Frizeriile din Medio Monte – o proză scurtă de Marian Ilea (III)

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

Drumul Mariei Terezia trecea pe lângă vechea frizerie „Flaviu Demarcsek Întîiul”. Fostul imperiu a construit un drum ce lega Carpații Păduroși de Satmar.

Din fața frizeriei ajungeai la topitoria de metale spre Medio Monte. „Cea mai mare topitorie din Europa Centrală”, spunea mândru Flaviu Demarcsek al Treilea. „N-a rămas mare lucru din ea, poate doar jumătate din fundație”, continua proprietarul frizeriei.

„Piatra era pusă în dungă și bătută. Nu așa ca aici. Pe alocuri podețe din piatră neatinse de anii ce au trecut peste ele. Se făceau transporturi cu căruțele cu două roți. Cu corhe. Pe atelajele alea se punea mangalul făcut din copacii pădurilor, doborâturile drumului sau copacii uscați în picioare. E plin de bosce pentru mangal în stânga și-n dreapta”, murmura Flaviu Demarcsek al Treilea. Și apoi încheia în forță deși nu-l auzea nimeni.

„E drum făcut pe curba de nivel”, îmi spunea tata Flaviu Demarcsek al Doilea care știa de la taică-său, „nu are pantă mare ca drumurile de azi, e un drum făcut deștept. Constructorii au fost: slovaci și cehi. Încărcau greutăți mari pe măgari și le dădeau drumul să meargă de pe Gutîi către Cavnic. Măgarul nu urcă la deal, nu coboară la vale. Merge fix pe curba de nivel.” Cehii și slovacii ăia ziceau în frizerie către Flaviu Demarcsek al Doilea: „măgarul e inginerul topograf, el face drumurile în imperiu, domnule Demarcsek”. În Medio Monte a rămas vorba că „măgarul merge de-a lungul coastei”. E drum care n-are nevoie de întreținere. N-are gropi. Ce folos că de când s-a construit cu asfalt drumul peste Gutîi până-n Baia Mare și drumul din centrul Medio Montelui până-n Cavnic, și negustorii, și târgoveții veniți de-acolo la „locul târgului” l-au abandonat, au uitat de Maria Terezia și drumul ei, de vechiul târg și de frizeria lui Flaviu Demercsek Întîiul.

„De atunci stau rezemat de frizerie și aștept clienți”, striga înspre pădurea întunecată cu stejarii ei canadieni.

Așa se ducea dracului drumul și afacerea familiei Demarcsek, cum s-a dus de râpă și imperiul mare al Mariei Terezia.

***

Seara ieșeau din chilii, despuiate, cu săpunierele în nécessaire-uri. Pe al Poverei scria Madame Green și avea desenate două buze groase, cu vopsea roșie, ob- scene. Un cadou din partea lui Gester Fried Samuel, la întoarcerea dintr-o călătorie de afaceri în Alpii Elveției. Gester Fried Samuel avea obiceiul să studieze puterea aerului diferitelor regiuni ale Europei.

Dușul e de trei persoane, clăbucii se adună într-un canal îngust, curg printr-o sită, dispar. Când e zăpușeală, Povera plonjează în bazinul ritual, mătăsuri- le plutesc, lângă ea sunt alte două pensionare ale vilei Bazil Măgura: Rose și Maron – turnătoarea. Carson e un tablou îndepărtat, ca un desen plin de ștersături din care nu mai înțelegi nimic.

Vila Bazil Măgura e construită din pietre de ca- rieră, se înalță la capătul nord-est-est dinspre Pădurea de stejari canadieni. Lângă frizeria lui Flaviu Demercsek Întîiul.

Tânărul atinge strunele viorii, improvizează cân- tece de dragoste cu versuri puerile, numai de el auzite. Brațele lovesc luciul apei.

Doamna Corst își ia ciorapii pantalon – plasă, bucoasă, se duce să pună de cafea. Se aud clopotele de la biserică. Adie o briză dinspre râu și dinspre stejari și dinspre trambulina flexibilă.

Pe terasa cofetăriei e ora pizzei cu șuncă și ochi- uri și a pepsiului de la frigider.

Povera: Te-ai ascuns de mine două zile, Carson, de ce?

Carson: Uită-te cum arăt, îți place cocoașa din spinare?

Povera: Care cocoașă, Carson?

Carson: Cocoașa imaginară ce mi-a crescut pe omoplați.

Povera: Nu se vede.

Carson: Nu se vede, dar se simte, Povera.

Povera: Cum nu se vede, nu face imprudența s-o mărturisești.

Carson: Eu fur cărălabele de când eram mic.

Povera: Știu și nu cred că e un lucru grav, oasele tale moi sunt de vină, Carson.

Povera curăța portocalele de coajă și de sâmburi, învârtea manivela storcătorului, carafa din plastic se um- plea cu sucul gros, cuburile de gheață înotau la suprafață.

Din Pădurea de stejari canadieni se înalță un abur luminos, ochi larg deschiși verzi, măriți de spai- mă. Povera cântă în corul vilei Bazil Măgura. Gester Fried Samuel, în frac, cu o baghetă din lemn de brad – un fost băț folosit pentru mâncatul orezului – lovește pupitrul cu partituri. Piciorul de lemn dă tonul. Se aud acordurile pianului. Vioara Poverei are glas subțire.

