„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a VI-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

VI

Din cartierul Pianul de Sus o luai pe drumul borcutului. Spre minele de la „Providenţa Di­vină”. Dealuri. Păduri. Maluri surpate. Halde de steril. Cas­tani şi pomi cu fructe acre. Lutz Korodi se juca prin ierburi. Căuta pietre cu luciu în mijloc. Găsise, pe şinele părăsite ale haldei de la Puţul Marc-El, un vagonet cu roţile ruginite. Cu apă în cupa din tablă groasă. Îl împin­gea doi metri înainte şi doi metri înapoi. Venea şi Jan Jan­co­vici. Se jucau împreună. De-a minerul şi suprave­ghe­torul. Lutz era şeful. Jan era lucrătorul. Lutz dădea ordine. Jan le executa.

Jan Jancovici aflase de la tatăl său, negustorul Janco­vici Pogan, că tatăl lui Lutz avusese probleme, în urmă cu trei ani de zile. Se împrumutase la o bancă populară. Nu putuse plăti ratele. Se dusese la marginea oraşului. Privise roţile de la moara de apă a domnului Boeriu. Se lăsase măcinat de ele. Jancovici Pogan îl ajutase. Luase asupra lui datoria. Ca s-o poată plăti lipsise doi ani din oraş. Jan Jancovici nu-i spusese niciodată adevărul lui Lutz Korodi.

Într-o zi de primăvară, apăruse domnul Gerard Lissa­bona. Ieşise dintr-o galerie a Puţului Marc-El. Băieţii îi văzuseră pălăria uriaşă. Maro. Împingeau vagonetul. Îi sa­lutase. „Sunt Gerard Lissabona şi o să vă arăt ceva inte­resant”.

Se lăsa înserarea. Jan Jancovici avea de făcut drum lung până pe strada Malinovski.

„Astăzi”, zisese domnul Gerard Lissabona, „vom îndulci, împreună, poamele acre din jurul Puţului”.

Se opriră la umbra unui prun pădureţ. Luă un burghiu. Găuri trunchiul, cam la o palmă bună deasupra pămân­tului.

„Gaura o executăm pieziş, copii. Mergem până la inima prunului. Aşa. Luăm din borcănaşul acesta mierea din stupul albinelor. Umplem bine. Îndesăm. Topim ceara de altoit şi ceruim. Aşa. La toamnă vom mânca de aici prune dulci”.

Domnul Gerard Lissabona plecase fără să-i mai salute. Intrase în Puţul Marc-El. Jan Jancovici îl rugase pe Lutz Korodi să-l ducă până la prăvălie.

„Măcar până trecem de câinii din Pianul de Jos. Te rog, Lutz”, spusese Jan Jancovici.

„Te duc dacă promiţi să nu spui nimănui că ne-am întâlnit cu omul ăla, Jan”, spuse Lutz Korodi.

„Promit, Lutz”.

Să porţi un copil la şcoală era un lucru imposibil. Dacă erai o femeie singură. Dacă trăiai dintr-o leafă de lucrătoare la Poştă. Talia Korodi făcea pancove. Se unsese cu făină Kefeke pe nas şi obraji. Lutz trebuia să-şi urmeze calea. Să mergi la o şcoală, dincolo de graniţele oraşului, presupunea o cheltuială mare. Doar la internat, pe lângă taxe, Lutz trebuia să aibă în genţi: şase cămăşi, opt izmene, două cearşafuri, un ţol gros de lână, o plapumă cu acoperitor de pat, trei ştergare, o saltea, două cămăşi de dormit, douăsprezece batiste, două salvete, două perechi de ghete, perii de dinţi, haine şi un lighean smălţuit. Talia Korodi n-avea nimic de vânzare. Nu creştea găini sau porci. Curtea era plină cu bolovani. Casa avea o cameră şi o bucătărie. Pentru Jan Jancovici era uşor. Jancovici Po­gan înfiinţase o fundaţiune care-i purta numele. Scrise­se în statut condiţiile de acordare a stipendiilor. Lutz Korodi n-avea şanse de câştig.

Regulamentul de funcţionare a fundaţiunii Jancovici

 Această fundaţiune a oraşului poartă numele celui care a înfiinţat-o. Scopul fundaţiunii este acela de a asi­gu­ra un stipendiu de câte cinci sute de coroane tinerilor care sunt îndreptăţiţi necondiţionat şi fără excepţiune s-o pri­mească. Şi anume, urmaşilor direcţi ai fondatorului, la care se adaugă odraslele rămase de la unchii răposaţi ai fonda­torului.

