„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XXIII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XXIII

Cum să nu-l vadă pe doctorul Arnold Weber! Acesta intrase în camera somnului, îmbrăcat în costumul „bocksai diszmagyar”. Îşi pusese pălăria pe masă. Lângă potir. Îi salutase pe domnii consilieri orăşe­neşti. Se apucase de treabă.

„E vremea să ne arăţi ce cunoşti despre ştiinţa me­dicală”, spuse Lutz Korodi. „O să mă prefac, nu mişc, nu mă las atins”.

Lutz Korodi se gândea la domnul morar Boeriu. Wilhelm Korodi se aruncase în apă, se lăsase dus de roata mare, în ultima secundă îşi amintise de Lutz Korodi şi încercase să facă drumul înapoi. Prea târziu. Îl învinsese curentul. O lumină gălbuie, puternică. Un foc de armă ucigaş. În spatele armei, un chip cunoscut, rânjind hâd. Semăna cu domnul Jancovici Pogan. Lutz Korodi îşi spuse că visează urât. Se plimba pe malul apei. Drumul o cotea spre Marea Câmpie. Cabina gălbuie a unui schelet de camion. Şuruburi, chei, fiare. Chipul calm al domnului recepţioner Jean Rabol. Arcul.

Explozia se produsese din pricina rezervorului de gaz. Domnul Boeriu se adaptase. Îşi abandonase mecanismul purtat e apă. Îl înlocuise cu unul purtat de gaz. Rezervorul plin cu combustibil sărise în aer. Din cauza mecanicului. Domnul Boeriu privea sitele. Mişcarea. Făina, ca un pâ­râiaş de lapte alb. Întreaga maşinărie a fost zdrobită. A fost aruncată prin acoperiş. La douăzeci de metri. A căzut în râu. S-a îndoit. S-a turtit de albia moale. S-a îngropat în nisip. N-a rămas nimic din edificiu. Un singur cetăţean al oraşului a murit. La acea oră, se găsea în podul morii.

În ultima săptămână scăzuse preţul argintului la bursa din Viena. Amuţiseră instalaţiile mici şi începătoare, de pe Valea Metalului. Se anunţa înscăunarea unor triste vremi, în care Medio Monte şi-ar fi putut pierde din im­por­tanţă.

Şi Asociaţiunea Minieră Sfânta Treime de pe Dealul Ascuţit se afla în dificultate.

Arnold Weber: E clar, domnilor consilieri. Aici avem un caz atipic. O să vă lămuresc, dacă timpul va permite.

Consilierul orăşenesc Benea: Tocmai de aceea aţi fost convocat, domnule doctor. Când avem nelămuriri ne adresăm specialiştilor.

Arnold Weber: Am întârziat din pricină de act con­statator. A venit, la spitalul minier, doamna Zsombori cu o reclamaţie. Împotriva unui gropar din oraş. A solicitat să constat că şi-a pierdut virginitatea. Era a doua oară, în optsprezece ani, când îmi cerea o astfel de constatare. Când i-am explicat, mi-a spus că nu-i nimic, şi-a pierdut-o o dată şi acuma şi-am mai pierdut-o o dată. Uitaţi-vă la buze. Uşor vineţii. Asta înseamnă că a fost oprită respi­raţia şi că nu se mai simt bătăile inimii. Ar trebui să-i studiem fişa medicală. Cu toate bolile.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Cred că e vorba de domnul Mladeiovski, fostul gropar din oraş. Acela de şi-a deschis firma de înmormântări.

Arnold Weber: Posibil. Aşa ceva se poate întâmpla în mai multe situaţiuni. Plecarea, domnilor, e de două feluri. Când uiţi să te mai întorci şi când găseşti calea înapoi. Nu putem cunoaşte aproape nimic din cea de-a doua. Am putea să analizăm suferinţa lungă, boala grea care l-a chinuit pe acest cetăţean. Din nefericire, nu l-am regăsit printre fişele personale întocmite la spital. Apar astfel de neclintiri ale feţei, priviţi, nici o reacţie la lovitură şi fixaţii ale globilor oculari. Dacă ridicăm pleoapa, vedem un ou fiert, răscopt. În suferinţa creierului, în boala de somn, ori la isterici, în pierderile mari de sânge, la înecaţi ori la spânzuraţi, apar astfel de simptome. Aici n-avem aşa ceva. Lipseşte mobilul, dar există rezultatul.

