Programul Preasfințitului Părinte Timotei Sătmăreanul pentru duminică, 12 ianuarie - 9 minute în urmă
Cuvântul „MULȚUMESC” este sărbătorit pe tot globul, la data de 11 ianuarie - 37 minute în urmă
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Liniștea care construiește încredere - 4 ore în urmă
În Ruscova se organizează „An Nou pe rit vechi” - 6 ore în urmă
În Târgu Lăpuș se va construi o creșă - 6 ore în urmă
Cum va fi marcată Ziua Culturii Naționale la Facultatea de Litere din Baia Mare - 6 ore în urmă
Artistul Florin Ștefan va susține un recital deosebit de nai la Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» - 6 ore în urmă
Salvamont Maramureş recomandă turiștilor o atenţie sporită pe domeniile schiabile - 6 ore în urmă
Vize anuale obținute pe loc, pe raza municipiului Baia Mare - 9 ore în urmă
Aeroportul din Cluj Napoca a introdus o nouă destinație - 9 ore în urmă
„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XI-a
Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!
XI
Jan Jancovici avusese unele semne încă de când împlinise douăzeci şi doi de ani. Intrase ucenic la prăvălie. Seara număra banii, sub supravegherea lui Jancovici Pogan. Jan Jancovici îi spunea acestuia domnule. Bătrânul era mulţumit că feciorul său ştia ce-i acela respect. Şi, fără ca vreun intrus să le tulbure liniştea contabilităţilor, Jan Jancovici se opri din numărat. Îşi privi părintele şi spuse:
„Domnule, n-ai să crezi, o întâmplare ca asta să se petreacă la marginea oraşului. Şi tocmai cu prietenul Lutz Korodi. Acela care e achizitor de păr omenesc pentru peruci. Umbla pe o cărare când, deodată, din văzduh, s-a lansat, ca o săgeată cenuşie, un vultur. Direct în mâneca ridicată a achizitorului. Un atac fără zgomot, doar cât un fâşâit de săgeată. Şi, după ce s-au bătut ore în şir, când părea că va învinge achizitorul, când părea că va câştiga vulturul. După multă trudă, rănit şi epuizat, achizitorul a doborât vulturul. Da, domnule, mare curaj şi animalul cântărea zece kilograme şi una sută douăzeci şi patru de grame”.
Jancovici Pogan holbase ochii cât usturoiul. Ascultase povestea lui Jan Jancovici, care continua numărătoarea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Jancovici Pogan fusese neliniştit câteva zile. Apoi uitase.
Al doilea semn a apărut într-o dimineaţă de vară. Jan Jancovici împlinise treizeci şi doi de ani. A luat în mână o scrisoare venită de la fabrica de materiale textile din Covasna. N-a înţeles nimic. Linii groase şi subţiri îi lunecau pe dinaintea. Nu recunoştea literele. Nu mai ştia să citească. S-a aşezat la măsuţa din camera lui. A pus mâna pe toc, l-a încărcat cu cerneala din călimară şi a prins a scrie pe o bucată de hârtie. I-a venit inima la loc. Se descurca de minune. Literele curgeau, formau cuvinte, cuvintele alcătuiau propoziţii, Jan Jancovici era plin de energie. A pus tocul pe masa de scris. A luat hârtia şi s-a dus la fereastră. Cu ochii închişi. „Acum”, şi-a spus Jan Jancovici. A deschis ochii. Lumina din încăpere era puternică. A dat să citească. Nu vedea decât linii groase şi subţiri. Cerneala nu se uscase încă. S-a speriat.
Jan Jancovici cobora în prăvălie. Lucra la tejghea. Pricepea orice. Răspundea coerent la întrebări. Era inteligent. Citea numerele. Aduna încasările. Privirea îi era limpede. Era sănătos. Nu ştia citi, chiar dacă nu uitase scrierea.
La zece luni de la declanşarea ciudatei orbiri în faţa literelor, Jan Jancovici îl rugase pe Jancovici Pogan să-i cumpere sfoara. Vroia s-o folosească pentru întoarcearea din plănuitul înconjor al pământului. Se mutase în camera din curtea găinilor. Jancovici Pogan îl oprise să mai intre în prăvălie. Îl dăduse pe mâna şi la îndemâna ştiinţei domnului doctor Arnold Weber.
