Interviu de Marian Ilea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

„Am ratat ceea ce cehii au numit lustraţia …“ un dialog din anul 1995 cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, de Marian Ilea.

Marian Ilea: Ce credeţi despre situaţia politică de la noi în comparaţie cu celelalte ţări post-comuniste?

Monica Lovinescu: În decembrie ‘89 ne-am aflat în avangardă. Reintrarea noastră în „istorie” eclipsa în atenţia opiniei publice mondiale până şi căderea zidului de la Berlin. Indiferent de toate scenariile alcătuite apoi pentru a explica sau camufla „revoluţia”, oamenii ce-şi expuneau viaţa pe străzile Timişoarei şi apoi ale Bucureştiului nu erau nişte marionete telecomandate. Din manechine nu curge sânge. Acum am ajuns să punem cuvântul „revoluţie” între ghilimele (Nu vedeţi? Şi eu o fac). Ghilimelele acestea nu trebuie să rănească însă memoria celor ce au căzut sub gloanţe, chiar dacă ar fi existat vreun plan iniţial de manipulare, de stârnire a populaţiei, „actorii” şi-au luat rolul în serios şi chiar în tragic, ei au depăşit limitele scenariului îngăduit, în loc de perestroika au făcut saltul în democraţie. Numai că revoluţia, cu sau fără ghilimele, a fost anexată, aşa cum ştim. Şi din avangardă am fost împinşi în ariergardă. Iar din istorie ne-am retras mai spre poarta de ieşire.

Virgil Ierunca: Deci am ratat ceea ce cehii au numit lustraţia (adică neeligibilitatea pe termen de 5 ani a celor cu funcţii de răspundere în fostul regim comunist corespunzând la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara). La cehi a devenit lege, la noi, tratată cu batjocură sau cu „mineriada”. N-am ştiut să ne păzim ca nemţii arhivele. Acum ei pot să le consulte. La noi se află mai departe la dispoziţia serviciilor secrete care le dau sau le vând cui vor şi cu machiajele de rigoare. Procesele au fost o mascaradă. Separarea puterilor, o iluzie. Câteva imagini-cheie au stricat în străinătate, pe timp îndelungat, „imaginea României”, cum se spune cu o sintagmă făloasă şi obosită, procesulfarsă al lui Ceauşescu şi mai ales mineriada. Noul regim ce nu mai seamănă totuşi cu cel precedent a putut fi definit ca o democratură (termenul aparţine politologului francez, de origine română, Pierre Hassner). Ne-am consolat oarecum văzând că şi pe la vecini revenea spre lumina Puterii, sub altă denumire, câte un partid comunist reformist. Numai că la noi comuniştii nu aveau de ce reveni. Nu plecaseră cu toţii, ci doar câţiva valeţi mai cunoscuţi de la curtea lui Ceauşescu. Dacă suntem azi pe ultima treaptă pe această scară a comparaţiei este şi din pricina întoarcerii lor la posturi-cheie. Nici în Rusia nu se petrece aşa ceva, de pildă la Ministerul Culturii nu se află ca la noi, la loc de frunte, figurile cele mai compromise ale vechiului regim. Nu e neo-comunism. Mişună încă neo-comuniştii. Mulţi şi reciclaţi în mafie. Preschimbându-şi ideologia în sete de putere. Cocoţaţi în posturi, agăţaţi de fotolii, imobilizând sub greutatea intereselor lor staţionarea noastră în „tranziţie”. Maiorescu deplângea „formele fără fond”. În actuală conjunctură chiar şi „formele” sunt caricaturale.

Marian Ilea: Şi în Maramureş s-a pornit deja campania electorală. Se întocmesc dosare, se umblă la biografiile potenţialilor adversari. Oare în lupta politică orice lovitură este permisă? Cum apreciaţi fair-play-ul electoral?

Virgil Ierunca: Pentru puterea actuală din România campaniile nu sunt „electorale”. Fie că e vorba de Chitila sau de Maramureş, campania se confundă cu o vulgară ofensivă a minciunii. Fair-play-ul devine la noi o utopie exotică.

Marian Ilea: Credeţi că opoziţia, atât câtă este, se confundă cu o criză acută de lider?

Virgil Ierunca: Nu cred că opoziţia se confundă cu o „criză de lider”. Slăbiciunea ei constă mai degrabă într-o competiţie vinovată de rivalităţi şi patimi cel mai adesea veleitare.

Marian Ilea: Presa de opoziţie este şicanată pas cu pas, cu ademeniri ori cu ameninţări, chemată la ordin(e) prin birourile senatoriale. Oare puterii îi este chiar frică de ea?

Monica Lovinescu: Libertatea presei este una dintre rarele achiziţii reale după ‘89. A celei scrise bineînţeles. Monopolul exercitat asupra televiziunii – singura cu o largă difuzare – ştirbeşte, cum ştim, această libertate. Am avut mult timp impresia că, neputând reinstala cenzura asupra presei, Puterea îşi descoperise o nouă armă: surzenia. Presa independentă se indigna, dezvăluia, îşi exercita rolul critic atât de necesar oricărei democraţii. Puterea se făcea că nu aude, nu vede. Prin scumpirea periodică şi exagerată a preţului hârtiei, ca şi prin sabotarea distribuţiei, restrângea, pe de altă parte, aria de răspândire a ştirilor, neconforme. Mai există şi alte forme de presiune. Oricum, Puterea nu poate să nu se teamă de presă. Deoarece libertatea ei, câtă este, a intrat în moravuri, iar, pe de altă parte, posturile de radio, ca şi unele locale de televiziune, s-au înmulţit. Chiar într-o „democratură” nu văd cum ar mai putea fi găsită o cale de întoarcere spre totalitarism.

