„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a X-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

X

Domnul consilier orăşenesc Matiaskovski in­tra­se în cârciumă la Iudita Zsombori. Se aşe­za­se la masa lui Lutz Korodi. Privea pe fereastră. Toam­na. Strada Malinovski. Dimineaţa. Ceruse un ştempel.

„Dacă mă gândesc bine, domnule consilier orăşenesc, uneori şi de cele mai multe dăţi, aşchia sare departe de trunchi”.

„N-am cum să înţeleg una ca asta, doamnă Iudita”, răspunsese domnul consilier orăşenesc Matiaskovski.

„Asta dacă mă gândesc la Jan Jancovici şi la negus­to­rul Pogan. Ăştia stau ca doi hârciogi, în casa cu prăvălie, domnule. Am auzit că băiatul locuieşte într-o cameră din curte. Ce om şi Pogan, acesta. Câtă bunăstare. Şi pentru cine? Când îl vezi pe ofticos cu sfoara lui te tulbură la minte”.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski se enervase. N-a­vea chef de vorbăria văduvei. Ştempelul se bea la orele no­uă ale dimineţii, fără a auzi vorbe de clacă. Se tulbura tăria alcoolului şi dispărea efectul.

„Uneori îşi agaţă sfoara de uşa cârciumii. Nu-mi pot primi clienţii până nu-şi termină el călătoria. Toţi vrem să circulăm, domnule, dar trebuie găsite alte mijloace care să nu aducă atingere negustoriei”.

Jan Jancovici îşi fixase ţinta. Dorea să ajungă la ca­pă­tul pământului. Îl rugase pe Jancovici Pogan să-i cum­pere o sfoară lungă. Când o primise, pornise mecanismul. Lua ghemul uriaş de bumbac, lega capătul firului de trunchiul unui arbore. Pornea de pe strada Malinovski. De lângă plopul din faţa prăvăliei de textile, frak şi clak. Desfăcea bumbacul de pe ghem, hotărât să afle unde se termină pământul. Când termina munca, era dincolo de bulevardul Regele Ferdinand. Privea peisajul. Dându-şi seama că nimerise într-un loc cunoscut, se întorcea. Hotărât s-o ia în altă direcţie. Uneori lega sfoara de uşa cârciumii doamnei Iudita Zsombori. Când ieşeau clienţii şi-i mişcau sfoara, Jan Jancovici se lumina la faţă: „Din pricină de perturbări atmosferice se ratase încercarea”, îşi spunea cu glas încet.

După câteva minute se lansa într-o altă călătorie.

„Şi pentru mine călătoriile sunt o visare, o speranţă, o dorinţă, domnule Matiaskovski. Să umbli prin oraşele lumii cu o umbreluţă de soare sau cu o pelerină de ploaie. Ce poate fi mai frumos? Numai că înconjurul pământului l-aş putea face simplu. Cu şase bilete de călătorie, domnu­e. Unul de tren până la Triest. Din gara oraşului. Apoi un bileţel de corabie până la New York, de acolo iar cu trenul la Vancouver, din insulele alea, Hong Kong cu corabia, altă corabie până la Genova şi apoi trenul rapid, cu trecere prin Triest, până în oraş. Ăsta ar fi traseul, domnule. Nu-ţi trebuie decât bani. N-ai nevoie de sfori ca să ajungi exact acolo de unde ai pornit”.

Domnul consilier orăşenesc Matiaskovski se supă­rase. Ieşise din cârciuma Iuditei Zsombori cu faţa cernită.

„Încă o zi care începe prost, încă de dimineaţă”, îşi spu­se domnul consilier orăşenesc trecând drumul şi în­drep­tându-se spre „Primăria” oraşului.

Pentru Iudita Zsombori seara de joi era ca un vis. Cultura, muzica, sala de spectacole a Hotelului Coroana, întâlnirea cu marele violonist Francisc Thury de Medio Monte.

Trecuseră trei zile de când Lutz Korodi dispăruse din oraş. Nu-l mai văzuse nimeni. Era de neiertat. N-avusese cine să-i explice Iuditei Zsombori marile secrete ale virtuozilor vioarei. Seară de seară, femeia sperase. Ţinuse masa liberă. Colţul lui Lutz Korodi rămăsese pustiu. Câr­ciu­măreasa ştergea paharele din sticlă groasă. I se umflau degetele. Nu suporta muzica lăutarului angajat cu săp­tămâna.

