„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XII

Lutz Korodi moştenise afacerea cu bidoanele de la Friedman Haim. Un evreu cu barbă din Coştiui. Îl întâlnise în gara oraşului. Era obosit. Avea probleme cu calitatea firelor de păr. Vântul, dinspre Valea Metalului, suflase patru săptămâni. Praful se impregnase în părul femeilor. Slăbiseră firele. Se subţiaseră. Când le cântăreai, jumătate din greutate era praf silicios. Fabrica de păr refuzase două transporturi. Le acceptase, după zile de tratative, doar ca rebuturi. Lutz Korodi pierduse trei mii cinci sute de coroane. Se întorcea de la Gyor. Cobo­râse pe peronul numărul unu. În faţa restaurantului gării. Mesele înalte. Intrase. Friedman Haim îşi muiase barba în ciorba de văcuţă. Se ştergea cu limba groasă, pe mustaţă. În vreme ce sorbea zgomotos, pipăia, cu bocancii de verker, bidoanele verzui, aşezate de o parte şi de alta a stâlpului de susţinere a mesei. În şedinţa Consiliului Orăşenesc de săptămâna trecută, consilierul orăşenesc Nistor afirmase că-n oraş intraseră prea multe bidoane. Ion Irimia, taxatorul de la oficiul vamal, îşi confecţionase un băţ strâmb, pentru control.

Lutz Korodi se prezentă politicos. Ceru voie să îm­partă masa cu Friedman Haim.

„Cam multe bidoane pentru un oraş ca al nostru, domnule. Sunt Lutz Korodi, achizitor de păr omenesc. Locuiesc în Pianul de Sus. Dumneata?”

„Friedman Haim, administrator de băi, la Coştiui. Îmi pare bine, domnule Korodi”.

„Taxatorul de la oficiul vamal şi-a confecţionat un băţ strâmb pentru control”.

„Care taxator?”

„Nu spun mai multe, domnule Haim. Ţi se trage de la numărătoarea recipientelor făcută de consilierul orăşenesc Nistor. La observaţia unui consilier orăşenesc, orice oficiu vamal trebuie să dea un răspuns. Eu am probleme cu părul. Vântul a fost de vină şi mi-a golit buzunarele”.

„Eu car ulei de terebentină pentru staţiune”.

„În ultimele săptămâni s-a întâmplat ceva ciudat cu părul de femeie. A adunat în fir prea mult siliciu. Am cărat praf şi am cules furtună, domnule Haim. Cred că mă înţelegi. În afaceri mai am nevoie de două gafe involun­tare şi m-am ars”.

„Să fie ceva restricţii cu uleiul de terebentină, dom­nule Korodi? Nu se poate. Aş fi auzit. Încerc să fiu informat”.

„Cam multişor ulei, domnule Haim. Dar asta te priveşte”.

„La fiecare trei zile câte două bidoane. E şi consumul mare, domnule”.

„La fiecare trei zile câte două bidoane. Aţi fi putut schimba zilele. Şi, mai ales, orele. La fiecare trei zile şi la aceleaşi ore, câte două bidoane, domnule Haim”.

„De vină sunt trenurile, domnule Korodi. Am fost controlat de către domnul Irimia şi de către şeful oficiului vamal, domnul Buşilă. Au înfipt un băţ în fiecare bidon şi am constatat că se unge. Eu nu m-am jucat niciodată cu aşa ceva. Domnul Buşilă, personal, i-a spus taxatorului Irimia: E, într-adevăr, ulei, Irimie. Lasă omul să-şi vadă de drum”.

„Băţul acela era drept, domnule. De-acum şi-au con­fecţionat unul strâmb şi în vinerea aceasta, astăzi, chiar la lăsarea serii, pe strada Regele Ferdinand, băţul strâmb va controla toate colţurile bidonului”.

„Vă mulţumesc pentru solidaritate, domnule Korodi”.

„O vom lua pe o stradă întortocheată, spre Pianul de Sus. Îţi trimiţi chiar noaptea asta bidoanele pe Someş, spre Bistriţa şi apoi la gara Dej. Străzile înguste, domnule Haim, se construiesc atunci când oamenii au nevoie de apă­rare. Coturi şi case lipite unele de altele precum o ari­pă de cetate. C-an alte vremuri. Câteva străzi întorto­chea­te şi ai obţinut o cetate întreagă. Astea sunt străzi pentru vremuri grele”.

„O să vă urmeze paşii mei, domnule Korodi. Chiar dacă nu ştiu drumul, îl voi învăţa”.

„Cele drepte, domnule Haim, cu clădiri înconjurate cu grădini, sunt pentru timpuri sigure. Pentru vreme de pace. Spre Pianul de Sus avem câini şi întortocheli. Strada Malinovski şi bulevardul Regele Ferdinand sunt străzi drepte. Te duci pe ele până la episcopie. Ai de ales, dom­nule Haim?”

