„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XIX-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XIX

„Ilustrisime Camerar, Baron şi Administrator Suprem, îţi scriem cu privire la dispoziţiunea noastră 318, din patru noiembrie a acestui an de graţie, când încă oraşul Medio Monte ne mei produce bucurii ale sufletului. Am primit relatarea scrisă a unui observator imperial, care s-a deplasat prin zonă şi care s-a declarat mulţumit de felul în care se diriguiesc treburile. O să te rugăm a ne trimite o relatare întocmită de omul de specia­li­tate Rabol, despre starea actuală a furcii de la fântâna domnului Lutz Korodi, care se ocupă cu adunarea firelor de păr de pe teritoriul administrat de către domnia ta. Dorim a avea mai multe informaţii în această chestiune pentru a nu periclita situaţiunea. Ştiu că acesta îţi va părea un amănunt de neluat în seamă, dar îţi amintesc, ilustri­ssi­me, că amănuntele sunt, de cele mai multe ori, periculoase”.

Semnat Leopold Întâiul

„Serenissime Stăpân Suprem, am citit relatarea ob­ser­vatorului imperial, în care se face vorbire despre furca de la fântâna din curtea domnului Lutz Korodi şi că, în cazul putrezirii sau surpării pământului, aceasta ar cădea, cu siguranţă, în stradă şi, prin răsturnare, ar omorî câţiva dintre supuşii noştri. Deci am dat imediat în sarcina lui Rabol lămurirea acestei situaţiuni şi, în funcţie de conclu­zii, să dispună tăierea furcii aceleia, ca să pot a vă raporta Excelenţei voastre, că starea lucrurilor s-a îmbunătăţit. Anexez şi raportul întocmit mie în această problemă şi care poartă semnătura specialistului Rabol.”

Gerard Lissabona Întâiul

„Cinstite administrator Suprem, conform notei obser­va­torii, m-am deplasat la gospodăria domnului Lutz Ko­rodi, în problema furcii de la fântână. Am cercetat perso­nal această problemă. Furca respectivă nu era în „status quo”. De altfel, trebuie să spunem că locuinţa, despre care se vorbeşte în nota observatorului imperial, se află situată în Pianul de Sus, şi nu pe strada Malinovski şi că apa ajunge prin aducţiune, şi nu prin sistem de fântână. În concluzie, acea ciutură nu există şi nici pericolul, pe care l-ar reprezenta existând, nu se simte în regiune. Cu toate acestea, i-am pus în vedere acelui domn să-şi mute ciutura de la fântână pentru a raporta că acţiunea a fost îndepli­nită. Domnul Lutz Korodi a părut că ştie despre aceasta şi m-a asigurat că ciutura stă neclintită şi să contăm că ea nu se va răsturna în viitorul apropiat”.

Specialist Jean Rabol

Galeriile de la Providenţa Divină se măriseră. Apăru­seră şinele de cale ferată. Vagonetele din tablă groasă. Se lucra cu cai legaţi la ochi. Verkerii şi lucrătorii cu ziua să­pau în adâncul muntelui. Lângă haldele de steril se con­struiseră grajduri.

„Caii, domnule Lutz Korodi, sunt animale nărăvaşe, ca şi femeile. Pe întuneric, prind a muşca şi muşcătura lor se vindecă în ani de zile. Coace, puroiază, slăbeşte omul”, spuse specialistul Rabol. „Dumneata ai nevoie de un arc oţelos, o să cauţi pe marginea râului, lângă camionul pără­sit. Printre firele lui ruginite sunt arcuri tocmai bune. Şi după aceea? Uite, am să te învăţ eu cum să scapi de muş­că­tură. Iei un bostan fierbinte şi-l înfigi într-un băţ ascuţit. Te apropii de iapă şi când dă să te muşte, îl ţii înainte, ca apucându-l să-l frigă gura. Faci de câteva ori aceasta şi iapa, de frică să nu-şi mai ardă gura, uită să mai apuce cu dinţii. Să nu uiţi, domnule, că-i foarte greu de găsit cal bun, puşcă bună şi muiere plăcută”, mai spuse Jean Rabol, pregătindu-se să-şi continuie numărătoarea metrilor liniari de fluturi albi.

„Adevărul e greu de susţinut”, domnule Lutz Korodi, mai spuse specialistul Jean Rabol. „El ar trebui să se sus­ţină singur. Lumea, domnule, se conduce după zvonuri şi se combate cu alte zvonuri. Dumneata trebuie să cunoşti şi să înveţi a nu combate cu adevăruri. Altfel, toate care te privesc se vor întâmpla subit şi fără putinţă de contra­zicere”.

I se întâmpla noaptea. În patul internatului şcolii de in­dustrie de piatră şi lut. În patul din casa din cartierul Pia­nul de Sus. Niciodată în nopţile când călătorea cu trenul.

Întunericul despicat de lama galbenă a unui clopot. Aşa începea. Lutz Korodi închidea ochii. Lumina galbenă şi păstoasă a lamei. Domnul Gerard Lissabona Întâiul apărea la pas ori călare.

Uşa de la intrarea în Puţul Marc El era întărită cu drugi de fier. Şi încuiată cu două lacăte mari cât copita de cal. Pe tabla mai neagră decât întunericul scria cu vopsea albă: Providenţa Divină. Literele curseseră la baza tablei. Părea că se terciuiseră. Zeamă de râme albe. Umezeală.

Pe strada Malinovski, o maşină claxona elegant, stro­ind bălţi de noroi pe trotuarul pustiu.