Lutz Korodi ar fi putut intra, în cârciumă la Iudita Zsombori, în orice clipă. Chiar mascat, precum un coco­raş. Chiar agitând aripile şi mişcând lămpile luminoase din tavan. Doar Iudita Zsombori îi observase lipsa. Nu se mai întâmplase aşa ceva.

Achizitorul de păr omenesc lipsea doar două zile pe lună. Într-o vineri şi într-o sâmbătă. Nu se îmbolnăvea.
N-avea crize ori altfel de dureri. Călătorea cu trenul de persoane. Se înghesuia în gară, printre verkerii de la mina „Joachim de pe Medio Monte”. Urca la clasa a doua. Printre oameni adormiţi, printre precupeţe rezemate de coşuri pline cu găini. După câteva ceasuri mirosea a coteţ. Trenul făcea, la frontieră, o haltă mai lungă. Până când se termina micul trafic. Lutz Korodi rămânea singur în vagonul de Debrecen.

Francisc Thury de Medio Monte era un tânăr subţirel, cu privirea poznaşă. Îşi târa, cu greutate, piciorul drept. Era mai scurt cu doisprezece centimetri decât stângul. Din naştere. Lucrase în oraş. Fusese comis-voiajor al „fraţilor Paulini”. Doi escroci care se lăudaseră, în Marea Câmpie, că vând, din stocuri italieneşti, cazane de fiert rachiu, căldări de spălat şi vopsit ori tăbăcării utilate până la cea mai mică şaibă.

Singura relaţie de afaceri stabilită de Thury fusese cu o stropitoare de vie, vândută negustorului de textile, frak şi clak, Jancovici Pogan.

Cu toate că scria pe mâner „Austrie und Wermoral”, stropitoarea se dezlipea pe la încheieturi, transformându-se într-o bucată de tablă găurită şi nefolositoare.

Comis-voiajorul fugise cu nevasta unui poliţai oră­şe­nesc care, de necaz, îşi tăiase venele. Stătuse la Telciu trei săptămâni, stingându-şi focul amorului. Plecase la Buda­pesta. În câteva luni de zile devenise violonist de ceardaş. De două ori pe an concerta pentru negustorii oraşului.

Domnul consilier orăşenesc Benea prezenta lunar acti­vitatea culturală a oraşului. În prezenţa celorlalţi con­silieri orăşeneşti. Când ajungea la domeniul artistico-mu­zical, spunea: „La acest capitol stăm foarte bine, îl avem pe Francisc Thury care, în domeniul cântatului, n-are adversar la Dunăre”.

Lutz Korodi rezervase două bilete pentru concert. Cu stema hotelului Coroana – un castel acoperit cu două paloşe – plasată deasupra textului invitaţiei. Lutz Korodi pusese „Hârtiile culturale” în potirul de argint aurit. Ca să nu se piardă.

„Plâng după dumneata, cocoraş pierdut în mugur de primăvară. În zilele lungi ale toamnei, inima mă fulgeră de durere, din calea-ţi fatală încerca-voi să te reîntorc? O, Lutz Korodi, hainule, ai rănit sufletul cald al Iuditei Zsombori şi ai obligat-o să caute la capătul pământului un nou cocoraş curat, ca o floare de crin şi cinstit ca o garoafă albă. Mi-e sufletul de raze plin, dar e aşa de gol şi pustiu, rece ca un mormânt siberian, fără dumneata, Lutz Korodi”.

Până şi cârciumăreasa se sperie de cuvintele acestea care se năşteau în jurul ei, precum un pârâiaş transformat în râu care da să o sufoce. Îşi spuse emoţionată că astfel de fraze nu se puteau naşte din cârpe murdare şi pahare prost şterse. Veneau de undeva anume. Simbolizau ceva. În cârciumă, muşterii discutau. Până la concert mai erau douăzeci de ceasuri.

„La cinematograf s-a instalat, săptămâna trecută, un ventilator, domnilor. Acum s-a stricat, dar se va repara şi se vor instala încă două”, spuse cu glas apăsat domnul Menyhert, administratorul peliculelor cinematografice.