Stipendiul se va conferi celor mai eminenţi şi vred­nici urmaşi din familia numită. Aceştia vor folosi sursa fi­nan­ciară pentru a începe şcoala primară în afara oraşului, gimnaziul şi universitatea, artele frumoase ori şcolile echivalente.

Concurenţii vor fi controlaţi la certificatul de botez şi la matricola religioasă.

În anul când împlinise şapte ani, se prezentă în faţa Consiliului Orăşenesc. Participă la concurs. Fundaţiunea orăşenească „Panem et circenses” scosese patru stipendii la bătaie. Câte trei sute de coroane. Pentru şcoala primară cu specializare. Erau două locuri la „Şcoala de industrie de piatră şi lut” din Szekely Udvarhely.

Domnul consilier orăşenesc Benea îl luase în biroul cu arcade. O sală mare şi răcoroasă. Talia Korodi vorbise cu fiecare din consilierii orăşeneşti. Doar domnul Trif se lăsase convins cu greutate.

„Băiatule”, spuse domnul Benea, „această fundaţiune este o înaltă dovadă a spiritului de jertfă al comunităţii noastre şi o parte din sufletul său. Adică o să te adapi de la lumina culturii şi indolenţa care te-a cuprins se va sfărâma precum cătuşele deţinuţilor. Stipendiumul acordat e doar în aparenţă pentru nutrirea trupului tău grăsuliu, în realitate îţi va servi la nutremént-ul sufletului tău slăbă­nog. De aceea, Lutz Korodi, ne place să credem că nu vei uita prea curând acest sacrificiu pe care oraşul îl face pentru tine”.

Consilierul orăşenesc Benea i se păru uriaş. Câştigase pâinea culturală care „nutrea” băieţii săraci ai oraşului de mai bine de o sută şi optzeci de ani.

Lutz Korodi se simţi cuprins de un val călduţ care-i umezi ochii.

Lutz Korodi şi Jan Jancovici erau colegi. La şcoala de industrie de piatră şi lut din Szekely Udvarhely. Locuiau la internat. Răbdau de frig. Învăţau în sala de lectură. Sub supravegherea pedagogului. Se supuneau re­gu­lilor cazone. Jan Jancovici uda perna, în fiecare noapte. Îi era dor de mama Marta, de tata Pogan. De strada Malinovski. Lutz Korodi îl încuraja. Îl proteja. În curtea mare. Elevii dintr-a patra îi puneau piedică. Lutz Korodi sărea la bătaie. Zgâria. Muşca. Nu se lăsa învins.

Oraşul era mic. O stradă principală. Râul. Câmpia. Te vedea lumea de la un kilometru. N-aveai unde te as­cun­de. Dacă săreai gardul internatului.

Lutz Korodi se acomodase. Era nerăbdător să vină seara. Când adormeau toţi, se strecura lângă patul lui o umbră. Cu pălărie. În ciorapi. Culoarul lung, cu paturi suprapuse. Şaizeci de băieţi într-o sală friguroasă.

Musafirul se numea Gerard Lissabona.

Povestirea domnului Gerard Lissabona

 Ascultă, Lutz Korodi. Şi ia aminte. Ţie ţi se va spune pentru că eşti gândit de doi bărbaţi în acelaşi timp. Unul te-a făcut. Celălalt ţi-a conceput umbra.

Oraşului îi spuneau Civitas de Medio Monte. Minele de la Providenţa Divină aveau nume de botez. Alexandru Superior, Ioachim de pe Medio Monte şi Andrei Boul de pe Medio Monte – la vest; Domnişoara numărul treizeci şi patru, Marc-El şi Întâmpinarea Domnului de pe Valea Adâncă – la est; Turturica Superioară şi Slăninoasa Mică – la sud şi Elisabeta-El-Mamă, Victoria Slăninoasă, Amalia Superioară şi Apendicele Petru, la nord-vest, închizând Valea Metalului.

La început acestea n-au existat. A fost doar un munte înconjurat de dealuri şi acoperit cu păduri. I se spunea Medio Monte. Era măreţ şi negăurit. Blând şi fără senti­mentul răzbunării.