Consilierul orăşenesc Trif: Eu zic că oricine, aflat în astfel de situaţie, trebuie consultat de medic. Domnule Weber, dumneata vei hotărî dinspre medicină.

Consilierul orăşenesc Nistor: Ca să fim siguri că nu se va întâmpla o nenorocire. Pacea în care trebuie luată o decizie, chiar dacă costă scump, merită. E vorba de un cetăţean al oraşului. Mi-ar plăcea mie ca, aflat în astfel de postură, să am astfel de sprijinitori.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Aşa este, dom­nule consilier orăşenesc Nistor. Pacea e scumpă, pentru toa­tă lumea. Dar e un preţ care merită plătit. În lume, dom­nilor, se aruncă pentru arme şase miliarde de coroane anual.

Consilierul orăşenesc Benea: Aşa e! Şi pentru învă­ţare şi cultivare doar jumătate.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Franţa nu se uită cât pierde, doar ca să rămână a doua în flotele maritime. Domnule, e o cheltuială uriaşă, care cere o cheltuială şi mai uriaşă din partea altora. Aşa nu se va ajunge nicăieri.

Consilierul orăşenesc Trif: Tocmai de aceea scade preţul argintului. Va coborî şi cel al aurului. Ţările îşi cum­pără tancuri, construiesc fortăreţe şi stochează praf fără fum. Nu se gândeşte nimeni la lucruri frumoase. E o vreme întristătoare în Europa, domnule doctor Weber.

Arnold Weber: E bine că n-a fost nimeni aici. Înain­tea domnilor consilieri, desigur. Doresc a respecta nişte reguli care să uşureze cazul. În camera de somn să nu fie spălate ferestrele, vom face şi un mic foc, încercaţi să nu decideţi transportul în capela din oraş, îi lăsăm gura şi nările libere, chiar dacă va curge un pârâiaş de spumă sângerie, pe pântece nu-l apăsăm cu nimic. Chiar dacă se balonează, e mai bine decât să-i frânăm dorinţa. E gălbui şi nemişcat. Interesant e că miroase plăcut. A transpiraţie şi a oboseală.

Totul a început în ziua în care Lutz Korodi a împlinit cincizeci de ani, o lună şi douăzeci de zile.

Nu era mare lucru de capul lui Arnold Weber. Lutz Korodi îl ascultase cu atenţie. Se plictisise. Îl lăsase în plata consilierilor orăşeneşti. Din partea lui Lutz Korodi nu va apărea nici o MULŢĂMITĂ PUBLICĂ, pe pancar­ta din parcul oraşului. Nici o frază nu va fi prinsă între cele patru pioneze ruginite.

Lutz Korodi îşi lăsă trupul pradă pipăielilor şi con­cluziilor domnului doctor Weber. Părăsi camera somnului şi ieşi în drum. O dimineaţă cu multă lumină. Lutz Korodi simţi nevoia unei plimbări. Spre centrul oraşului. Pe strada Malinovski. În parcul din faţa bisericii. La scările care urcau în turn. Bănci şi laviţe din lemn de brad, taber­nacul, dulap pentru prescuri. Nu era nimeni la rugăciunea de dimineaţă. Lutz Korodi răsfoi cărţile. Foile groase, în­găl­benite de vreme, semănau, la pipăit, cu iasca: evan­ghe­lia, liturghierul, corhulogiul, psaltirea, catavasierul, oc­toich-ul, straşnical-ul, triod-ul, pentricostar-ul şi mihei-ul.

Lutz Korodi urcă în primul pod, trecu pe lângă dula­pul unde era stivuite matricolele botezaţilor, cununaţilor şi răposaţilor. Vroi a-l deschide. Vroi a-l citi. Renunţă. Se aple­că spre drapelul Reuniunii Mariane, privi drapelul mi­nerilor, rezemat de una dintre coloanele principale.

Lutz Korodi urcă în marele turn.

Medio Monte. Toamnă târzie. Vara întreagă fusese secetoasă. Pe Valea Metalului crescuse iarbă puţină. Grâul din Marea Câmpie se culcase înainte de vreme, cucuruzul se uscase în lapte.