Doamna Szolnok era moartă, atâta era scris în te- legrama cu banderolă neagră. Care dintre expresii i s-o fi întipărit pe față? Lucram, pentru dezmorțirea oase- lor, la filatura Bazil Măgura. Munca era benevolă. Am rugat-o pe Rose să-mi țină locul. Pluteau deasupra valurilor de pânză legiuni de ochi închiși. Pleoapele lăsate, pânza pentru cearșafuri, culoarea imprimeurilor, supravegheam cei trei ochi de pisică ceteciști. Pielea – ca foița de țigară îngălbenită. Dacă m-ar fi văzut uitându-mă la tablourile lui Iser, mi le-ar fi oferit disprețuitoare. Primisem în urmă cu doi ani o carte de vizită pe care era scris cu mână tremurată: Dragă Pove- ra, vino să iei și tu! La fiecare nod, ochii de pisică blo- cau limitatorii, valurile se opreau în calander. Pânză imprimată, spălată, apretată, bună de întins pe pat. Tabloul electric era lung de șapte metri. Ochii de pisi- că, meditativi, se plimbau ca o amenințare deasupra valurilor. Un nod, o culoare ștearsă în imprimeu și vedeam luciul rece al bobului de piper din mijloc. Pânza se aduna baloturi în saci de nylon.

Pe Nelson l-am primit după trei luni. Slăbise – Plimbă-te prin toată grădina, Bracule!

Ochii de pisică, siamezi alungiți, fără gene, goi, ca o pisică fără trup, ochi cu gheare, ca ai japonezilor.

Gester Fried Samuel mănâncă seara o pară cât un cap de ied, sângerie cu miez roșu. Ma- ron-turnătoarea i-o duce pe o tavă de argint.

Rose, Red, White, Black, Rouge, Noir… sunt ge- latinoase ca meduzele, mărunte la față ca mumiile, rozalii ca petalele trandafirilor. Rose e vopsitoare. De câteva zile se vorbește printre fete despre un anunț dat în ziar de un oarece proaspăt hirotonisit Carson T.S.D., preot în Medio Monte.

De la fereastra camerei mele l-am văzut legănân- du-se pe arcurile dormezei, pe cuvertura persană, pe cele două perne brodate. Un adevărat cap pătrat care mănâncă agrișe, mi-am spus și m-am hotărât să-i fac un copil. Bubițe mici roșii, adunate ciorchine, îi apăruseră pe burtă și pe spate. Zicea că din cauza agrișelor. Era la vremea întorsului berzelor.

Câinele Nelson vânează toată ziua popândăi și hârciogi. Astăzi a prins o cârtiță, i s-a făcut scârbă și i-a dat drumul.

Caut fată în casă parohială: singur, curte, grădină, intrări separate, bibliotecă, dormitor, hol, bucătărie, camere de oaspeți, cămară de alimente, bucătărie de vară, chioșc în grădină, straturi, dușuri, piscină germană. Toa- te odăile sever mobilate. Nu lipsește nimic din ceea ce uzual poartă numele de confort. Preot tânăr, proaspăt hirotonisit.

T.S.D. CARSON din Medio Monte

După plecarea Poverei la vila Bazil Măgura, domnul Haus a făcut o remarcă auzită de negustorul de pătrunjel și de doamna Corst, cofetăreasa: Povera Ieremia Aaron a pătruns într-un loc unde e obligatoriu să vorbească frumos.

Nelson s-a ascuns în Peștera de unde izvorăște apa, de unde se vede cerul printr-o crăpătură betonată, unde se arcuiesc violacee stalactitele și stalagmitele:

Rose: Când am timp, fug la intrarea în peșteră, Green.

Green: Arborii lucrează veșnic, Rose, adevărate uzine producătoare de oxigen gratuit, pentru întregul oraș nerecunoscător.

Rose: Din pricina melancoliei le-am văzut pe al- binele din stupi în costume de baie din materiale sintetice, părul lor mătura pământul și piciorușele muscu- loase nu se puteau desprinde de faguri.

Green: La ce te-ai hotărât, Rose?

Rose: M-am hotărât pentru T.S.D. Carson Hiroto- nisitul, Green. Am remușcări, nu știu dacă să accept…

Green: E ca ispita din grădina de zarzavat, din baraca de scândură, dintre lăzile pline cu roșii cât pumnul și ardei cărnoși ca pulpele muierești, Rose?

Rose: Știi, Green, mie mi-ar fi plăcut să termin Institutul de Pregătit Fete de casă.

Povestirea Inochentiei Rose spusă Inochentiei Green

Pe vremea aceea eram tânără și mă chema altfel, Green. Locuiam lângă o cazarmă, umblam noaptea printre straturile de legume proaspete, cu o chitară în mână și cu furoul ridicat, dezvelindu-mi burta. Spu- neam doar atâta câte unuia: pot să mă întind lângă tine, tinere? Când oboseam, mâncam pîine proaspătă cu salată de ardei și roșii. Se vitaminizau țesuturile. Aveam ulei, mărar, fire de usturoi și robinet. Eram culegătoare. Pe el îl chema Haus și avea mitralieră cu multe cartușe. Grețuri și dureri abdominale n-am avut niciodată. Haus era un fost marinar, îmi vorbea despre pictură, sculptură, grafică, sport și muzică, într-un cuvânt, dragă Green, despre artă. O fată bronzată, cu părul lung moale, ce își pipăia din când în când obrajii și spunea cu voie bună: puf – puf – puf! O apariție din Marea Sargaselor, așa-i spunea Haus Rosei. Locuiam lângă o vale căreia i se spunea „a Chiuzbăii”.