Drumul îngust pornea pieptiş spre muntele de gra­niţă. În stânga, ochiul vedea doi versanţi cu cocoaşe ro­tunde care străjuiau Valea Metalului. Lespezile de rocă albă semănau cu clapele unui pian imperial. Locurile se botezaseră: Pianul de Jos şi Pianul de Sus. Malurile domoale prindeau între ele râul. Înspumat şi şerpuitor. Ca o dâră metalizată în lumina serilor lungi şi răcoroase. Castanii creşteau sălbatici. Printre rocile dure, clisa găl­buie şi pietrişul noroios îngreunau accesul. Cizma omului ori copita calului, roata căruţei ori piciorul desculţ se împotmoleau în argilă, se lipeau de lut fără putinţă de înaintare. Creşteau pete de iarbă sălbatică. Cireşii, prunii, şi merii făceau poame pipernicite. Acre. Pe maluri creş­teau, largi, grădini de nimeni călcate. Primăvara păreau ninse. Acoperite cu zăpada pufoasă, alb-rozalie. Romanii plantaseră viţa de vie. N-o mai lucrase nimeni. Se înrăise. Pierise. Cearşafuri albe de clisă unde dormitau butaşii aduşi din Bolzano ori din Piemonte. Cuiburi trainice pen­tru păsările de pe Medio Monte.

Păduri de stejar, fag, gorun, tufişuri şi stânci. Înspre locul unde s-au ridicat minele de la Providenţa Divină, curgea borcutul. Din măruntaiele muntelui Medio Monte direct în Valea Metalului. Ieşea prin zeci de găurele. Spumos. Trecătorii îi spuneau mărgăritarul de Medio Monte. N-avea asemănare. Gust plăcut, efect liniştitor. Vin­deca bolile de stomac, catarul cronic, intestinal, calcu­lii biliari, gălbeneala de ficat, durerile de şale, diabetul şi alte beteşuguri ale trupului. Un profesor de la Institutul de sănătate din Copenhaga, domnul Sigmund Purjesz, a stat trei săptămâni într-o colibă de păstori. Unde se află astăzi cartierul Pianul de Sus. A cules probe de mărgăritar, pen­tru a face analize în laboratoarele lui. A trimis rezultatele la Curtea de la Viena, al cărei consilier de sănătate era. O ştampilă imperială a consfinţit binefacerile mărgăritarului de la Medio Monte. L-a făcut cunoscut de la Paris la Hamburg, de la Madrid la Londra.

Pentru a nu-şi pierde seva şi puterea, s-au trimis specialişti în ape, de la Graz. S-au astupat toate izvoarele. S-au însemnat locurile pe o hartă, care s-a depus în arhi­vele imperiale. A rămas doar izvorul „Jokai”. L-au ajutat cu o pompă de mână. Se realizase protejarea mărgă­ri­tarului şi se obţinuse uşoara umplere a recipientelor. Imperiul pusese la lucru puterea tehnologiei, evitase risipa mărgăritarului. N-a înţeles nimeni că muntele nu risipea. El oferea cu dărnicie şi din prea plinul său. Când i s-au astupat izvoarele, Medio Monte a avut un prim motiv de supărare.

Întâi au fost păstorii. Vitele şi oile lor. Mărgăritarul bulbucea şi adăpa animalele. Valea Metalului se vărsa în Marele Râu. În Valea Largă, erau colibele. În adâncurile muntelui dormeau filoanele cu aur şi argint. Marele filon şi ramurile lui. La bază – sfărâmături de sifer silicios şi gresie, la vest, cuarţul şi piatra cornoasă şi genele ametis­tului. Toate umplute cu minereuri metalifere. Ramifica­ţiile ieşeau la suprafaţă în lărgimi spectaculoase.

Păstorii nu erau interesaţi decât de frumuseţea locu­lui. Umblau îmbrăcaţi în piei de animale. Făceau stofe în colibe. Culegeau afine. În zilele călduroase ale verii. Di­mi­neaţa, aburii porneau spre Marele Râu. Seara se întor­ceau spre Valea Metalului.

Păstorii loveau cu piciorul tufele de afine. Dezgoleau cuiburi de argint. În buchete. Păstorii se minunau de atâ­tea frumuseţi… Rupeau frunzele şi crengile de argint. Erau primele jucării ale copiilor. Aceştia organizau în­mor­mântări ale insectelor, gongilor ori păduchilor de animale. Foloseau coroane alcătuite din flori şi crengi de argint. S-au născut primele bijuterii. Au ajuns în părul codanelor. Păstorii erau din ce în ce mai uimiţi de strălu­cirea lor. În loc să pălească, o dată cu trecerea vremii, crengile şi buchetele de argint erau mai proaspete, mai strălucitoare.

