Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!
XVII
Amurgurile din Medio Monte îl linişteau. Ardea cerul înspre Marea Câmpie. Clădiseră casele. Gerard Lissabona Întâiul urca pe munte. Privea forfota din Piaţa de Fân. Căruţele cărau minereul măcinat la şteampuri. Lângă bisericuţa de piatră crescuse o casă cu douăsprezece încăperi. Cu cea solar, pe peretele dinspre răsărit. Stăpânul nu se schimba. Verkerii lucrau la săpături. Nimeriseră lângă un munte străbătut de filoane. Aurul dormea lânos, printre rocile tari. La început zgâriaseră pământul. Bulgări de metal luceau în lumina soarelui, ori în umbra pădurii. Mişcai muşchii verzulii ai nordului şi găseai ramuri ale filonului central.
Jean Rabol conducea exploatările. Construise un şantier, la suprafaţă.
„Pentru evaluarea primelor rezultate, domnule Lissabona”, spusese francezul, agitându-şi ciotul care-i mai rămăsese din mână, „vom găuri muntele acesta. Îl vom umple de galerii. E atâta bogăţie aici, domnule Lissabona, cât pentru trei imperii de-ale lui Leopold”.
„Muntele nu trebuie stârnit, Jean. Îţi dă o picătură şi, de vrei mai mult decât e îndestulător, îţi frânge mâinile”.
Gerard Lissabona Întâiul, Gerard Lissabona al Doilea şi tot aşa până la al şaptelea, care va închide cercul şi va oferi muntele pentru cetăţenii oraşului.
Oamenii din Medio Monte trebuiau conduşi. Altfel o luau razna.
Deschiderea carierei de exploatare avea şaptezeci de metri. În pantă. Minereul se căra cu sacii. Se mărunţea. Se încărca în căruţe şi ajungea la şteamp. După douăsprezece spălări, firicelele de aur luceau în site.
Gerard Lissabona Întâiul intra în casa cu ceas solar. Se juca cu Gerard Lissabona al Doilea. Numărau orele, după umbra acului arătător.
Leopold îşi primea la timp dările. Îi trimitea călăuze, chema la Palat. Nu se ducea. Nu putea lipsi din Medio Monte. În fiecare vineri îşi chema verkerii. Dădea ordine. Împăca răul strecurat în Piaţa de fân. Jean Rabol scria edicte. Gerard Lissabona făcea donaţii. Privea poporul acela obosit care-l urmase în călătorie.
Lucrurile prindeau a se aşeza. Negustorii treceau tot mai des prin Medio Monte.
Gerard Lissabona Întâiul adusese, de la Budapesta, fabrica de făcut monede. Trimitea chipul stăpânului bătut în aurul muntelui. Leopold îl numise baronul aurarilor imperiali.
Soseau documente cu sigiliul imperial.
„Ilustrissime Camerar, baron şi administrator Suprem, eu, Leopold Întâiul, am a-ţi mulţumi pentru cuvântul dat mie şi respectat întocmai. E mare lucrarea ce ai făcut şi mare bucurie ai adus în sufletul meu. Aşezarea ridicată e cunoscută în Imperiu şi dincolo de el. Aurul din Medio Monte are cele mai frumoase străluciri ale Europei. Primeşte, cinstite baron aurar, salutul meu imperial şi asigurarea întregului sprijin de care ai necesitatea. Am pornit la studiul solicitării voastre şi, prin această hârtie, l-am împuternicit pe preotul Jacques Dormet să fie sprijin al spiritului lucrărilor pe care le vei mai întreprinde. Prin bunăvoinţa noastră imperială, tânărului preot îi veţi asigura locuinţa şi hrana şi o leafă de patru leopolzi de aur, pentru fiecare an de slujbă.”
Era nevoie de sprijin sufletesc. Omul are lângă el, în fiecare clipă, pe Dumnezeul său.
Venise reprezentantul suprem al sufletelor. Omuleţul cu capul mai mare decât trupul. Jacques Dormet din Nancy. Studiase la Academia Papală. Ceruse să fie trimis în pustie. L-au expediat la Medio Monte.
Slujise doi ani lungi şi ploioşi. Se culcase în patul din scândură de brad şi adormise. L-au dus în câmpie. El îi vedea pe ei. Cărau sicriul pe umeri. Nu putea vorbi. Nu le putea alina tristeţile.
La groapă n-a mai rezistat şi s-a ridicat. L-au priit cu uimire. I-au strâns mâna. S-au întors împreună la Piaţa de fân.
În Medio Monte stăpâneau cei din neamul Lissabona. Dacă întâiul pleca, venea al doilea. Când pleca al doilea, al treilea uita să mai umble copăcel. Fiecare stăpânire avea acte semnate de stăpânul imperiului.
Baronii imperiali treceau pe la casa cu ceas solar. Chefuiau, mâncau, priveau spre munte. Spuneau, prin curţile palatului de la Viena că, la nord de Debrecen, există un munte care doarme pe un bulgăre de aur.
Păstorii tineri lăsaseră turmele pe seama bătrânilor. Urcaseră pe Valea Metalului. Se aşezaseră în corturi. Con-struiseră case din lemn. Învăţaseră din ştiinţa verkerilor.
Datoriile lucrătorilor din Medio Monte către imperiu erau plătite de Gerard Lissabona Întâiul. Aşa hotărâse Gerard Lissabona Întâiul într-o dimineaţă de vineri.
„Dumneata, Ilustrissime Camerar, baron şi administrator Unic, ai hotărât pe placul inimii mele. Cel care are trebuie să dea, ca să aibă şi alţii ai lui. Eu am hotărât, mai departe, în locul dumitale şi te împuternicesc ca toate datoriile din Medio Monte către Imperiu să fie plătite de către dumneata, nu înspre mine, ci înspre preacucernicul Jacques Dormet, pentru ca prosperitatea aşezării mele să însemne şi prosperitatea celui care are grijă de sufletele supuşilor mei”.
Minele de la „Providenţa Divină” apăruseră în câteva locuri de unde ţâşnea mărgăritarul.
În jurul muntelui, aerul se înmuiase. Blândeţea aceea îi copleşea pe verkerii cu suflete fragile. Cei tari rezistau în vremuri de început. Apoi veneau sufletele delicate să le cânte isprăvile.
Erau verkeri care, la ieşirea din găuri, îşi lăsau minţile în adâncul muntelui. Şi când se întorceau după ele nu le mai găseau.
Şi aceştia erau ai lui Gerard Lissabona Întâiul. Îi dăduse în grija lui Jean Rabol. Acesta, împreună cu preotul, construiseră casele din perimetrul izolat. L-au numit Pianul de Jos. Când mergeai spre Providenţa Divină, treceai pe lângă cei fericiţi.
Întotdeauna când ai ceva, trebuie să plăteşti preţul care se cere.
În fiecare an, muntele îşi lua dările.
Minţile rătăcite pluteau pe canalele de scurgere a apei din galerii.
Le săpaseră în rocă dură. Ca să fie păziţi de inundaţii şi feriţi de înec.
Gerard Lissabona îşi plătea întotdeauna dările către Biserică.
A cincisprezecea parte din minereul uscat şi a şaptesprezecea parte din minereul umed luau drumul Romei. Stăpânul trebuia mulţumit.
(Va urma…)
Marian ILEA
Sursa foto – Nicolae Uszkai
Citește și
„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XVI-a