Apoi… lucram la o bandă transportoare și Haus era din nou marinar. Pe vremea aia, în orașe era multă voie bună. Îl așteptam serile cu ochii ațintiți pe valuri. Praful sta gros de două degete pe pielea noastră. Lu- cram numai femei. Seara opream instalația. Muierile alergau prin magaziile de mărfuri după motani. Eu îl așteptam pe Haus ăla, ce lucra pe un vapor de marfă. Ălora le spuneau vaporeni și cunoșteau lumea. Nicio- dată n-am plecat din Medio Monte.

Pisicile se întindeau pe trotuare, relaxate, ocupau cotloanele de umbră toată ziua. Când se întorcea Ha- us, închiriam o cameră la Hotel Corona, lângă frizeria lui Ciurii, cu duș și vană, Green. Haus îmi vorbea des- pre locurile pe unde umblase, despre femeile pe care le cunoscuse. Îl ascultam despuiată și nedemnă. Avea un singur cusur Haus vaporeanul, era orb. Un marinar orb. Nu știam lucrul ăsta decât eu și n-am mărturisit nimănui. Acuma o știi și tu și o știe și G.F.S. Dintr-o călătorie, m-am ales cu ceasul ăsta marca ORIENT. Într-o zi s-a plictisit de mare. L-am întâlnit pe G.F.S. și îmi era lehamite…

Mi s-a făcut foame, Green.

***

Dragă Thacker, deoarece această relatare va fi ci- tită numai de către sfinția-ta și cum vreau să-ți faci o părere cât mai apropiată de adevăr, despre cel care este

T.S.D. Carson, preot catolic în Medio Monte, trebuie să-ți mărturisesc că imediat după Hirotonisire am por- nit în căutarea Poverei Ieremia Aaron. Nu m-am pre- zentat trei luni de zile la post. Am pătruns în oraș exact în seara în care, la lumina unui opaiț, Cantorul și Clo- potarul dictau Dascălului o scrisoare de nemulțumire și cereau cardinalului repartizarea unui alt preot. Nici după un an de zile n-am reușit să fac uitată această pată. Pe Clopotar l-am avut dușman toată viața. Din fericire, Dascălul și Cantorul erau oameni în vârstă și au părăsit de bună voie lumea aceasta: unul în somn, altul lucrând la pădure. Am răbdat foame, am dormit prin șuri, pe pământ sau pe băncile gărilor, am călăto- rit cu trenul, căruța, bicicleta, mașina sau cu cele două picioare. M-au asaltat păduchi, ploșnițe și alte gângă- nii. Mi-am lăsat barbă ortodoxă, am rupt bocancii, am stricat hainele, într-un cuvânt am fost, după vorba înțeleaptă a sfinției-tale, trei luni de zile, ăl din urmă vagabond și nespălat.

Înainte de a-ți mărturisi rezultatul cercetărilor mele, te mai întreb o dată dacă ai certitudinea că eu sunt T.S.D. Carson, preot catolic în Medio Monte. Îți răspund tot eu că există această certitudine, acum o oră am ieșit din biroul meu de consultații, m-a oprit Can- torul rugându-mă să binevoiesc ca luni să particip la ritualul îngropării unei bătrâne mătuși.

Notam într-un carnet rezultatul cercetării. Am reușit să umplu patru pagini și m-am oprit. Ți-aș evoca atmosfera acelor timpuri, numai că mi s-au șters multe imagini din minte. Notațiile sunt lapidare, cuvintele seci, nu fac decât să-ți copiez câteva care mi se par mai apropiate de această poveste. Iată:

Din mărturia domnului Ieremia Aaron, spicuiri:

N-am primit nici o telegramă de la nici o doam- nă Szolnok, dragă Carson. Acum aud pentru prima oară de încercarea ta de evadare și n-o cred… Povestea cu scrisorile din bucătării e cel puțin falsă și plângăci- oasă, deoarece știu că în acea perioadă Povera se îndră- gostise de librarul ăla ce avea taraba în stradă. În ches- tiune poți să-l întrebi pe taică-tu…

Locotenentul ne-a anunțat că n-aveam rația de țigări pentru o săptămână întreagă. Vi s-au tăiat țigări- le, a strigat la noi. Eram sergent. I-am spus idiotului de căprar că fumez țigările din rația ce-o să vină săptămâ- na viitoare. Acasă moștenisem o plantație de tutun. M-am culcat în șură, mai aveam opt țigări și așteptam trenul de marfă. Locotenentul Samuel era tânăr, trei- zeci și trei de ani, om – pâinea lui Dumnezeu. A sosit o garnitură de scânduri din partea italiană. Cantonul era la frontieră, se nimerise și vreme de război. Numai eu căutam chiștoacele printre scânduri, recunoaște, Carson, că a fost o idee salvatoare, toți încărcătorii din gări fumează. E bine să știi lucrul ăsta, poate să-ți folo- sească într-o bună zi. Am găsit o batistă albă de jucărie. Adolf se smulgea în lesă. Căprarul l-a lăsat liber. Povera era ascunsă, leșinată, se acrise laptele din sticlă, cu așchii de brad în costumul de pânză albă. Nu știam nici un cuvânt italienesc neporcos, în cazarmă aveam o cutie de lapte praf. Mânca și gângurea, când a simțit apa călduță a bătut din pălmi și a râs. O femeie din sat și-a făcut semnul crucii, s-a închinat și a rostit plân- gând: POVERA bambina! La frontieră, dragă Carson, limba oamenilor e amestecată. Apoi a început să bles- teme. Eu i-am găsit numele și am botezat-o.

