, se poate citi Iager, familie de preoți austrieci, născuți la Mittelstadt. În oraș n-are nimeni un Oxford Dictionary, când îl voi obți- ne, voi depăși fatalitatea. Forțele răului sunt bine orga- nizate. Pot copia din memorie textul compunerii Pove- rei. E de ajuns prezența mea la masa de lucru și câteva file de hârtie albă. Nimeni nu poate contesta mărturisi- rea unui preot cu vechime neîntreruptă douăzeci și ceva de ani, în aceeași parohie. Nu știu cum să calific insistența lui Thacker. Scrie tot ce poți despre cazul în speță și te vei lămuri. Dacă aș crede că în catedrala din Medio Monte am întâlnit-o pe Povera? Cine o mai fi și Thacker ăsta? Protestanții au legături numeroase în toată lumea necatolică. Insistențele lui vizează unele interese. Dacă aș da unui ziar, chiar oficiosului politic, această mărturisire?

Mîine mă voi spovedi, voi demisiona, îmi voi ui- ta identitatea și voi porni în căutarea Pădurii de stejari canadieni pe o pistă proprie. Astăzi doar mai pot sem- na: Carson T.S.D. preot catolic. Domnul frizer Ciurii continuă să-mi facă semne cu degetele, seamănă cu o foarfecă. Pare disperat.

(Va urma…)