„De-acuma, domnule Korodi, vom vorbi cu glas pu­ternic despre marele profesor de istorie balcanică, Iaroslav Bidlo, de la Universitatea Carol din Praga. E un amic
de-al nostru. S-a înţeles?”

„Da, domnule, marele ceh e membru de onoare al «A­li­anţei Universale pentru promovarea păcii şi frăţie­tăţii». A scris cărţi de o rară profunzime, domnule Haim, despre Uniunea fraţilor cehi şi influenţa acestora asupra istoriei religioase a Poloniei. L-am întâlnit de curând, la Praga. Pe podul Carol. El venea cu bastonul. Eu treceam cu umbrela. Am sporovăit uitându-ne la Vâltava, domnule Haim”.

„Să bem, de încheiere, câte o cafeluţă Kathriner und Franck, domnule Korodi. Onorez eu masa”.

„Foarte bine, domnule Haim. După aceea plecăm separat. Mă aştepţi la capătul străzii, acolo unde e cotitura înspre munte”.

Erau patru bidoane. Două rămâneau la Debrecen. Două veneau în oraş. Grele. Treizeci de kilograme fiecare. Un băţ strâmb, introdus într-un bidon, ar fi întâlnit pereţi acolo unde, după conformaţia externă, n-ar fi trebuit să existe.

În interiorul fiecărui bidon se găsea, într-un tub de grosimea doului, uleiul de terebentină. Cam un litru de ulei. Între pereţii goi se înghesuiau, la fiecare transport, câte două sute optzeci de perechi de ciorapi de damă din mătase pură de Keiser, două kilograme de vanilie în beţe şi câteva bucăţi de plumb, care aveau menirea să în­greuneze bidoanele. Marfa sosea la Debrecen de la Brno. Acolo se umpleau bidoanele. În magazia de scule a dom­nului Weis Moiş. Evreul îşi făcea treaba ascuns în resturi de biciclete, printre piese de maşini de cusut, gramofoane şi sute de beţe, pălării şi căciuli. Friedman Haim prelua încărcătura, tot a treia zi. Începea anticarul Moses Roz­marin ce-şi avea prăvălia în spatele Cişmigiului. Lângă spălătoria „Kristaly”.

„Între doi evrei, domnule Korodi, nu e permis să fie secrete. Eu am îmbătrânit pe drumul Debrecen-ului. O
să-ţi cedez afacerea. E mănoasă. Pentru un foarte mic comision, îţi predau reţeaua. Oricum, domnule Korodi, am constatat amândoi că oficiul vamal s-a sesizat”.

„Ai putea scoate un obiect de mătase, domnule Haim”, spuse Lutz Korodi, deschizând uşa de la intrarea în casă. „Am ajuns”.

„Desigur. O să scoatem un obiect de mătase de Kei­ser. Fină şi nobilă. O satisfacţie pentru orice cucoană de oriunde, domnule Korodi. Uite, deşurubez capacul de tini­chea. Priveşte!”

Domnul Friedman Haim aşezase unul dintre bidoane pe masa din camera de somn. Lângă potirul de argint aurit şi lângă linguriţă.

„Uite câtă fineţe”, spuse Friedman Haim, extrăgând cu grijă o pereche de ciorapi.

„Parcă miros a vanilie, domnule Haim”, spuse Lutz Korodi apropiindu-şi mătasea de obraz.

„Miroase, şi încă bine. Poţi să ţi-l treci peste obraz. Aşa. Asta-i mătasea originală, de Keiser. Circulă şi măslu­ie­lile, dar nu la noi. Patru sute de coroane perechea”.

„O bagatelă pentru cucoane, domnule Haim, dar un mare necaz pentru bărbat”.

„E treaba fiecăruia pe ce îşi aruncă banii. Cred că eşti de acord cu mine, domnule Korodi. Introdu şi dumneata mâna. Simţi ce moliciune. Nu se compară. A mai fină din­tre senzaţii. Dacă închizi ochii şi n-ai cu cine, se rezolvă de la sine, domnule Korodi”.

Lutz Korodi se roşise. Se întrebase dacă are cu cine. Îşi răspunsese afirmativ gândindu-se la solida văduvă Iudita Zsombori.

„Numai să vreau şi e ca făcută”, îşi mai spuse Lutz Korodi.

După încă câteva clipe de meditaţie, îşi spuse că nu trebuie exclusă nici posibilitatea despre care-i vorbise Friedman Haim. Poate merita să încerce!

(Va urma…)

Marian ILEA

Sursa foto: Nicolae Uszkai

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XI-a