Am crezut că s-a dus cu librarul și așteptam un semn…

Din mărturia doamnei Corst, cofetăreasa:

Eu cu urechile mele am auzit cum Haus i-a spus negustorului de pătrunjel, în timp ce acesta repara cântarul: Povera Ieremia Aaron a pătruns într-un loc unde e obligatoriu să vorbească frumos…

În cimitir, urna în care se odihnește cenușa foto- grafului amator Haus a rămas mută și albă.

Îmi rămânea o singură speranță: Doamna Szol- nok. M-am grăbit s-o prind vie, dar n-am putut intra în casă. Din cauza mușcăturilor lui Nelson am luat paisprezece injecții în burtă și am stat internat în spital două săptămâni. Bâlbâita nu m-a recunoscut, a crezut că vreau o cameră cu chirie. M-a condus pe scări și mi-a repetat egal: Câ… âteva gâ… âze, dom… nu… le

Car… so…nnn, câ… âteva gâ…âze…

L-am căutat pe un oarecare locotenent Samuel. Zadarnic. Am pornit către frizeria domnului Flaviu Demarcsek când toate drumurile se-nfundaseră. Am dat anunțul în ziar, speram că poate îl va citi, măcar să știe că trăiesc și că locuiesc în oraș. Am așteptat cu înfrigurare. După cum știi, am angajat-o pe domnișoa- ra Rose după ce refuzasem alte câteva tinere.

Din noaptea în care Rose s-a instalat într-o ca- meră de la etaj mi-a apărut în somn VISUL.

Dragă Thacker, despre VISUL ăsta încă n-a sosit momentul să afli.

***

Flaviu Demarcsek al Treilea nu mai avea frizerie.

„Când pleacă în alte părți mușteriii, în domeniul ăsta, se zice că-ți fuge afacerea de sub picioare”, zicea.

De trei luni se plimba prin încăperile în care doar ustensilele meseriei stăteau la locul lor.

Pe pereți, în interior, erau mii de bilețele scrise de clienții care-i trecuseră pragul. Fiecare scria și punea singur bilețelul fixat în perete. Lăsa câte o monedă ca preț al păstrării în frizerie a poveștii lui. Pereți cu fami- lii întregi, cu istorii din vremuri apuse. A fost ideea lui Flaviu Demarcsek Întâiul.

„Monezi fără valoare”, striga Flaviu Demarcsek al Treilea, „grivne, ruble, forinți, lei, koroane”. „Toate scoase din uz, absente de pe piață”, mai zicea Flaviu Demarcsek al Treilea.

Într-o zi de 12 aprilie, Flaviu Demarcsek al Treilea a adunat bilețelele. Le-a aruncat înspre pădurea cu um- bră. O ploaie cu bilețele. Au urmat trei săptămâni grele. Se plimba în jurul clădirii. Găsea bilețele purtate de vânt, înnoroiate. Citea fragmente din viața imperiilor, fără să simtă nimic, fără să înțeleagă ceva… citea mecanic.

bilețelul 248

În primul război mondial, companii cu funcțio- nari din Hust, Iosinia și Medio Monte au fost trimise să lupte în bătălii la Lemberg, Doberda, Manilova și Piave. Nicolae Duruș din Slatina, Ion Marica din Apșa de Mij- loc și Amoș Chișiu din Dragomirești au murit pe-acolo. Alții au căzut prizonieri fiind trimiși în lagăre în Rusia ori în Franța, scria pe un bilet prins din zbor de Flaviu Demarcseck al Treilea.

bilețelul 3487

Lenuța Marica (1953): De când mă știu, în Se- rednie Vodiane am trăit dintotdeauna, părinții mei, bunicii mei, strămoșii mei aici au trăit. Eu sunt învăță- toare, am citit foarte mult și le povestesc elevilor. Bunicul meu, Gheorghe Mariș (1880-1965), a slujit în armata austriacă, prizonier nu a fost, săpa șanțuri, a umblat cu treaba asta până-n Cehia. Așa cum umblu eu acuma în târgul din Medio Monte.

După primul război nu s-au schimbat foarte multe cu toate că au existat speranțe. După război, în Serednie Vodiane, noi am trăit aproape un an sub administrația românilor. Bunicii mei exploatau sarea și o transportau pe plute pe cursul râului în Ungaria, alții munceau la pădure. În toate timpurile trebuie să muncești, altfel nu o să ai nimic.

La noi, toți avem neamuri în satele din jurul Me- dio Montelui, că așa au fost vremurile, ai noștri căutau muncă bine plătită în Imperiul Austriac, bunicii plecau zicând că peștele caută apa mai adâncă. Câțiva s-au sta- bilit p-acolo, n-au venit înapoi. Așa că mergem noi la ei sau vin ei la noi. Când a fost la noi uniunea sovietelor veneam mai rar și mai pe ascuns. La frizeria asta mi se tundea omul. Bunicul și bunica, și alte neamuri de-ale noastre, în timpul Austriei, treceau Tisa, că făceau schimb de produse din gospodărie, cumpărau tot felul de ustensile. Încă de atunci știm drumul și despre frizerie știm mai multe decât se crede. Tot timpul ne întorceau acasă.

