Lucrarea zilei 2: Artiștii «Centrului Artistic Baia Mare»

CELEBRITĂȚI (I):

Ipolit STRÂMBU (n. 18/30 mai 1871, sat Bratilovu/comuna Baia de Aramă, jud. Mehedinți, Principatele Unite ale României-31 octombrie 1934, București, Regatul României)

VISARE, 1919, Baia Mare, Colonia Pictorilor, ulei pe carton, 49 x 58 cm. semnat și datat stânga jos cu maro ,,I.Strămbu 1919″ • Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», colecțiile de pictură, inv. nr. 3787; proveniența: achiziție din licitație publică, Casa de licitații și Galeria de Artă «Artmark», București, Licitația de vară 2010, 17 iunie 2010.

Visare este un portret compozițional, de dimensiuni medii, în ulei pe carton, pictat „în priză directă” în plein air, într-una – cel mult în două sesiuni de lucru, în vara timpurie a anului 1919 (cel mai probabil în cursul lunii iunie), undeva în parcul Coloniei Pictorilor din Baia Mare. Presupunem că modelul antropomorf feminin imortalizat de artist va fi fost, cel mai probabil, una dintre studentele Școlii de Belle Arte din București pe care profesorul Ipolit Strâmbu le-a condus și îndrumat în cadrul cursurilor coloniei studențești de la Baia Mare, în vara anului 1919.

Lucrarea înfățișează bustul unei tinere femei culcată pe spate la umbra unui rămuriș vegetal (probabil un copac cu trunchiul cuprins de un tufiș mai amplu). Capul de expresie, așezat pe antebrațul mâinii drepte, este surprins în poziția unui discret semiprofil de dreapta, într-o stare de reverie meditativă, privind melancolic, cu ochii abia întredeschiși, înspre ramura înverzită a unei flori ținută vertical, cu degetele mâinii stângi ridicate deasupra trunchiului scăldat, parțial, de lumină (posibil un fir de trandafir ?).

In biografia şi evoluţia artistică a operei lui Ipolit Strâmbu, participările sale la coloniile artistice de vară desfăşurate la Baia Mare în anii 1919, 1920 şi 1921, în calitate de mentor şi profesor îndrumător al studenţilor Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, a deschis un capitol nou – scurt, dar intens şi benefic – materializat prin revigorarea şi nuanţarea stilisticii picturii sale în schema unui postimpresionism oarecum revizuit.

Lucrarea prezentată aici face parte dintr-o serie mai amplă de picturi băimărene realizate de Ipolit Strâmbu şi comercializate la Bucureşti în anii 1920-1922. Pot fi identificate cel puţin 26 de asemenea piese într-un caiet-inventar păstrat în arhiva documentară a Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.

Ipolit STRÂMBU

În timpul vieții, mai ales în intervalul deceniilor anilor 1910-1920, Ipolit Strâmbu a fost ceea ce în zilele noastre definim ca o autentică celebritate publică, pictura sa fiind deosebit de populară printre elitele bucureștene ale vremii, motiv pentru care a fost intens achiziționată de către exponenții burgheziei metropolitane mici, mijlocii și mari. Astăzi, pe nedrept „izgonit”, de peste o trei sferturi de secol, la periferia istoriei artelor româneşti moderne, Ipolit Strîmbu se înscrie – alături de alţi congeneri ai săi precum G. D. Mirea, Arthur G. Verona, Nicolae Vermont şi Kimon Loghi – în categoria artiştilor pe care istoriografia românească de artă este datoare să îi reevalueze.

Născut în 1871 întro familie de păstori mocani în satul Bratilovu, comuna Baia de Aramă (jud. Mehedinţi), a trăit până în 1934 desfăşurând o prodigioasă activitate de creator şi profesor academic la Bucureşti.

Educaţia artistică de bază şi-a săvârşit-o la Şcoala de belle arte din Bucureşti. La absolvirea celor patru ani de strălucite studii efectuate sub conducerea lui G. D. Mirea între 1891-1895, Ipolit Strâmbu era considerat drept una dintre marile speranţe ale tinerei generaţii de artişti români.

