Începând de astăzi, veți putea urmări, pe DirectMM.ro, romanul-foileton „Gravimetrul”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!
Totul a început în ziua în care Wilhelm Korodi a împlinit cincizeci de ani. 17 august. Locuia, de un sfert de secol, în oraş. Pe strada Malinovski. Ca oficiant de stat şi responsabil cu meseriile orăşeneşti şi comunale. Se plimba gânditor, cu mâna stângă la bărbie, prin încăperea lui de holtei convins. Locuia cu chirie în spatele magazinului „de haine minunate, frak şi clak”, pe care-l ţinea, de mai bine de o sută şi cincizeci de ani, familia Jancovici Pogan.
Oficiantul de stat n-avea birou. Purta, sub braţ, o gentuţă cu hârţoage. Trecea prin încăperile „primăriei” ca o umbră. Ca un uliu care lasă în urmă-i fâlfâit de aripi. Nu-l vezi. Dar îl simţi. Cum zărea un scaun liber, se aşeza, îşi punea gentuţa pe genununchi, scotea tacticos hârtiile, mâzgălea, cu un creion chimic, colţul în care se punea rezoluţia. Întors în încăperea domnului Jancovici, îşi aşeza hârtiile pe pat. Le privea cu gingăşie. Se punea în genunchi, în faţa lor. Îşi introducea degetul arătător al mâinii stângi în gură, îl umezea cu salivă şi ştergea mâzgălelile de pe colţurile hârtiilor. Colţurile căpătau nuanţe vineţii. Se uscau şi semănau cu pielea îmbătrânită a evreilor de pe strada Malinovski, ori de pe bulevardul Regele Ferdinand.
Wilhelm Korodi, înalt, costeliv, cu privirea câşă, cu mâini lungi şi subţiri, cu acelaşi costum de lână verzuie, pătat, cu urme de creion chimic la genunchi şi pe mâneci, simţea că-şi ratase viaţa. Speranţele lui. Promisiunile pe care le făcuse amicilor şi părinţilor. Toate se spulberaseră. Tânărul semeţ, care sosise în oraş pentru o perioadă de ucenicie, dispăruse. Wilhelm Korodi, care îşi spusese că va rezista doi ani de zile în cămăruţa întunecoasă a negustorului Jancovici, nu mai era.
Atins de gălbejeala hârţoagelor, nu va ajunge niciodată funcţionar principal la Societatea Benevolă a Breslaşilor din Budapesta.
Amărâtul jerpelit, care tocmai împlinea cincizeci de ani, nu va traversa Károly-utca, nu va împinge uşa de sticlă a sediului central al Societăţii benevole şi nu va fi salutat, niciodată, cu respect, de către Feri-bácsi, portarul cu mustăţi groase şi albe de honved retras la pensie.
Fosta speranţă a familiei Korodi nu va comanda niciodată o bere, la cârciuma de pe Pall Kincses-utca, unde se aşezau, la mesele din lemn, funcţionarii Societăţii Benevole a Breslaşilor. Unde se lăsau ciupite, de funduleţe, fetele brune ale marii câmpii hune.
Cetăţenii oraşului îşi construiseră case, luând împrumuturi. Cumpăraseră: mobilă, oale, sobe, aşternuturi, luând împrumuturi. Îşi purtaseră odraslele la şcoală, luând împrumuturi. Petrecuseră, fumaseră, se culcaseră cu muierile de la Casa de plăceri din Debrecen, luând împrumuturi.
Wilhelm Korodi le urmărise prosperitatea, construită din resursele băncilor. Aşteptase plata poliţelor. Îşi spuse că oamenii îşi amanetaseră viitorul.
Totul a început în ziua de 17 august. Wilhelm Korodi împlinise cincizeci de ani. Nimeni nu l-a felicitat. Nimeni nu i-a urat viaţă lungă. Tocmai lui care, la vârsta de patru anişori, şi-a pus părintele să-i citească de şase ori poezioara cu păsărelele somnoroase şi apoi a recitat-o din propriu-i căpşor. Într-o noapte de 6 septembrie. Tocmai lui, care-şi investise viaţa în oraş.
Wilhelm Korodi se hotărâse. Luase o foaie de hârtie albă. La lumina unui capăt de lumânare, cu creionul chimic scrisese apăsat, ordonat, anunţul. Oficiant de stat şi responsabil cu meseriile orăşeneşti şi comunale, cincizeci de ani împliniţi, cu drept de pensiune, fără copii, ar voi să-şi afle o consoartă, de patruzeci de ani, fată sau văduvă, cu o zestre de douăzeci de mii de coroane. Copiii nu sunt o piedică. Relaţii la prăvălia lui Jancovici Pogan, strada Malinovski, numărul 24.