Din turnul bisericii, Lutz Korodi văzu molima. La în­ceput, ca o cohortă bine înarmată, târându-se prin câmpie înspre oraş. Apoi, ca pe nişte firicele dese prinse într-o ţesătură urâtă. Veneau şoarecii de deal. Cu miile. Intrau în casele locuitorilor de pe strada Malinovski. Invadau car­tierele Pianul de Jos şi Pianul de Sus. Urlau câinii. Se spe­riau găinile. Şoarecii rodeau tot. În trecerea lor. Dulapuri, paturi, aşternuturi. Îşi făceau culcuşuri. Conduceau. Îi vedeau pe cei mari şi rumeni. Ţineau, înjur, câteva duzini de slugi. Le creşteau mustăţile. Li se ascuţeau dinţii. Erau marii nimicitori. Puteai să omori un milion dintre ei. So­seau urgent două milioane. Lutz Korodi privea de sus. Oco­­liseră parcul din centru şi biserica. Puteai să pui pre­miu pe capul lor. Degeaba. Şoarecii de deal erau mai mari decât cei de casă. Lutz Korodi îi simpatizase în copilărie. Ţinuse vreo doi într-o cuşcă de sârmă. Ăştia aveau capul mare şi gâtul gros. Coada scurtă şi păroasă. Pe spate erau mai închişi la culoare, pe pântec erau alburii. Le plăceau găurile cruciş şi curmeziş. Se înfundau în întuneric şi nu mai ieşeau de acolo. Nu le plăcea lumina. Întâi cuceriseră Marea Câmpie. Nu mai aveai unde pune piciorul de atâtea găuri. Măcinaseră seminţele cerealelor, iarba, frunzele, fruc­tele. Îi cuprinse nesaţul. Lutz Korodi îi vedea. Când
n-aveau ce mânca, se mâncau între ei. Cei puternici pe cei slabi. Mamele pe prunci, soţii pe soţii. Parcă erau furnici trăitoare într-un imens muşuroi. Lutz Korodi prinse a se ruga pentru ploaie. Singura care-i îneca, în găurile lor. O ploaie rece, de toamnă.

Lutz Korodi cobora din turnul bisericii. Păşea pe stra­da Malinovski. Avea grijă să strivească cât mai multe di­hănii. Nu se auzeau chiţcăiturile. Lutz Korodi era marele duşman. Astupase deschizăturile de ieşire. Confecţionase douăzeci de mii de curse Hohenheim. Le plantase la toate intersecţiile. Prindea milioane de şoareci. Îi înşira pe aţe. Se pregătea să-i arate domnului recepţioner Jean Rabol. Lutz Korodi trimisese epistole către Imperiu. Primise răspuns. Aceia constataseră că se înmulţiseră fiinţele roză­toa­re şi periclitaseră stabilitatea unui oraş care aducea bu­cu­rie în sufletul şi inima Imperiului. Îi mulţumiseră. Şi-l numiseră Gerard.

Lutz Korodi primi, prin bunăvoinţa imperială, sticlu­ţe cu fiinţe mici şi nevăzute cărora li se zicea microbi sau bacili. În fiecare recipient, cât un căuş de palmă, locuiau marile pericole ale tifosului şoricesc. Prin împrăştierea lui, Lutz Korodi declanşase molima în şoareci. Începuse războiul. Avea mari şanse să-l câştige.

Arnold Weber: Dacă sunteţi atenţi, doar două minute, aş putea să vă lămuresc parţial.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Spuneţi, dom­nule doctor. O să vă rog să-l consultaţi pe domnul Korodi. Parcă a început a se accentua gălbeneala.

Arnold Weber: Semnele plecărilor adevărate, dom­nilor, sunt următoarele: câteva ore după încetarea respi­rării şi a bătăilor de inimă se arată, mai ales, pe spinare, nişte pete de culoare albăstruie. Acuma: priviţi. Ridicăm puloverul şi cămaşa. Întoarcem. Nimic. Un spate galben, fără nuanţe albăstrui. Apoi, înţepenirea trupească. Mai întâi nu se pot îndoi şi întinde braţele şi degetele. Apoi picioarele. E drept că, pentru cazul nostru, acest simptom nu e relevant, având în vedere că, după teoriile recente, această înţepeneală cedează după alte câteva ore şi mem­brele se pot mişca din nou. Începe, în acel moment, putre­zirea, domnilor consilieri orăşeneşti. Şi membrele se miş­că. Uite-aşa. Şi-aşa. V-am arătat fixitatea bulbului ochiu­lui. În cazul advers acesta e înmuiat.