bilețelul 57

Bunica mea, Marina Nuța (1878-1982), s-a ru- gat la Dumnezeu să-l aducă viu pe bunicu’ Gheorghe din război. Și bunicu’ care săpa șanțuri și dorea să vină la casa părintească n-a fost rănit, n-a fost capturat.

bilețelul 6341

În 8 ianuarie 1919, în localitatea Iasinia a luat naștere Republica Huțulă, a cărei conducere s-a extins pe teritoriile estice ale Transilvaniei. În 13 ianuarie, armata huțulă sub comanda lui Ștefan Klociurak a pornit cu un tren separat spre Sighet, ocupând localitățile Kvora, Bilen și Rahiv, Trebuș și Vișeu, Bocicoiul Mare, Kizâi, Lunca și alte sate. La Sighet, huțulii au pierdut din putere și au avut de plătit pentru asta. În Cămara-Sighet, românii au atacat, au oprit trenul și nu au permis retragerea. Armata huțulă nu avea intenții dușmănoase dar, la rugămintea ungurilor, armata română a dat în armata noastră. Un- gurii au fugit din Sighet și, în locul lor, românii au lup- tat cu noi. Așa a fost și nu altfel.

bilețelul 2

Tatăl meu Nicolae Papariga (1896-1984) și ma- ma mea Hafia Papariga Iurcuț (1905-2003), bunicul meu Iurcuț Vasile (1840-1955), care a fost 40 de ani primar în Rahiv. Tatăl și bunicul meu nu au slujit în armată pentru că aveau mulți copii, dar unchiul meu Gheorghe a slujit în armata austriacă 12 ani și jumătate.

bilețelul 391

„Lucrurile istorice… pentru că, dacă s-ar pierde is- toria, noi n-am știi de la început și până la gătat…”, zice Nuțu Nuțovici, care mai zice… „am 80, 79 de ai, adică 79, 80, cam atâta” …. născut în Dobric aici care se nu- mea: Presil Dobric. Și care mie mi-e tată.

bilețelul 33

Dincolo de Tisa tata a avut frați, unul a fost un- cheșul Ion care a avut fete, apoi fetele s-o căsătorit. Una s-o măritat după Podu’ Râului, alta s-o măritat după unu’ Cazacu și s-o mutat aici unde o trăit femeia, unde o murit și îi îngropată aci cu omu’ ei.

bilețelul 10000

Războiu’ s-o început să țină 4 ani. Exact atâta o ținut.

De Flaviu Demarcsek al Treilea n-a mai auzit nimeni niciodată în Medio Monte. Circulau zvonuri. Și cum în Medio Monte zvonurile nu aveau căutare, ASTA A FOST TOT!

***

Carson era pământiu. Nici măcar Poverei nu i-a vorbit de evadare. Calculase timpul de parcurgere a distanței până la gard. Pădurea de stejari canadieni în- ghițea cu umbra ei până și umbra nopții. Săritura sal- vatoare – cu o prăjină flexibilă. Povera se plimba prin- tre straturile de legume, l-a arătat cu degetul și i-a spus în glumă: Ce faci Albinosule? Culoarea adevărată a lui Carson în acel moment era pământiul. Soarele avea gălbenare, strălucea anemic. Carson încălțat cu bocan- cii străbunicului. Carson aproape hirotonisit. Carson cu foarfecile în mână, scurtând cracii pantalonilor pă- rintești până mai sus de genunchi. Carson într-o pere- che de pantaloni scurți caraghioși. Îndrăzneața Povera l-a întrebat: Ce faci Albinosule? Culoarea reală a nehiro- tonisitului încă era pământiul. Povera și-a aruncat suti- enul pe o tufă de ardei, cu sânii în vânt ademenindu-l. Povera i-a înțeles gândul de fugă în plină zi.

Carson: Mă tem, Povera.

Povera: Dacă a învins gândul tău de fugă, du-te. Gester Fried Samuel a încălzit motorul ambu-

lanței orașului, și a pocnit bretelele de spatele osos și l a dezlegat pe Nelson.

Povera: Carson, ți-a ieșit cămașa din pantaloni, de câine să nu-ți fie frică.

Tînărul Carson ar fi putut împlânta prăjina în pământ. Tînărul Carson ar fi putut evada din Urbe. Povera și-a frânt mâinile, s-a aplecat, a smuls din rădă- cini o tufă, roșiile îndoiau tulpina, i-a aruncat-o în spate, sâmburii i-au împroșcat bluza. Zeama lor era călduță, l-a moleșit.

În partea străină, îl aștepta o cameră de bicicletă umflată la maximum.

Nelson s-a oprit din alergare, îi atârna limba, i se citea pe chip lăcomia rămasă ca o mască. Iepurele s-a salvat singur. Gester Fried Samuel potrivea fileul alb al mesei de tenis verzi.

Povera: Carson, o să-ți fac un copil.

Carson: Aș avea nevoie de o stare de sănătate fizi- că perfectă.

Povera: Întâi o să te învăț părțile din care se compune corpul unei femei.

Carson: Eu îl urmăresc pe Piciorul de lemn de câte ori iese de la ora de vioară. Adună celofanul în care se învelesc găinile și înfășoară în el un picior de pian.

Povera: Acesta e un sân, rotunjit, uită-te și tu.

Carson: Cum înserează se crede paznic de noap- te, stă și doarme pe o bancă din fața bisericii.

Povera: Orice femeie are doi sâni, pe o parte și pe alta, ei intră deopotrivă în cupele sutienului.