După ce compusese anunţul, Wilhelm Korodi simţise o uşoară ameţeală. Se vedea înconjurat de florile albe ale ciumăfaiei. Laurii creşteau nesemănaţi. Pe ziduri şi prin gunoaie. Din albeaţa florilor răsăreau fructele. Ca merele cu spini. Din acestea se prepara o băutură de dragoste, bună de ameţit pretendenţii la mâna muierească. Zeama era bună şi pentru umflăturile care apăreau la gâtul porcilor.
Wilhelm Korodi băuse din lichidul amărui. Îl cuprinse dorinţa. Hotărî să publice anunţul în Budapest Hirlap. Apoi să aştepte.
Wilhelm Korodi privi lista cu meseriile. O fixase pe peretele din încăpere. Deasupra patului. Unde stă de obicei agăţată o icoană. Dacă închidea ochii, responsabilul cu meseriile orăşeneşti şi comunale vedea patul, peretele şi lista. Citea meseriile peste care era responsabil. Zidari, lăcătuşi, pantofari, cizmari, fabricanţi de maşini, croitori, zugravi, pitari, pălărieri, tipografi, rotari, se oprea din lectură spunându-şi uimit că e şef peste tot ce mişcă în oraş, argăsitori, sculptori în piatră, tapiţeri, fotografi, măcelari, vopsitori, perieri, cârnăţari, strungari, pilori, căldărari, turnători de fier… O întreagă lume agitată, nemulţumită, cârcotaşă. I se supunea lui Wilhelm Korodi. Nu putea mişca fără viza lui. Wilhelm Korodi se hotărâse. Va duce anunţul la Budapesta. Personal. Nu puteai să crezi în corectitudinea funcţionarului de la Poştă. Domnişoara Talia Cernariu ar fi intrat la bănuieli.
Să ajungi în gara Nyugati. Să iei tramvaiul până la staţia Lanţ Hid. Să cauţi străduţa laterală, paralelă cu Dunărea. Să intri în redacţia cotidianului Budapest Hirlap. Să întrebi unde-i administraţia. Să arăţi anunţul. Doamna Ioli să-ţi numere cuvintele şi, cu un zâmbet ironic şi o privire furişă, să-ţi şoptească: două coroane, domnule Korodi. Să fie o zi friguroasă, cu ploaie rece şi vânt puternic. Să ieşi în stradă. Să cauţi, cu privirea, o berărie. Şi… să aştepţi. Wilhelm Korodi îşi făcuse datoria.
În noaptea de patru septembrie, furtuna făcuse ravagii în marele oraş de pe Dunăre. Wilhelm Korodi îşi cumpărase biletul de întoarcere. În gara Nyugati se stinseseră felinarele. Din pricina vântului. Oficiantul de stat îşi dusese mâinile la buzunarele de la pantaloni. Ieşiseră, din văgăuni, hoţii de mărunţişuri. Se auzeau fluierăturile poliţiştilor. Îndrăgostiţii căpătaseră curaj. Îşi mângâiau alesele. Ochii lui Wilhelm Korodi erau obişnuiţi cu întunericul. Se rezemase de un stâlp. Chiar la intrarea principală a gării. Avea de aşteptat două ceasuri şi paisprezece minute. Trenul direct spre oraş pleca la patruzeci şi trei de minute după miezul nopţii. Vântul trecea pe sub uşile masive ale gării. Fier forjat şi sticlă groasă. Albastră. Îi îngheţaseră picioarele. Aerul rece i se prelingea pe lângă şireturile bocancilor. În sus. Pe sub izmenele din flanel. Wilhelm Korodi se simţea dezgolit, într-o cameră de internat şcolar, gata să intre în sala de duşuri. Îl aşteptau miile de picuri. Ca gheaţa. Wilhelm Korodi simţi în coaste ascuţimea şi duritatea colţurilor de marmură care îmbrăcau rezemătoarea. Peroanele cu mogâldeţe întunecate. Şinele dispărând în întuneric. Îi aminteau de intrările în minele din oraş. Singura meserie pe care Wilhelm Korodi n-o avea în nomenclatorul societăţii breslelor era cea de miner.