Medicul şef al spitalului Minier din oraş găsise într-un tratat de specialitate unele referiri la o celebră lucrare a profesorului Sigmund Purjesz de la Institutul de Sănătate din Copenhaga. Acela trecuse, în urmă cu două sute şi ceva de ani, prin oraş, luase probe de mărgăritar, le analizase şi trăsese unele concluzii.
Doctorul Arnold Weber îşi luase două săptămâni libere. Îl rugase pe şeful clinicii de rupturi de oase, din Dej, să-i ţină locul. Plecase la Viena. Cu intervenţii, cu peripeţii, pătrunsese în sala arhivelor imperiale. Căutase. Manuscrisele erau orânduite după literele de început ale numelor autorilor. La S îşi pierduse trei zile, cu citirea titlurilor. În douăzeci de minute avea manuscrisul profesorul Purjesz în mână. Îl găsise pe un raft care avea scris pe o stinghie: PUR.
Se întorsese în oraş plin de entuziasm. Urcase pe Valea Metalului. Mai sus de cartierul Pianul de Sus. Aproape de minele de la „Providenţa Divină”. Umpluse o sticlă de mărgăritar, de la izvorul „Jokai”. Gustase. Scrisese domnului profesor Anton Valentin Hintergrunn de la Institutul „Spiro-Spero” din Dresda, Niederlössnitz, Schulstrasse 124/b. Luase probe de mărgăritar şi-l rugase pe „domnul profesor să efectueze analizele”. Scrisese citate din concluziile profesorul Sigmund Purjesz. Mărgăritarul de Medio Monte era un medicament unic în Europa.
Doctorul Arnold Weber aştepta răspunsul. Nu mai avea chef să-şi viziteze bolnavii. Urca în fiecare zi până la izvorul Jokai. Lua cu el două damigene. Le umplea cu mărgăritar. La spital, turna lichidul în sticluţe de două sute de mililitri. Începuse a le prescrie tuturor suferinzilor.
Cel mai revoltat fusese negustorul Jancovici Pogan, care-i spusese în faţă: „Dacă băiatul e atât de grav că nu-l poţi vindeca decât cu apă, mai bine lasă-l în pace”.
Primise răspunsul prin poştă. După şase luni de zile, Herr Profesor Anton Valentin Hintergrunn îi scria entuziasmat. Concluziile profesorului Sigmund Purjesz se verificau întocmai. Mărgăritarul era miraculos. Institutul de cură „Spiro-Spero” îl introdusese pe Arnold Weber în toate programele moderne de vindecare. Herr profesor elaborase, pe baza cercetărilor minuţios ştiinţifice, durata curei de mărgăritar în funcţie de fiecare boală cu simptomatologie specifică. Herr profesor avea deosebita onoare să-l roage pe doctorul coleg Arnold Weber să pornească tratamentele la faţa locului şi cu pacienţii din oraş. Rezultatele obţinute, prin metoda observaţiei, urmau să se constituie într-un pas important pe calea procedeelor moderne de vindecare.
Suferinzii intrau în cabinetul doctorului Arnold Weber cu privirile în pământ. Fiecare din ei se simţea vinovat. Boala producea spaimă. Săpa la edificiul siguranţei cetăţenilor. Familiile sufereau din pricina pacienţilor. Verkerii sufereau de tuse întărită urmată de vomă, aveau scuipatul uscat, înţepături în piept şi spate, asudări de noapte fără motive clare, răceau la mâini şi la picioare, respirau răguşit şi şuierător, scuipau sânge, li se zbătea inima, avea mistuirea slabă şi le lipsea somnul.
Arnold Weber demarase procedeele de tratament cu mărgăritar. În fiecare dimineaţă, o căruţă a Consiliului Orăşenesc urca la izvorul Jokai. „Marc Antoniu” umplea butoiaşele cu lichidul binefăcător, râdea în mustaţa-i groasă şi cobora până la spital.