Carson: Desface cu încetineală rândurile de celo- fan, scoate piciorul pianului, îl duce la urechea validă și ascultă concentrat carii care mănâncă lemnul.

Povera: O să ne întâlnim la trambulina flexibilă, tu o să cânți la chitară, eu o să înot.

Carson: El se bucură la ideea înfometării vietăților ce i-au mâncat pianul și i-au găurit scândurile patului.

Povera: Tu și cu mine suntem reprezentanții sexelor opuse.

Carson: L-am urmărit, adoarme mulțumit, dimineața împachetează și pleacă.

Povera: Trebuie să nimerim perioada întoarcerii berzelor.

Carson: În curând nu va mai putea dormi pe banca din parc, din pricina cariilor e gata să se fărâmițeze.

Povera: Gester Fried Samuel mi-a pus în plăcinta cu răvașe o scrisoare cu semnătura ta. Îți cereai iertare de la o doamnă Szolnok pentru plecarea precipitată, reieșea că m-ai abandonat cu nerușinare într-un loc îndepărtat. Mi-am dat seama de fals.

Carson: Aș fi putut găsi de lucru la Topitoria de metale.

Povera: M-am prefăcut, am mimat încrederea, am scris răspunsul adresat către domnul T.S.D. Carson din Medio Monte. Propuneam o întâlnire într-o localitate din Austria.

Carson: Dacă reușeam, m-aș fi întors să te iau.

Povera: Eu am hotărât să îți spun adevărul, m-am gândit mult dacă trebuie s-o fac sau nu…

***

Cele două acte de revoltă ale Hirotonisitului

T.S.D. Carson și despre cum vede și înțelege Protestantul Thacker revolta.

Carson: Ia loc, Thacker, azi o să despicăm un pepene roșu.

Thacker: Am hotărât să discut cu tine despre apariția revoltei la exemplarele tinere.

Carson: Rose, mă văd nevoit să-ți atrag atenția că a sosit timpul să pui de ceai. Domnul Thacker îl doreș- te cu două cubulețe de zahăr, cu lămâie și cu o feliuță de pâine prăjită cu dulceață.

Thacker: Eu i-aș face un tabel de activitate zilni- că, aș scrie așa: Azi o să aspirăm praful întregii locuin- țe. La amiază vom găti și vom mânca plăcinte cu varză și cu vișine, seara vom bea ceaiul, iar în dimineața care va veni vom afișa tabelul cu activitățile acelei zile.

Carson: Eu încă nu hotărâsem ce trebuia făcut în următoarele zile, eram la vremea sosirii berzelor și o ascultam pe Povera cântând. Tu n-ai auzit niciodată o fată ce cântă la vioară urcată pe o cutie de turtă dulce ca să pară mai înaltă.

Thacker: Revolta înseamnă răzmeriță, răscoală, presupune apariția unei lupte înăuntrul individului sau în afara lui. Am studiat termenul în Oxford Dictiona-

Tu mă poți vedea pe mine în salopetă de aviator, păzind un aeroport?

Carson: Eu fixasem lațul în cuibul unei berze grase cât o păuniță.

Thacker: Mi s-a spus doar atât: păzești până când vine Hoțul de benzină, îl lași să acționeze și târîi telefonul.

Carson: Ai văzut o felină pândind, Thacker?

Thacker: Mie nu-mi plac ordinele. Mulțumesc Rose, lasă tava pe masă și du-te.

Carson: Lațul s-a încolăcit pe după picioare, as- cuțisem briciul pe cureaua pantalonilor.

Thacker: Hoțul de benzină era unul slăbănog, un pilot rămas fără slujbă, îl cunoșteam, îi spuneam: Salut amice! El îmi răspundea la fel. Vrei o țigară? Vreau, spuneam eu. Cu bricheta lui mi-o aprindea.

Carson: I-am tăiat beregata, avea gâtul lung și frumos ca o coadă de umbrelă. M-am gândit la poves- tea aia cu vulpea.

Thacker: Spune-mi, Carson, tu ți-ai vinde un prieten așa de bun cum era pentru mine Hoțul de ben- zină? Eu n-am putut s-o fac. Îl vedeam la flacăra bri- chetei, aprinzându-mi țigara.

Carson: Am fiert-o și am mâncat-o toată. În do- uă oale. Barză rasol. Zeama grasă am aruncat-o în ca- nal și m-am întins pe dormeză.

Thacker: Luasem o hotărâre.

Carson: Eram pe cale să hotărăsc. Nu mă gân- deam la consecințe.

Thacker: M-am revoltat, Carson, atenție! Împo- triva unui întreg aeroport. Salut amice, i-am spus, nu vreau țigări de data asta, putem sări în aer din pricina benzinei. Nu-i nimic, amice, mi-a răspuns și a dat să plece. N-a înțeles nimic Hoțul de benzină. Mai așteaptă două minute, i-am strigat. Sună telefonul, Carson.

Carson: A doua oară s-a întâmplat într-o cameră de pe colina a patra de lângă Institutul Teologic Cato- lic. Hotărâsem o dată. Vânzătoarea de înghețată m-a chemat la ea.

Thacker: Amice, azi vei merge pe jos. De ce? Sunt pe urmele tale. Lămurește-mă, amice. Nu-i timp, o să-ți spun al’dată.

Carson: Eram scârbit de murdărie, Thacker. Am cumpărat o cutie de pateu de ficat, am desfăcut-o și am pus-o la dospit.

Thacker: Nu l-a prins, m-au depistat și m-au dat afară.

