În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.
6 mai, anul 2020
De dimineață bună, plec din Baia Sprie cu o mașină plus șoferul. Într-o jumătate de ceas ajungem la locul faptei. Pe malul Lăpușului, lângă podul pe care, după ce-l vom trece, ne vom opri în cătunul Întrerâuri, la crâșma și la casa lui Ilie Sokolov, cel care nu se teme de Noul Coronavirus: „Deocamdată io zâc că nu. Mai trag câte-o țuică, da’ nu mă spăl cu ea pă obraz și pă mânuri, numa’ dau cu ea pă dinăuntru”.
În curtea din față a Crâșmei de la Pod, pe o masă, stau zece pâini.
„Ai transformat bunătate de crâșmă în magazin de pâine”, îl tot mustră lumea pe crâșmar. Crâșmarul se scarpină în cap și degetele groase sparg mătreața ce i se împrăștie pe sfetărul de lână și acolo și rămâne. „Da, puteți bea o cafea ori o vodculiță, nu ne stricăm vechile obiceiuri, da’ și p-astea noi le-avem în vedere!”, zice crâșmarul, arătându-ne pâinile de pe masă. Ne face semn să mergem în curtea din spate, unde patru consă- teni își împart o sticlă de vodcă – cu măștile pe masă. A înverzit pădurea. Râul s-a umflat. Se poate coborî pe albia Lăpușului cu un caiac vreo 30 de kilometri.
Ne așezăm pe o băncuță sub viță-de-vie. Sosesc și cafelele. E pandemie în oraș. Nu-i nici o grabă. Imediat după cafea, Ilie Sokolov, fiul lui Mihail Sokolov, ne invită și în casa lui: „În general, aproape nimic nu ne trebe de la oraș”, zice Ilie. „Amu’ da, în perioada asta, am stat mai prost cu banii… și soția a mere un miez la lucru la o fabrică de canapele. I-oi da o mașină pentru mărs și vinit, și mai am și-un 4×4…”
În curtea mare, Ilie Sokolov are o filigorie, are slăni- nă și țuică de pere. Ne-a umplut paharele Covid-19, aduse de noi, din plastic, igienice, de unică folosință. După ce taie slana în lungime, în felii groase, cuțitul o împarte în bucăți cât îmbucăturile. Apoi ciopârțește două cepe roșii. Îmbucăm și se apucă de povestit.
„Io nu mărg la lucru la patron. N-am fo’ veci. Io am un miez de pensie de la stat, că am o hibă la ochiu’ stâng. Mi să traje de pă când am avut opt ai. Mămuca mă ducè în cârcă pă drumu’ de la săcerat până-n curtea asta. Da’ ceasu’ cela rău o adus un câine care n-o lătrat, da’ o sărit la iè și-o mușcat-o de picior, că m-o scăpat din cârcă. Roată… uită-te-aci, mi s-o tăiet capu’, domnule Ilea. De-aci pân’-aci, da’ vezi ce fain s-o prins la loc? N-o fo’ grav rău, mai tare-o fo’ sperietura ma- mii. Numa’ că m-am ales, din căzătura aia, c-un bai la ochi și, când am crescut, c-o pensie”, zice Ilie Sokolov, umplând la loc paharele cu pălincă. Îmbucăm pită făcută în cuptior, cu slană și cu ceapă.
Ne vorbește despre ofițerul rus, Mihail Sokolov.
„Aci s-o ascuns tata, pă culmea asta, Întrerâuri, pă drumul care te duce rapid în Târgu Lăpușului. După iel, mai am numa’ o mătușă în Rusia, bătrână tare, sora lu’ tata. Cum de-o ajuns aci? Ușor. Întîi o fo’ prizonier la nemți, care l-o batjocorit și l-o tatuat c-o svastică pă mână și doi de „S” hăpt sub urechea dreaptă. Că așè le-o plăcut lor. Da’ Mihail Sokolov nu i-o răbdat și-o fugit în Copalnic, de s-o ascuns la un bătrân. Zîua lucra la bătrânu’ ăla, și numa’ noaptea dormè la nemți, ca prizonier. Așè ne spunè când am apărut noi, ca fa- milie a lui. O stat ascuns acolo și când o vinit rușii lui. De-l vedèu tatuat cu însemnele alea pă piele, îl împuș- cau fără să mai asculte povestea căpitanului sovietic Sokolov Mihail. Despre mama ce pot să vă spun? Tânără, faină, cu douăzăci de ai mai tânără ca tata. Așè că s-o hotărât să să ieie amândoi. S-o dus iel în Târgu Copalnic-Mănășturului și și-o vândut pistolu’ ca să-și cumpere haine. Apoi s-o tras încoace. De-atunci nu l-o mai căutat nime-n veci. Nici comuniștii. Nici nimeni. Pân’-o murit, altu’ n-o mai coborât nici în Copalnic și nici altundeva. S-o temut, s-o ferit, o-nvățat a vorbi românește, cum o putut. La Aspra, peste două culmi de la noi, mai trăiè un rus. Cu acela nu s-o tare-nțăles, așa c-o rămas certați și nici nu s-o mai căutat. Tata iera rus din Voronej, celălalt iera ucrainean, poate de-aia. Așa că sângur s-o apucat de făcut vilă cum p-aci nu iera. Îi asta din spate. Cu etaj. Cu mâna lui îi făcută tătă. Iel o făcut cărămidă ca-n Rusia. Prima vilă din Întrerâuri. Amu-s și-altele. (Pauză.) Și-n anu’ 1989 o prins curaj ș-o trimis o scrisoare pân avion în Voronej, la familia lui, c-o zis să trimită să știe și-ăia pă unde ș-o trăit iel traiu’, că de-amu’ n-o mai trăi, și nici n-o mai trăit”, zice Ilie Sokolov și îl podidește plânsul. Își plea- că ușor capul și ne toarnă iar în pahare. Apoi se duce și ne aduce cârnați. Și ne tot povestește.
Ceasurile amiezii. Ne ridicăm să plecăm. În oraș ne așteaptă Noul Coronavirus.
Rămas bun, la mașină. Ilie: „Avem și urmași, domnilor, familia Sokolov mere mai departe. Am o fetiță de douăzăci și șase de ai, și-un ginere cât doi ca mine, și mai am și două tractoare, numa’ să putem lucra”.
Ilie Sokolov intră în casa cu etaj. Iese iar, aler- gând spre mașină. Oprim. Își trage sufletul. Ne arată o fotografie cu un ofițer sovietic din al Doilea Război Mondial, apoi ne salută militărește și spune: „Dumnealui îi Mihail Sokolov, tata!”.
Marian ILEA
Citește și
Crema de gălbenele și curcubeul – o proză scurtă de Marian Ilea