Oraşul credea că Arnold Weber căpiase. Trata bolnavii cu apă. Negustorii luau calea Zalăului ca să-şi caute de sănătate. Până şi domnii consilieri orăşeneşti se deplasau la controalele lunare ale sănătăţii la clinica de medicină generală din Zalău. Doar verkerii se supuneau tratamentului. Veniseră şi prostituatele. Pacienţii se refăceau după trei săptămâni de cură. Rezultatele erau trimise la Institutul de cură din Dresda.
Arnold Weber fusese numit medicul verkerilor şi al prostituatelor. Toate se schimbară din temelii când apăruse în oraş marele profesor dresdan Anton Valentin Hintegrunn. După ce îi mulţumise doctorului Arnold Weber pentru înalta-i calificare, dăduse mâna cu consilierii orăşeneşti şi solicitase un contract ferm cu oraşul pentru livrarea apei miraculoase.
Negustorii au fost cei care s-au împotrivit. Ei făceau negoţ cu oraşul Dresda. Nu era mare lucru de capul lui. Un râu, câteva poduri şi câteva clădiri înalte, poate unul-două lacuri. „Adică cum crede, herr profesor, binecuvântarea a ajuns în oraş, sub formă de izvor şi noi să ne apucăm s-o punem la mezat aiurea. Nici vorbă. Îl avem pe doctorul Weber care ne vindecă şi o s-o folosim pentru noi. Vom da şi celor care vor veni până aici. Cine doreşte să fie sănătos, să se facă bine, să ajungă la izvorul Jokai”, vorbise, în numele negustorilor, domnul Jancovici Pogan.
Negustorii îi solicitaseră doctorului Arnold Weber să-i treacă la cură. „Mă pui pe tabel. De mâine încep. Eu plătesc tot”, spuse domnul Petki-brutarul. „Cum s-avem minunea la noi în oraş şi să nu beneficiem”, spuse şi domnul Jancovici Pogan. „De mâine îl trec pe Jan Jancovici, săracul, la cură. Şi nu mi-ar strica nici mie”.
Doamna Lenghel dentara, care scotea dinţii cetăţenilor, se prezentase la spitalul minier împreună cu domnul Hirsch dentaru’, cel care punea dinţii cetăţenilor. „Noi ne tratăm împreună, domnule doctor”, spuse doamna Lenghel.
Cei doi inauguraseră tradiţia „Mulţămitelor Publice”. Lui Arnold Weber îi plăcuse ideea. Desprinderea din pioneze „Mulţămitele…” şi le trimitea Institutului de cură din Dresda. Doctorul Arnold Weber fusese angajat al aşezământului de sănătate „Spiro-Spero” în calitate de consilier principal al domnului profesor. Primea şi leafă. Patru sute de coroane. Prin poştă.
Spicuiri din „Mulţămitele Publice” trimise de doctorul Arnold Weber la Institutul de Cură „Spiro-Spero” din Dresda.
Doamna Lenghel, Dentara: Eu aveam deja, de paisprezece ani, picioarele reci şi mâinile mă făceau să sufăr la fiecare schimbare a vremii. N-aveam cui să spun. Făceam de opt ori, în fiecare an, câte opt guturaie straşnice, insomnia şi tusea seacă şi lipsa de apetit mă căutau de multe ori, în fiecare lună. Când am ajuns la domnul doctor s-au asociat la acestea şi o influenză vehementă, alături de atacuri aspre care le-am crezut astmatice. În nopţile mele lungi simţeam că mă voi năduşi în pat. Iată că, după trei săptămâni de cură, sunt vindecată deplin de boalele mele. Vă mulţumesc.
Domnul Jacob Hirsch Dentaru: După câteva răciri mari, în iarna trecută, sufeream de catar bronchial şi de mare lipsă de respiriu. Dacă mă apuca atuncea când lucram în gura cetăţenilor din oraş, mă gălbeneam şi ameţeam, că era musai să stau pe un scaun. S-au adăugat şi tusea şi guturaiul şi catarul de vârf pe plămân învechit. Toate aceste suferinţe, după spusele doctorului Weber,
m-ar fi dus la suferinţe şi mai grele şi boli insuportabile, adică la oftică şi imediat la moarte pretimpurie. După ce m-am tratat alături de doamna Lenghel şi-n acelaşi timp, am ajuns mai vânjos decât eram înainte.