Carson: Am mâncat-o pe toată goală. N-am pățit nimic.

Thacker: Amice, mi-a spus Hoțul de benzină, tu ești bun de popă. Ai stofă. Ți-am ales cultul protestant.

Carson: Când am luat-o pe Rose, mi-a plăcut că aducea cu o barză sătulă.

Thacker: Era o barză bătrână și urâtă, Carson. Tu ai ales institutul, amice, tu rezolvi și problemele de logică.

Carson: Toate lucrurile gratuite sunt bune, Thacker, spune-mi dacă tu crezi că se poate trăi mai bine în umbra legii decât în absența ei.

Thacker: Eu m-am revoltat o singură dată și m-am ales cu o meserie. Tu ai făcut-o de două ori pe degeaba.

Carson: Cred că revolta înseamnă cu totul altceva.

Thacker: Revolta înseamnă pentru fiecare repre- zentant al speciei o noțiune aparte, proprie, subiectivă. Ca și cu dumneata, domnișoară Rose, de-o pildă, eu tocmai îi explicam pastorului că ai mereu o prospeți- me, o perfecțiune uimitoare, iar el mă certa și-mi spu- nea că ai îmbătrânit, te-ai pleoștit, ai surzit de tot și-ți place să tragi cu urechea pe la uși și uiți să treci drumul să-i faci planificare la frizeria Ciurii.

Carson: Thacker…

Rose: Domnule Thacker…

Thacker: Așa-i și cu revolta, Rose, depinde de înălțimea la care te-ai urcat pe baricadă.

***

Sculele medicale au sosit într-o ladă de scânduri de stejar canadian, înlănțuită de două bare de oțel ter- minate cu lacăte cu cifru. Vila Bazil Măgura era îm- brăcată în haine de sărbătoare. Lada sosise din Lumea Nouă, de la uzinele Ford. Pe ocean și pe uscat, șase luni durase călătoria. Gester Fried Samuel în persoană a deschis-o. Macaraua a lăsat-o lin pe gazonul din fața secției doi. Printre ierburi, departe de râul spumos, departe de trambulina flexibilă, de pădurea de stejari canadieni, și mai departe de drumul Mariei Terezia. Când a ridicat capacul, Gester Fried Samuel și-a ferit fața. Opt șobolani hămesiți, ruginiți, aproape leșinați, au sărit ca arși și s-au ascuns în hala Filaturii. Domnul Haus a surprins pe peliculă acele sărituri memorabile. A oferit materialul pentru a fi publicat în presa locală. Articolul a apărut în editorial și purta titlul: O călătorie dubioasă și o destinație mult mai dubioasă. Opt șobolani de origine americană în vizită la secretosul domn Gester Fried Samuel de la vila Bazil Măgura. Imaginile nu erau trucate. G.F.S. s-a simțit supravegheat. Carson a bănuit-o pe Maron. G.F.S. l-a rugat să încerce forțarea ușii atelierului fotografic al domnului Haus. Carson a refuzat să fure negativul…

***

Iager a vrut să mă conducă până la gară. Voia să se asigure că plec. I-am interzis. L-am lăsat să împache- teze clondirul. Mi-am luat rămas-bun, m-a binecuvân- tat cu jumătate de gură. Acceleratul de Viena nu trecea prin gara din Medio Monte. Iager a rămas bosumflat.

În dimineața asta de duminică, mi s-a făcut frig sub învelitoare. Îmi iau papucii de pâslă și ies pe cori- dor. La Povera nu mă gândesc ca la o femeie ce ar avea vârsta mea. O văd doar la cei șaptesprezece ani îmbră- cată în costum școlăresc.

Scăpat de vedenia casei parohiale catolice din Medio Monte, m-am liniștit. Nu-mi furase nimeni compunerea.

Povera n-a mai dat semne că m-ar fi recunoscut. Eram mândru de ea. Din ziua aceea am învățat ce-i respectul. Cu Englezul a vorbit englezește, cu Olande- zul nemțește, cu Turcoaica franțuzește, cu mine lati- nește și cu mătușa ei ungurește.

Turcoaica era profesoară de franceză en retraite, dans un petit voyage en Europe. Trecea și prin Medio Monte. Olandezul era student la Mannheim, căsătorit cu o americancă pe care tot drumul înspre orașul nos- tru învățase s-o țină în brațe. Au coborât în gara din Medio Monte. Elle me gênait cette Américaine, i-a spus Turcoaica Poverei. Englezul mergea la Dover. Tur- coaicei i-am dat o ciocolată Kandia. C’est très bon le chocolat roumain. Mănînc-o pe toată, dragă! „YES” domnule T.S.D. Carson înseamnă „DA”, în Anglia un necunoscător e recomandabil să spună cât mai des:

„PLEASE” și „THANK YOU”…

Să-mi pun predica în geantă. O știu pe de rost, e ziua Ghețimanilor. Rose lustruiește pantofii.

În Medio Monte nimeni nu mai știa vârsta Po- verei. Se spunea pe la colțuri de stradă că G.F.S. vine de la un oarecare Geriatric Institute.

Thacker: Carsoane, ai toate șansele să ajungi duminica asta în grădina Ghețimanilor, mult după ce vor fi adormit babele comunității.

Carson: Imediat, Thacker.

Mult mai târziu mi s-a părut că înțeleg de ce a vrut cu tot dinadinsul să-mi arate că știe latinește.