Cu o bursă de studii în străinătate finanţată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, se stabileşte la München. Acolo îşi săvârşeşte formaţia artistică şi intelectuală sub îndrumarea celebrului pictor și profesor german Carl von Marr, la Academia Regală Bavareză de Arte Plastice (1896-1901). In efervescenta ambianţă cosmopolită din capitala Bavariei, Ipolit Strâmbu îşi apropriază elementele unei viziuni picturale sincretice, în care combină propensiunea spiritului cultural nordic pentru disciplinarea stilistică cu predilecţia spiritului meridional pentru meditaţia lirică şi speculaţia cromatică.

În 1901 parcurge un scurt stagiu de pregătire la Paris, în cadrul reputatei Academie Julian.

In primăvara anului 1901 se reîntoarce definitiv în România, iar din toamna aceluiaşi an se stabileşte la Bucureşti unde îşi începe prodigioasa carieră didactică academică la Şcoala de Belle Arte, carieră pe care o va încheia în 1932, după ce în vremea ocupație germane a Bucureștiului îm cursul primului război mondial, a servit ca rector al instituției (1917-1918).

In 1919 şi 1920 conduce primele două colonii româneşti organizate la Baia Mare din iniţiativa Asociaţiei elevilor Şcoalei de belle arte din Bucureşti, îndeplinind rolul de coordonator delegal al Ministerului Artelor de la București, şi de profesor îndrumător și corector pentru membrii grupurilor studenţeşti din Bucureşti (1919 și 1920) şi Iaşi (1920) care au colonizat pe timpul verii (iunie–septembrie) în Centrul Artistic Baia Mare. Aici, îndrumându-şi studenţii împreună cu János Thorma, a efectuat, în paralel studii proprii de plein air în parcul Coloniei Pictorilor, în pitoreştile împrejurimi băimărene de sub Dealul Crucii, pe cursul râului Lăpuş, în defileul Firizei şi în zona montană Izvoare, precum şi studii de interior în atelierul Şcolii Libere de Pictură. Ipolit Strâmbu a realizat, astfel, un număr mare de lucrări (în general uleiuri pe carton) remarcându-se prin modul interpretativ original de redare a peisajului natural şi a celui citadin băimărean al timpului.

Cu prilejul colonizărilor la Baia Mare, iniţiază un remarcabil proiect de reorganizare pe baze internaţionale a coloniei artistice băimărene pornind de la spiritul cultural paneuropean al modelului multietnic iniţial, pe care îl promovase Simon Hollósy între 1896-1901.

Mărturii documentare uitate consemnează participarea sa la câteva evenimente culturale semnificative. Aflăm, astfel, despre participarea sa la Expoziţia coloniei pictorilor români din Baia Mare din 8 septembrie, 1919. Potrivit cronicii publicate într-un săptămânalul local (Renaşterea, I, 1919, nr. 39, p. 3), “…alături de lucrările elevilor expune şi profesorul Ip[olit] Strâmbu mai multe studii în aer liber, peisagii şi portrete.” Făcându-i o prezentare publică elogioasă (“Profesorul Ip[olit] Strîmbu este unul din cei mai buni pictori din ţară…”), cronicarul anonim adaugă amănuntul că “Studiile şi le-a făcut la München, după care a fost numit profesor la Academia [sic!] de Arte Frumoase din Bucureşti.”

Acest detaliu biografic va fi fost scos în evidenţă neîntâmplător, căci evocarea metropolei culturale bavareze venea să apeleze, cu certitudine, la verificatele sensibilităţi băimărene pentru care amintirea gloriosului început al propriei mişcării artistice se revendică tot din climatul mediului artistic münchenez.