Luăm acum potirul acesta. E ca oglinda. Un lucru de mare artă, care e de mirare că se găseşte în posesiunea unui astfel de cetăţean. Facem cu el proba respirării ţinându-l înaintea gurii şi nasului. Nu se aburează. Ne întărim prima constatare: că respirarea a încetat. Ei, după o astfel de cercetare putem exprima o concluzie sigură, şi anume că e vorba de o letargie adâncă, dar această con­luzie nu poate fi totală, căci poate fi doar atâta sau ceva mai mult, sau mult mai mult.

Consilierul orăşenesc Benea: V-am ascultat, dom­nule Weber. E interesant şi periculos. Dacă ne înşelăm, se petrece ceva care poate afecta siguranţa tuturor cetăţenilor. Trebuie să ieşim din această fundătură unde ne-au trimis explicaţiile dumitale.

Consilierul orăşenesc Nistor: Dumneata, domnule Weber, doar presupui. În meseria pe care o ai, presu­pu­ne­rile sunt plătite scump de pacienţi. Nu pot fi de acord.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Eu l-aş ruga pe domnul doctor să pornească şi de la alte posibilităţi. Ştim, cu toţii, că boalele se nasc din pricină de scaun neregulat. Putem cunoaşte care era situaţia, în această privinţă, cu domnul aici de faţă? Nu putem şti. Ori, cum se scapă de neregularităţi la scaun? Şi eu am urmat indicaţiile docto­rului aici de faţă. Cu apă amară Franz Josef. Eu zic să pornim înspre concluzii din acest punct. Dacă şi domnul doctor e de aceeaşi părere.

Consilierul orăşenesc Nistor: Suntem întru totul de acord cu domnul consilier orăşenesc Matiaskovski.

Arnold Weber: E adevărat, domnilor. Din nefericire, această stare pe care o analizăm e un pic diferită de ceea ce a spus domnul Matiaskovski.

Internatul şcolii de industrie de piatră şi lut din Szekely Udvarhely se afla într-o clădire care aparţinuse Direcţiunii de Vamă şi Agricultură Imperială. Camerele erau mari şi prost încălzite. Lutz Korodi se îmbrăca gros. Noaptea, peste cămaşa albă, purta pulovere din lână. Jan Jancovici era răcit. Tusea seacă. Îşi ducea mâna la piept. De acolo îi ieşea un chehăit dureros, care-l apleca la podea.

Jan Jancovici îşi elaborase propriul regulament pen­tru păstrarea sănătăţii. I-l mărturisise lui Lutz Korodi. Îl avea scris pe o hârtiuţă ţinută într-un buzunar secret de la haina de stofă cu dunguliţe. Lutz Korodi recunoscuse scri­sul lăbărţat al domnului negustor Jancovici Pogan: „Să te speli zilnic cu apă rece pe faţă, grumaz şi piept; cel puţin o dată pe săptămână, înainte de culcare, să-ţi speli pi­cioarele; iar o dată pe lună trupul; taie-ţi unghiile scurt, ţine-le curate şi spală-ţi mâinile după orele de scris; nu-ţi uita periuţa de spălat dinţii, foloseşte-o de două ori, di­mi­neaţa şi seara, curăţă capul şi părul ca să scapi de goange şi insecte, şterge-te pe picioare când intri într-o încăpere; curăţă papucii şi costumul şcolar, nu arunca seminţe ori hâr­tii pe podele, stai uscat la picioare; ţine stomacul la cald şi capul la răcoare; nu bea apă când eşti fierbinte;
nu-ţi roade unghiile şi cerumenul din urechi ori mucii din nas; umblă drept şi ţine picioarele pe pământ”.

Jan Jancovici respecta întocmai fiecare indicaţie din îndreptarul pentru păstrarea sănătăţii.

Era tot timpul bolnav.

Într-o seară de toamnă. Veniseră de două săptămâni la internat. Erau în clasa a patra. Cunoşteau locurile. Sări­se­ră gardul. Printre copacii de pe marginea drumului. As­cunşi de înserare. Ajunseseră pe strada Bimbo. Pândeau crâşma cu fete. Îşi lipeau nasul de ferestre. Pe stradă se făcuseră săpături. Se umpluse locul cu pământ. Doi metri înălţime. Pământ lutos. Jan Jancovici şi Lutz Korodi habar n-aveau de pericol. Plouase câteva zile. Se muiase lutul. Mai întâi Jan Jancovici. Apoi Lutz Korodi. Simţiră că se scufundă. Nu mai puteau mişca picioarele. Se speriaseră. Dădură din mâini. Se scufundară şi mai adânc. Jan Jan­covici, până la gât. Lutz Korodi, până la piept. Prinseră a striga. Aveau lut în gât, pe limbă, în toţi porii pielii.