Marian Iea: Cum apreciaţi intrarea în politică a scriitorilor şi, în context, „mutările strategice” ale lui N. Manolescu?

Virgil Ierunca: Pot spune că este binefăcătoare (mai ales că pentru mine inşii de teapa unora ca Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor nu sunt scriitori). În „context” – cum spuneţi dv. – e vorba de N. Manolescu. Nu ştiu ce înţelegeţi prin „mutările” sale „strategice”. E un regret sau un omagiu adus inteligenţei sale? Prefer ultima ipoteză. Nicolae Manolescu este pentru mine întruchiparea omului politic responsabil în clipa de faţă. El reabilitează politicul în dauna politicianismului. Iar dacă ar eşua, dat fiind electoratul nostru mutilat de istoria recentă, până şi un eşec al lui ar constitui o adevărată victorie împotriva obscurantismului neaoş ce atentează la identitatea României reale.

Marian Iea: Care consideraţi că este mobilul ruperii create de apariţia ASPRO în viaţa comunităţii scriitoriceşti şi cum evaluaţi atitudinea luată de preşedintele U.S.R.?

Monica Lovinescu: În acest gen de probleme eu refuz să intervin. Deplâng orice situaţie conflictuală între asociaţii de scriitori şi atâta tot.

Marian Iea: Ce „şanse” au (şi vor avea) tinerii scriitori în România? Dar în literatura europeană?

Monica Lovinescu: Şansele tinerilor scriitori în România? Aceleaşi ca în orice altă literatură din ţările ce trec prin tranziţia, de data asta reală, de la cenzură la libertatea totală de expresie. În ultima vreme, debuturile au fost destul de numeroase, şi unele promiţătoare, pentru a ne feri de un pesimism excesiv. Înainte, dificultăţile de a debuta veneau din partea puterii: aduceţi-vă aminte de obligatoriile debuturi în volume colective, de porţile Uniunii Scriitorilor închise pentru tineri, de alegerea printre candidaţi pe bază de dosar politic, de tot ceea ce ilustra, pe la sfârşitul anilor ’80, voinţa ceauşistă de a se dezbăra de tineri şi de intelectuali. Tabloul e suficient de negru pentru ca un scriitor să nu regrete anumite avantaje materiale de care s-ar fi bucurat scriitorii. Acum, greutăţile sunt de ordin material. Scriitorii, tineri şi mai puţin tineri, visează la un regim în care ar beneficia de înlesniri materiale fără consecinţe politice. Aşa ceva nu există. Unii directori de ziar şi unii editori au înţeles că trebuie început cu asumarea riscului şi chiar cu sacrificii. Libertatea, se spune, n-are preţ. Acum ar rămâne să-l întreb eu pe tânărul scriitor. Ştiu să se slujească cei din generaţia sa de această libertate spre a transpune experienţa suferită, unică prin ambianţa ucigaşă de a se crea un nou tip uman („omul nou”)? Sau au intenţia de a rămâne mai departe în „laborator”? De răspunsul pe care-l vor da, cred, că depind şansele literaturii române în general.

Virgil Ierunca: Cât despre perspectivele „europene”, pentru a crea forme care să se impună şi aiurea, trebuie mai presus de orice să renunţăm la această obsesie inhibantă. La masa de lucru fiecare scrie pentru sine. Apoi pentru milioanele de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă cu el. „Răspândirea” peste hotare şi Premiul Nobel mi se par nişte fantasme provinciale şi păguboase.

Marian Iea: Socotiţi că literatura lumii (poezia, în special) se îndreaptă către un filon redescoperitor al credinţei?

Virgil Ierunca: „Credinţa” nu-mi apare drept temă prioritară în literatura occidentală. Şi cum despărţiţi (şi bine faceţi!) poezia de literatură, nici poezia actuală nu se deschide „credinţei” pentru a ieşi din impasul postmodernităţii. Cred că este firesc. Numai în Răsărit, unde religiosul a fost surghiunit de totalitarismul comunist, redescoperirea credinţei se impune ca o exigenţă trăitoare.

Marian Iea: În lumea de azi, omul computerelor va mai simţi nevoia să iasă în natură şi să se reculeagă la umbra unui vers? În context, există o criză de cultură, o criză a creatorului sau şi o criză a orizontului de aşteptare?

Virgil Ierunca: Occidentul se află mereu în „criză”. Aceasta este forţa lui. Criză e un cifru de primenire neistovită a valorilor. Un lucru se întrevede chiar şi în privinţa poeziei şi asistăm, după crepusculul avangardei, e vorba de toate artele, la o mare sete de sens. Gratuitatea convulsivă cedează sensului ce-şi redobândeşte astfel statutul de chezăşie a onoarei de a fi om. Zgomotul aseptic al computerelor de care pomeniţi nu va acoperi, sper, existenţa.

Marian Iea: Vă mulţumesc şi în încheiere v-aş mai ruga de câteva vorbe pentru maramureşeni, pentru artiştii din Maramureş unde, la Rohia, prietenul domniilor-voastre, N. Steinhardt, hodineşte întru dreapta credinţă.

Monica Lovinescu: Le-aş spune că Maramureşul este, pentru noi toţi, un tărâm de munţi şi de legende unde trebuie să te ţii drept, să fii la verticală. Faptul că itinerariul lui N. Steinhardt s-a încheiat exemplar la Rohia nu poate fi întâmplător. E greu, nu-i aşa, să te ridici la înălţimea unei legende. Aşa încât le doresc maramureş enilor curaj şi dârzenie.

Virgil Ierunca: Maramureşul „obligă”, aşa cum se zice că obligă nobleţea. (Paris, septembrie 1995).

Foto: TVR