Mirosea a acetilenă. Din lămpile speciale. Undeva, înspre pădure, suna toaca. Se sfârşea un schimb în adân­uri. Începea altul.

Verkerii şi lucrătorii săpători intrau în sala de baie. Burţile rotunjite nesănătos ori supte până la coloana verte­brală. Duşurile cu apă călâie, săpunul şi firicelel de mur­dă­rie. Tot mai groase. Pârâiaşe şi apoi râul gros-negru de nămol silicos. Curgea prin canalul special de evacuare, spre halda de steril şi de acolo spre Valea Metalului.

În garderobier, hainele se aşezaseră în dulapuri de metal. Salopete. Scule. Felinare.

Sala de baie era construită deasupra galeriei de acces în mină.

Şinele de cale ferată, cu luciu metalic, se contopeau cu întunericul galeriei. Lutz Korodi se aşezase pe comod. Lângă el, domnul Gerard Lissabona Întâiul. Căruciorul por­nea spre intrarea în galerie. Lutz Korodi simţea curen­tul de aer rece lovindu-i fruntea, ochii şi bărbia.

Firide de adăpost. Apa scursă prin porii rocilor.

„Apa aceasta roşcată, care o ia prin şanţuri, e bună pen­tru reumatism”, spuse domnul Gerard Lissabona Întâiul.

„Acuma vezi colivia cu roţile astea uriaşe care sunt mosoare pentru cablul gros. Aşa se susţine şi se mişcă, printre pereţii din bârne. Prin aceste cutii, se urcă şi se coboară în inima muntelui”, spuse domnul Gerard Lissa­bona Întâiul.

Acolo erau comorile. Acolo se săpa cu dalta ori cu perforatorul.

Picurii de apă atârnau ca broboanele de sudoare pe scândura galbenă.

„E foarte umed şi putrezesc paltoanele, domnule Lissa­bona”, spuse domnul Lutz Korodi.

„Umezeala e veşnică, domnule, şi întăreşte lemnul şi îl conservă. De fapt, o să ai ocazia să constaţi binefacerile umezelii, domnule Korodi”, mai spuse domnul Gerard Lissa­bona Întâiul.

Galeria principală se ramifica. În trei galerii laterale. Apoi se adunau iar, în acelaşi loc. După ce umblaseră prin ramurile laterale ale filonului principal. Era piaţeta lui Marc El.

„Exact o sută şi un metru, sub vârful de la Medio Mon­te. Uite crucea lui Rabol. Florile proaspete şi aerul sănătos, adus printr-o galerie de aeraj. De la intrare până aici am săpat treizeci de ani, domnule Korodi. Aici a înce­put oraşul de dedesupt. Eram treizeci de oameni, verkeri, lucrători şi specialistul Rabol, când a năvălit apa. Am construit bărci din lemne ale pădurii. Ca să putem conti­nua. Semănau cu sicriele. Dispăreau cu tot cu lucrător. Am mers şaptezeci şi cinci de metri, în zece ani. Până am scăpat”.

Verkerii se opriseră în piaţetă. Mirosea a rozmarin putred, a gălbenele acruţe. Mogâldeţele se rugau. Lutz Korodi auzea. Gerard Lissabona Întâiul se ruga.

„Atotputernic şi veşnice, a cărui putere şi înţelep­ciune o vedem şi o simţim în fiecare noapte-zi, tu, care ai vărsat darurile tale spre făpturile noastre, tu, care ne-ai frânt inimile şi ne-ai întristat simţirile, revarsă-ţi bogăţiile tale spre oraşul Medio Monte, fii apărătorul grelelor noas­tre lucrări şi sprijinitorul nostru, în toată primejdia sufle­tească. Iartă-ne de întâmplările rele şi de moartea năpras­nică, ca să te putem preamări pe tine, aici, în întuneric şi la lumină, şi în cealaltă viaţă să te putem găsi pe tine cel adevărat, stăpânul nostru şi ocrotitorul familiilor noastre. Acum şi în veci!”.

Verkerii şi lucrătorii zilieri se rugau muntelui în fiecare intrare în schimb. Ruga aceasta o scrisese preotul Jacques Dormet. Se transmisese din verker în verker. O ştiau copiii şi femeile din Pianul de Sus şi Pianul de Jos. În vremede cazne şi molime, aprindeau lumânări în case şi se rugau spre munte. Priveau la vârful Medio Monte, la crucea de pe creasta golaşă care semăna cu o chelie de vârstnic.

Toamna molatică, răcoarea apăsătoare şi bolnavă. Lutz Korodi se plimba printre castani. Se gândea la gravi­metru. În câteva ceasuri, cu un arc oţelos, treaba putea fi gata. O uşoară disperare îi trecu peste frunte. O alungă cu mâna. Îşi pipăi nasul. Nările moi. Cartilagiile.

„Sunt singur”, strigă Lutz Korodi. Glasul o luă pe Va­­lea Metalului. În jos. Până la strada Malinovski. Se pierdu în parcul englezesc din Piaţa de fân a oraşului. „Şi cas­tanul e singur”, mai spuse Lutz Korodi. „Îl văd şi mă simt din ce în ce mai singur. Aştept să vină cineva. Oricine.”

Pereţii galeriei erau umezi, nu venea nimeni, un bob de cristal rotund îi apăsa geana. Frunzele veştejite ale castanului cădeau la pământ.

„Mă uit la braţele acestea noduroase şi goale ale cas­tanului şi-mi spun: Lutz Korodi, eşti singur”, spuse Lutz Korodi către Lutz Korodi.

(Va urma)

Marian ILEA

Sursa foto – Nicolae Uszkai

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XVIII-a