Furtuna măturase oraşul. Scosese din rădăcini copacii. Răscolise marea groapă de gunoi de la periferie. Izurile pestilenţiale invadaseră bulevardele. În cimitirul Kerepes trăsnetul lovise mausoleul lui Kossuth Lajos. Răsturnase stâlpul de piatră de la intrare şi crăpase peretele. Între două ferestre. Negustorul de ghete Kupaş Mihaiu, ce-şi avea prăvălia la intersecţia străzii Malinovski cu bulevardul Regele Ferdinand, îşi dăduse obştescul sfârşit. Ajunsese la Budapesta. Călătorise în acelaşi vagon cu Wilhelm Korodi. Vorbiseră despre noua scumpire a preţurilor la alimente. Fusese la o tăbăcărie pentru achiziţionarea de piei. Lângă cimitirul Kerepes. Furtuna îl prinsese pe aleile acestuia. Se adăpostise la intrarea în mausoleu. Îşi sfârşise călătoria. Cu capul rezemat de genţile pline cu piei.
Întâi octombrie. Dimineaţa. Orele nouă. Pe strada Malinovski era pustiu. Negustorul de textile şi modă, Ruşoreanu Angel, ieşise din prăvălie. În stradă. Roşu la faţă. Sufocat în propria-i grăsime. Intrase în prăvălia negustorului Fux. Piper, lumini, ouă şi băutură. După douăzeci de minute, prăvăliile erau cu obloanele trase.
Peste noapte se dezgropase trupul răposatului Kupaş Mihaiu. În cimitirul din cartierul Pianul de Jos.
Venise şi Wilhelm Korodi. Ultimul dintre cetăţenii oraşului care stătuse de vorbă cu răposatul. Oficianul de stat era tras la faţă. Chinuit de aşteptare. Autorităţile porniră cercetarea. Toate erau la locul lor. Trupul lui Kupaş Mihaiu nu mirosea. Îi crescuseră ţepi ascuţiţi în barbă. Pământul era răvăşit. Cuiele scoase din lemnul sicriului. Nu lipsea nimic. Costumul. Cravata. Pantofii cu talpă de carton. Ciorapii. Negustorii de pe strada Malinovski erau revoltaţi. „Să n-ai linişte nici în cimitir”, spusese domnul Hidegkuti, tutungiul. „E nemaipomenit”, completase Fried, vânzătorul de ceasuri de argint. „În ziua de astăzi nu te mai apără nimeni! Autorităţile sunt neputincioase. Bine că le plătim”, şoptise domnul Jancovici Pogan privind mânios spre Wilhelm Korodi.
Medicul legist lămurise misterul. Lipsea degetul mic de la mâna dreaptă. Fusese retezat cu o lamă de bărbierit.
În ultimele şase luni se întâmplaseră opt cazuri asemănătoare, în cimitirul oraşului. Fenomenul luase proporţii. Autorităţile erau depăşite de situaţie. Era imposibil să identifici un deget, dintr-o mulţime de degete mici de la mâinile drepte ale răposaţilor. Şeful Poliţiei din oraş conchise că se face trafic cu astfel de „obiecte”. Desprinse cu lama de trupurile răposaţilor. Trimisese un raport la superiori. Nu primise răspuns.
În fiecare miercuri, de la orele douăzeci şi două, într-un beci bine ascuns din Györ, avea loc Târgul săptămânal de degete mici de la mâna dreaptă. Erau degete din cimitirele din: Mateszalka, Debrecen, Dej, Satu-Mare, Györ şi din oraş. Aveai de unde alege. Groase, subţiri, lungi sau mai scurte, cu unghie ori fără. Le cumpărau: hoţii, tăinuitorii şi depravaţii. Le puneau în punguţe moi de catifea. Le ţineau la piept. Cu ele lângă inimă, hoţii furau fără putinţa de a fi descoperiţi, tăinuitorii acţionau având siguranţa că nu vor fi trădaţi, depravaţii se dedau desfrâului fără spaima că vor fi descoperiţi de neveste.
Wilhelm Korodi privea în gol. Degetul răposatului Kupaş fusese un motiv de relaxare. O jumătate de ceas nu se mai gândise la anunţ. La mâinile fetelor, care-l pipăiau. La ochii tineri, care-l citeau. Pentru Wilhelm Korodi, aşteptarea era mai chinuitoare decât curgerea unui sfert de secol, în care se dedicase destinului orăşenesc.
Ea s-a încheiat la data de 17 octombrie. Orele şaptesprezece. Trecuseră două luni de zile. Uşa de la cămăruţa domnului Wilhelm Korodi se dăduse în lături făcând loc unui trup solid, unei călcături de femeie care ştie ce să pretindă unui bărbat. Domnişoara Talia Cernariu, lucrătoarea principală de la poşta oraşului. „Am sosit, Wilhelm”, spusese domnişoara. „Iată-mă-s! Treizeci şi patru, zestre, fată şi fără complicaţii. Lângă perete vom construi o bucătărioară”, mai spusese domnişoara. Wilhelm Korodi o întrebase: „Dumneavoastră aţi citit, domnişoară?” „Desigur, domnule!”
Marian ILEA
Va urma…