***

O dată la două săptămâni Flaviu Demarcsek În- tâiul cobora în oraș. Se îmbrăca într-unul dintre cos- tumele lui de duminică. Își punea pălăria cu boruri de culoare crem. Se încălța cu cizmele care-i veneau sub genunchi, care se legau cu șireturi mari până unde-i veneau. Lua trăsura cu un cal. Pornea la drum. Se oprea la cârciuma lipită de Hotel Corona care era lipită de frizeria Ciurii. Flaviu Demarcsek Întâiul își vizita colegul de breaslă, schimba câteva vorbe și se tundea. Întotdeauna la fel. Întotdeauna îl costa o grămadă de bani. Merita. Îi plăceau văicărelile lui Ciurii.

„Nu se mai poate așa, Demarcsek, n-am ce tunde, lasă-ți părul să se așeze”, se pornea proprietarul frizeriei.

„Clientul tău e stăpânul tău, articolul 9 din regu- lamentul de funcționare a frizeriei”, zicea Flaviu Demarcsek Întâiul.

Se întorcea cu trăsura în noapte.

***

„Dragă Ciurii”, povestea Flaviu Demarcsek al Doilea, „la mine a fost stâncă, munte, apoi drum de piatră, apoi clădirile și frizeria cu toate acareturile, la tine a fost oraș, străzi, bulevardul mare din Medio Monte, funcționari, negustori, mineri și frizeria ultra- centrală Ciurii. Ai avut noroc toată viața ta. L-ai tuns pe Flaviu Demarcsek Întâiul, acuma îl tunzi pe fiul său, Flaviu Demarcsek al Doilea, și, cu puțin noroc care nu-ți lipsește, îl vei tunde pe Flaviu Demarcsek al Treilea”, încheia Flaviu Demarcsek al Doilea. Proprie- tarul frizeriei Ciurii dădea din cap de parcă i-ar fi dat dreptate mai tînărului său coleg de breaslă.

***

„Să trăiești, nea Ciurii, o tunsoare ca a lui buni- cu’ ori ca a lui tata”, zicea Flaviu Demarcsek al Treilea, intrând în frizeria ultracentrală din Medio Monte.

Bătrânul Francisc Ciurii aproba comanda în timp ce-l cuprindea tremuriciul. Din cap, gât, trup, mâini și picioare îl apuca. Parcă era într-un dans în care trupul i se schimonosea ca și cum devenise brusc o păpușă de câlți. Nu mai avea mușchi, nu mai avea nervi, avea Alzheimer și Parkinson. Se așeza, de fapt se arunca pe scaunul din fața frizeriei. Vorbea, însă, coe- rent: „Pe toți v-am tuns. Ești Flaviu Demarcsek al Tre- ilea. Pe toți v-am făcut fercheși și de va fi și-al patrulea tot la mine o să ajungă, sub foarfeca mea unde toți din orașul ăsta au ajuns și le-a fost bine… atâta vreme…”, zicea Francisc Ciurii, bătrânul frizer din Medio Mon- te. Adormea imediat. Sforăia ca un motoraș defect. Nu-l deranja nimeni. În frizerie intra Ghiusi. Se apuca de treabă. Tundea părul de pe capul lui Flaviu Demar- csek al Treilea bombănind: „Nu se mai poate așa, Demarcsek, nu am ce tunde, lasă-ți părul să crească și să se așeze, altfel o dăm dracului de meserie, în vremu- rile vechi era altfel.”

„Clientul tău e stăpânul tău, dragă Ghiusi, arti- colul 9 din regulamentul de funcționare a frizeriei ul- tracentrale”, zicea Flaviu Demarcsek al Treilea.

Aștepta apoi, după ceasuri lungi și apăsătoare, trezirea domnului Francisc Ciurii. Plătea și se urca în trăsură, pregătit de drum. Pe drumul către casă mor- măia: „Toate se schimbă! Se surpă, se duc și înapoi nu mai vin… Futu-i… ”. Îl asculta calul care dădea aproba- tor din coama-i opintindu-se din greu la cea mai mică diferență de nivel a drumului!

***

Frizeria „Bochiș & Ilea” din Medio Monte avea clientela din centru, de pe margini și de la blocurile din Microraion Vest.

Angajații primiseră halate de lucru de culoare verde putred. Scria cu litere mici albe pe fiecare: „Școa- la Demarcsek”.

Patronii stăteau la masa din dreapta a barului. Pentru Bochiș și pentru Ilea începea o nouă dimineață în Medio Monte.

Bochiș răsfoia catalogul cu modelele de tunsori bărbătești și coafuri de damă. În catalogul lor, la loc de cinste, se afla modelul de tunsoare pentru bărbați și coafură pentru femei pe care după ce le desenase Bo- chiș, scrisese „Modele Povera de Medio Monte pentru dame, domni și domnișoare cu domnișori!”.

Ilea privea în tăcere catalogul. De câteva săptă- mâni îi plăcea să tacă. Să privească spre strada unde cădeau bucăți de tencuială din clădirea ce adăpostise sucursala Centralei Mineritului din Medio Monte.

Medio Montezii intrau în frizerie. Afacerea mer- gea. Frizeria „Flaviu Demarcsek al Treilea” era închisă din lipsă de mușterii.

Era o dimineață de joi. În 13 septembrie, anul 2018, miercuri seara veniseră doi tineri ministranți să-i anunțe că, la orele nouă, va veni la frizeria „Bochiș & Ilea” un oarecare domn Carson. Ministranții vorbiseră în șoaptă, cu teamă! Parcă…