I-au scos pompierii, cu scări, cu funii şi scripeţi. Jan Jancovici s-a îmbolnăvit. Lutz Korodi n-a avut nimic.

La ora de geografie era cel mai bine. Domnul Hor­vath Gyorgy îi învăţa aşezarea bucăţilor de pământ printre marile ape. Le spunea că, de pleci într-o călătorie dintr-un loc şi-ţi urmăreşti direcţia, după un număr de ani ajungi de unde ai pornit. Se schimba doar rapiditatea călătoriei. În funcţie de mijlocul de locomoţie folosit. Punctul de în­oarcere rămânea întotdeauna acelaşi. Adică era punctul de pornire.

La această lecţie, Jan Jancovici luase nota maximă. Domnul Horvath îl felicitase şi-l dăduse ca exemplu în faţa întregii şcoli de industrie de piatră şi lut.

Arnold Weber: Urmează, într-un circuit al manifestă­rilor, încetarea circulaţiei sângelui prin trup. Spre exemplu, legăm cât mai strâns un deget de la mână, să-l luăm pe inelar; la cel plecat definitiv, partea legată se înroşeşte, apoi prinde a se învineţi începând de la vârf spre firul cu care am făcut legătura. Dacă degetul legat nu capătă peste tot culoarea roşie-albastră sau ni se arată doar pete din a­ceastă culoare, e semn că avem o situaţie mai complicată.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Dumneata n-ai înţeles nimic din ce am încercat să-ţi explicăm. Continui să conduci discuţia spre presupuneri.

Consilierul orăşenesc Benea: În zona aceasta în care te afli dumneata, domnule doctor, n-ai avea ce să cauţi. Eşti pe un teritoriu al artisticului, al multelor posibilităţi. Medicina e un lucru ştiinţific şi n-are a face cu arta.

Consilierul orăşenesc Nistor: De acord. Devii peri­culos, aplicând presupunerea în medicină.

Arnold Weber: Mai facem un pas, domnilor consilieri orăşeneşti. Ne apropiem. Picurăm această ceară fierbinte, folosită la sigilat, pe pielea de pe şoldul domnului Korodi. Dacă nu se fac băşici, e plecat definitiv, dacă se fac, se complică situaţia şi trebuie să căutăm alte explicaţii. Putem presupune. Luăm o lumânare, tragem perdeaua şi aprindem flacăra, uitaţi-vă la degetele de la mână, la mar­gini par mai străvezii, deci suntem iar în zona complicată, dacă erau întunecate, era uşor de pus concluzia. Înţepăm pielea, atingem bulbul. Toate acestea se întâmplă la cei loviţi de letargie ori la epileptici.

Consilierul orăşenesc Matiaskovski: Cum vă expli­caţi răceala acestui corp, domnule Weber?

Consilierul orăşenesc Nistor: Exact. Atâta ştim şi noi. L-am pipăit. E rece. Ce poţi presupune în acest caz?

Consilierul orăşenesc Benea: Domnule Weber, noi te-am chemat aici pentru lămuriri depline. Noi trebuie să hotărâm şi-n acest caz. Noi răspundem, domnule.

Arnold Weber: Temperatura, aveţi dreptate, dumnea­voastră aveţi cam treizeci şi şapte de grade, cu mici dife­renţe. Când sunteţi bolnavi, faceţi temperaturi de treizeci şi cinci până la patruzeci şi două de grade. Un caz ca aces­ta face temperatură până la douăzeci şi şapte de grade, chiar sub. Nu e relevant. Cei graşi, domnule Matiaskovski, păstrează căldura timp mai îndelungat decât slăbănogii. Înecaţii în apă răcesc mai repede decât cei spânzuraţi pe pământ. În acest domeniu n-avem reguli clare, domnilor consilieri orăşeneşti.

Domnii consilieri orăşeneşti erau nemulţumiţi. Pier­du­seră timp preţios ascultând explicaţii neclare. Dăduseră termen domnului doctor Weber. Patruzeci şi opt de cea­suri. Dorea concluziile care să-i poată determina să decidă în cunoştinţă de cauză. Spre binele domnului Lutz Korodi. Şi spre liniştea locuitorilor din Medio Monte.

(Va urma)

Marian ILEA

Sursa foto – Nicolae Uszkai

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XXII-a