Măsura ataşamentul lui Ipolit Strâmbu la eforturile de dezvoltare a vieţii cultural – artistice băimărene este dată şi conferinţa sa, intitulată Desemn, pe care a susţinut-o în acelaşi an 1919, în faţa intelectualităţii locale. Abordând în ea o bogată problematică de pedagogie artistică, el şi-a încheiat expunerea cu următoarele consideraţii: “Domnilor, neamurile nu se judecă după lărgimea teritoriile şi mulţimea locuitorilor ci mai ales după capacitatea oamenilor. Noi sub acest raport încă nu ne-am spus cuvântul pe lume, iar cei [chemaţi] să ni-l spună sînt micuţii aceştia a căror minte şi suflet e ca o ceară în mîinile noastre, depinde de noi cum îi vom pregăti.”

Scurtul sejur din 1921, întreprins pe cont propriu, a avut ca obiectiv impulsionarea aplicării proiectului său de reorganizare a Centrului Artistic Baia Mare. Deşi în cele din urmă avea să eşueze, proiectul ilustrează implicarea lui Ipolit Strîmbu în structurile de adâncime ale fenomenului artistic băimărean, şi are o semnificaţie culturală majoră întrucât el prefaţează spiritul şi principiile programului guvernamental român care a sprijinit efervescenta dezvoltare a învăţământului artistic băimărean din perioada anilor 1920-1929.

Ioan Angel NEGREAN:

„Visare (…) Pictorul ne introduce în câmpul vizual al tabloului prin colţul din dreapta-jos, acolo unde pata de roşu vermillion cu care este redat brâul tinerei se constituie într-un centru de interes care ne atrage atenţia, mai ales că tonalitatea generală a tabloului este dominată de verdele vegetaţiei.

De aici ochiul privitorului este direcţionat spre stânga, într-o ascendenţă uşoară, până la cotul mâinii pe care tânăra îşi sprijină capul. Apoi traseul privirii noastre este dirijat în sus, pe un traiect vertical vag înclinat către dreapta, traiect desenat de trunchiul copacului lângă care se odihneşte personajul.

La limita superioară a tabloului, privirea se întoarce spre dreapta, coborând uşor pe direcţia fixată de ramura copacului, până la floarea ţinută în mână.

Aici se schimbă din nou direcţia, ochiul nostru fiind condus în jos, pe firul florii până la nivelul pieptului unde, direcţia privirii noastre se întoarce din nou către stânga, spre portret, traseul descris formând în final o spirală care se dezvoltă convergent către centrul major de interes al compoziţiei – portretul tinerei.

Din punct de vedere cromatic pictorul se concentrează pe rezolvarea contrastului complementarelor verde – roşu prin zone de pasaj acromatic. Numai că această – aparent simplă – schemă cromatică dezvoltată măiestrit de Ipolit Strâmbu, care nu se limitează strict la problematica enunţată mai sus ci o diversifică introducând, în zonele de legătură, subtile grizări şi nuanţări de albastru şi violet care pulsează viguros prin modul în care sunt folosite tuşele cromatice, când subtil reţinute, când puternic frământate, formând un ansamblu savant orchestrat, de o frumuseţe plastică de excepţie.

Nu putem trece cu vederea rolul major pe care îl joacă lumina în realizarea atmosferei generale a compoziţiei, aducând aminte de pictura impresionistă şi postimpresionistă. În acest sens, este de remarcat faptul că pictorul acordă o importanţă majoră şi contrastului valoric de închis – deschis cu ajutorul căruia contrabalansează diagonalele descendente din structura compoziţiei, echilibrând-o prin dispunerea luminii pe o diagonală uşor ascendentă, pe de o parte, lumina fiind folosită ca pretext de frământare şi fragmentare a tuşelor, pe de altă parte.

În concluzie, se poate afirma că suntem în faţa unui tablou care prezintă în mod atipic bustul unei tinere femei, într-o cromatică măiestrit orchestrată, formatată pe matricea stilistică a postimpresioniştilor, constituindu-se, în acest sens ca o lucrare de referinţă atât în contextul operei artistului, cât şi în contextul impactului stilistic postimpresionist asupra picturii moderne româneşti.”