Domnul consilier orăşenesc Matiaskovski: Domnule doctor Weber, vă mărturisesc cu sinceritate că am zilnic scaun, ceea ce în decurs de cinci ani nu mi s-a mai întâmplat şi nu mai am nici tuse. Cu distinsă stimă, Matiaskovski.
Jan Jancovici: Eu sunt suferind de când mă jucam cu Lutz Korodi. Aveam catar învechit, la vremea când eram şcolar şi răbdam de frig la internat. Părinţii mei susţin că de mic copil n-am fost o zi măcar sănătos. Domnul Pogan Jancovici a folosit toate mijloacele. În zadar. De când am început tratamentul, pot să zac în pat, întins, şi să dorm toată noaptea, flegma mi se dizolvă uşor, e tot mai puţină şi dispare cu totul. Sunt optimist. Nu pot să citesc ce am scris, aşa că rog a ierta erorile.
Domnul executor judecătoresc Vucea: Prin aceasta vă exprim sincerele mele mulţumiri pentru cura importantă şi raţională. M-aţi restabilit complet şi radical. Vă pot asigura, din nou, că în viaţa mea nu m-am simţit aşa de sănătos, vioi şi vesel şi nu eram aşa capabil de prestaţiune. Îmbunătăţirea durează şi, în ultimul timp, am făcut probe grele ca să mă verific pe mine şi nu pe dumneavoastră, domnule doctor. Marşuri de douăsprezece ore, fără oboseală, fără lipsă de respiraţie. Sunt copleşit de aceste rezultate.
Domnul Vilmoş: De multe ori am vroit să vă scriu cât de mult am fost ajutat de extraordinara cură. Pot dormi liniştit şi am crescut în greutate, trei kilograme şi patru sute de grame. Dumneavoastră vă datorez, domnule Weber, bunăstarea mea de acuma!
Scrisoare adresată domnului profesor Anton Valentin Hintergrunn de către doctorul Arnold Weber, medicul-şef al Spitalului Minier
Stimate domnule profesor, cura stabilită de Institutul „Spiro-Spero” din Dresda se dovedeşte foarte reuşită. Aş spune spectaculoasă, prin vindecări şi durata lor. Vă scriu pentru a vă spune că am extins această cură şi la bolile secrete ale cetăţenilor. Am luat date despre ele, din discuţiile purtate, la mine-n cabinet, cu prostituatele din oraş. Desigur că vom păstra secretul profesional al acestor mărturisiri. Femeile acestea uşuratice cunosc viaţa amanţilor care plătesc plăcerea şi, culmea, am constatat că aveau date certe şi despre viaţa intimă a consoartelor acestor bărbaţi. Date de comportament sexual şi date despre, inclusiv, perioadele de ciclu. Am tratat, pe baza acestor informaţii, o serie de boli doar bănuite, în urma aflării comportamentului sexual. Tot prin acele femei am studiat şi rezultatele curei. După spusele lor, performanţele au crescut incredibil, iar viaţa indivizilor s-a îmbunătăţit considerabil, inclusiv în propriile lor familii. Domnule profesor, încercând tratamentele acestea şi pentru consoartele cetăţenilor, am deschis un cabinet special, cu coridor separat, pentru dânsele.
Iată, domnule, care sunt afecţiunile de care m-am ocupat folosind metoda despre care v-am scris în rândurile de mai sus: boalele de băşică, de testicule şi de ţevi, boalele de sânge şi de piele, care ţin de organele sexuale bărbăteşti şi femeieşti. De asemenea, am încercat a elimina şi urmările onaniei. Am izbândit. Din spusele informatoarelor mele, cetăţenii care apăsau de multă vreme patul, astăzi nu-l mai apasă.
(Va urma…)
Marian ILEA
Sursa foto – Nicolae Uszkai
Citește și