Au apărut negustorii. Sosise piperul. Mirodeniile. Mătasea. Stofele colorate. Schimbul se făcea la colibele de pe malul Marelui Râu.

Păstorii găseau în sfărâmăturile rocilor – aurul nativ. Răsfirat în cuarţ, în formă de păr. Aţe gălbui se înălţau semeţ spre Medio Monte.

A început construcţia. Într-o dimineaţă de martie.
S-au tăiat primii copaci. S-au rărit pădurile. S-au ridicat casele de pe terenul păpuros. În formă de cerc. Negustorii imperiali au numit locul: „Piaţa fânului din Medio Monte”.

Aurul apărea pe Valea Metalului în formă de cârlig fibros ori în cristale octaedrice ori precum grăunţele cul­cate în cuarţuri.

Săptămânile treceau repede. Lutz Korodi aştepta nopţile. Ziua învăţa aritmetica, citirea şi educaţia fizică. În curtea betonată a internatului, băieţii se înviorau, exerci­ţii­le fizice erau dirijate de domnul Gyuri Martin. Pedagogul. Ochii umflaţi. Genuflexiunile. Mâinile deasupra capului. După douăzeci de minute de alergare ieşeau aburii din spinările tinere. Ceaiul şi marmelada. Orele de clasă şi sala de studiu comun. Jan Jancovici era premiant. Lutz Korodi primise coroniţă, la scriere. Jan Jancovici se îngrăşase. Îi pria şcoala de industrie de piatră şi lut. Lutz Korodi tânjea după oraş. Număra zilele care-l apropiau de vacanţe. Civitas de Medio Monte era locul unde dorea
să-şi petreacă fiecare minut din viaţă. Orice deplasare temporară i se părea pierdere de vreme. Nu înţelegea care era rostul şcolii de industrie de piatră şi lut. Rămăsese. Respecta decizia consiliului orăşenesc din Civitas de Medio Monte.

Oraşul. Talia Korodi îi punea merindea de cu seară. La orele cinci ale dimineţii, Lutz Korodi pornea spre minele de la Providenţa Divină. Era aşteptat. La intrarea în Puţul Marc-El. Domnul Gerard Lissabona fuma aşezat pe sfărâmăturile de rocă. Cizmele de piele, pălăria maro, ceasul de argint cu secundar.

Dăduse boala de gură şi de unghii în vitele păstorilor. Înainte de a se ivi beteşugul vitelor, fusese holeră în gaiţe. Se prăpădiseră mulţime dintre dânsele. Păstorii nu mai po­meniseră una ca asta. Obiceiul locului spunea că mai înainte boleau vitele şi de-abia apoi venea rândul gaiţelor. Întâi se strepezeau gurile vitelor, curgeau balele nestăpâ­nite în iesle, cădeau unghiile şi rămânea carnea roză şi locul dureros şi abia după aceea gaiţele prindeau a cădea la pământ fulgerate, sufocându-se şi scurmând ţărâna. Te puteai pregăti de un nou necaz când îl depăşeai pe primul. Se schimbase ceva în ordinea lucrurilor. Păstorii n-au recu­noscut în semnul acesta un avertisment. Au evaluat pagubele. Şi-au spus că ambele beteşuguri sunt la fel de primejdioase.

Drumul cobora precum o aţă neglijent depănată dintr-un mosor. De o parte şi de alta – case mici de mineri. Toam­na, în cartierele Pianul de Jos şi Pianul de Sus apăreau cramele personale. Se aducea mustul cu butoiul, butea ori damigeana.

După păstori, în Medio Monte au apărut specialiştii. Au botezat văile şi munţii. Au construit, în dreptul izvo­rului „Jokai”, o piuă lungă de opt metri. Din lemn de stejar. S-au apucat de pisat roca. De strecurat nisipul. Spălau minereurile măcinate în mai multe ape. Sităleau. Apăreau în strecurători firicele de aur. Ca o zăpadă gălbuie. Strălucitoare.

S-au apucat să găurească muntele. Construiau galerii cu dălţile şi ciocanele.

Păstorii i-au numit cârtiţari. Mai târziu li s-a spus verkeri.

Era în vremea lui Leopold Întâiul, când Gerard Lissa­bona s-a hotărât să-şi încerce norocul la Medio Monte.

(Va urma)

Marian ILEA

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a V-a