„Nimic nu ţine, totul se duce de râpă, domnule Me­ny­hert. Nu mai are nici fierul calitatea de altădată”, spuse cu necaz negustorul de caltaboş, cârnaţi şi brânză, Vilmoş Botoş.

„Eu n-am spus aşa ceva”, murmura domnul Meny­hert, privind speriat spre măsuţa unde se aşezaseră domnii consilieri orăşeneşti Benea şi Trif.

„Ce se întâmplă când zăpada acoperă pământul de la un capăt la altul al oraşului?” întrebă domnul Vilmoş Botoş privind fix la domnul administrator al peliculelor cinematografice.

„Se întâmplă că la cinematograf vor funcţiona trei ventilatoare, domnule”, încheie socotelile domnul Meny­hert.

„Se întâmplă, domnule Menyhert, că unele vietăţi, precum Botoş Vilmoş, care-ţi vorbeşte acuma şi aici, s-au îngrijit de cu vară pentru locuinţa şi hrana pe timp de frig şi altele, precum dumneata, nu!” încheie şi domnul Vilmoş Botoş, supărat.

„Domnule Ilie”, şopti Simon fără Dinţi în urechea tâmplarului, „de ce să furi douăzeci de găini tocmai de la spitalul de contagioşi de la Pianul de Jos? Acolo şi cot­codacele au oftică”.

„Poliţia e pe urmele lor”, răspunse tâmplarul, tră­gân­du-şi capul într-o parte.

„Nici un om nu este identic cu un altul, chiar dacă vinele lor poartă acelaşi nume, frate Trif”, spuse domnul consilier orăşenesc Benea. „Lombrozo combate teoria responsabilităţii morale cu responsabilitatea legală”, com­ple­tă domnul consilier orăşenesc Benea.

„Aici cred că e vorba de două culpe, aia morală şi aia legală, domnule Benea”, spuse domnul consilier orăşe­nesc Trif.

„Asta-i ştiinţa penalităţii, domnilor consilieri, vă feli­cit!”, strigă executorul judecătoresc Vucea Mihail, ridi­cându-se în picioare, cu paharul de vin alb, de Recas, în mâna dreaptă şi închinând spre cei doi consilieri oră­şeneşti.

„Să ne trăiască domnii Benea şi Trif!”, mai strigă Vucea. „Doi oameni sacrificaţi pe altarul comunităţii noastre”.

„Stai jos, domnule Vucea”, îl trase de cracul panta­lo­nului domnul gropar Mladeiovski. „Să-ţi povestesc. La noi, în cartierul Pianul de Jos, îl avem pe domnul Carol, care lucrează ca supraveghetor la pădure şi care lunea trecută a ameninţat-o pe nevasta lui Gal măcelarul că ori o împuşcă, ori îi dă foc. Gal a făcut denunţ la Poliţie, în cauză. La organe, domnule Vucea. Ce crezi dumneata că a făcut organul? Ha? Habar n-ai! Descindere, domnule executor. La faţa locului. Şi i-a confiscat domnului Carol şi puşca şi bricheta”.

Bulevardul Regele Ferdinand, strada Malinovski şi Piaţa de fân erau luminate. Ca ziua. Uzina electrică Ganz instalase becuri multe şi mari. Se vedeau: praful, murdă­riile şi gunoaiele. În stânga pieţei, pe lângă cofetărie, era un sâmbure de parc englezesc. Un gardian îşi balansa bastonul. Îşi potrivea paşii după ecouri.

Pe bulevardul Regele Ferdinand poarta unui „hotel” se deschidea şi se închidea întruna. Un astfel de lăcaş al plăcerilor clandestine nu se putea legifera în oraş.

Cu toate acestea, era cunoscut şi de copilandrii din Pianul de Sus. Cum se putuse întâmpla ca aşezământul să se plaseze în vecinătatea caselor celor mai nobile familii ale comunităţii?

Cetăţenii erau supăraţi pe consilierii orăşeneşti care ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu. Mai ales că oraşul era, de mai bine de două sute de ani, reşedinţa unei episcopii.

(Va urma…)

Marian ILEA

Sursa foto – Nicolae Uszkai

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a IX-a