"Manuscrisul" – o proză scurtă de Marian Ilea (I)

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

Manuscrisul

Nouăsprezece decembrie, anul două mii nouăsprezece. Ora șaisprezece și două minute. Valerian Văleanu urca ultima treaptă din marea pivniță medievală a Primăriei Mittelstadt-ului, ajungând pe pietonalul de lângă zidul gros din piatră ce ducea fie la drumul către Piața de Fân, fie la alte trepte către înaltele birouri ale primăriei. Construcția se ridicase în 1720, pe vechiul sediu al primăriei care luase foc în 1711.

Ora șaisprezece și opt minute, pe drumul către cârciuma Popicăriei. Ca de obicei, redactorul-șef al Vocii Mittelstadt-ului urma să se așeze la masa lui de lângă soba din cârciumă. Întâlnirea de la ora șaispreze- ce și șaisprezece minute. „Poate șaptesprezece”, își zicea Valerian Văleanu. Se oprise un minut sub castanul de la intrarea în Popicărie. „În unsprezece ani, au ridicat primărie nouă. Oraș bogat. Mineri mulți. Nemți mulți. Unguri, la fel”, șoptise Valerian.

Lângă sobă. La întâlnirea cu doamna Postumia Kreutzer, cârciumăreasa. Femeie cât un plutonier major de armată imperială. Ușor crăcănată când purta pantaloni. Ușor apetisantă când în rochiile alea roșii cu bulinuțe albe. Lângă Postumia, ceva mai departe de bar, slujea Roby cel mai bătrân, fostul tată a lui Robert cel bătrân, mort într-un accident la morile de la Flotația orașului.

„Prins între roțile alea și bilele alea din mecanismul morii, fără scăpare, făcut la trup ca un carton presat, așa l-am primit acasă, în sicriu, cu înmormântarea și cu groapa plătită, cu popa venit pe gratis, plus masa de pomană, și altele tot din banii Flotației. Carton presat… că nu mai era Robert cel bătrân, feciorul, că parcă aducea cu un fotochip întins pe cartonul care a ajuns să fie. Nu l-am atins, m-am uitat, s-a închis sicriul ăla cu semnul Flotației sculptat. Cine a vrut să plângă, a avut voie, cine nu, a fost liber să-și vadă de drum, domnule Valerian”, striga cu năduf domnul Roby cel mai bătrân.

„Cu ce-l servim pe domnul Valerian?”, întreba Postumia Kreutzer.

„Un cappuccino îmbunătățit cu un coniac de casă, doamnă Postumia”, zicea Valerian Văleanu.

„Să văd dacă este, domnule!”, zicea doamna Postumia. Apoi striga la Roby cel mai bătrân: „Avem cappucci- no îmbunătățit cu coniac de casă, în pizda mă-tii, Roby?”.

„Avem, Postumie”, zicea Roby cel mai bătrân.

„Este, dragă domnule Valerian”, zicea mieros Postumia întorcându-se cu trupu-i și cu fața-i numai zâmbet către redactorul-șef.

„Acuma vine”, încheia Postumia, cârmind ca o Vol- gă de pe vremuri înspre bar.

Postumia Kreutzer administra cârciuma Popicăriei. În ultimii zece ani, preluase și Popicăria, unde avea maga- zin-depozit de haine second-hand. Foștii mari popicari din oraș stăteau în cârciumă, iarna, sau pe terasa de sub castan, primăvara, vara și toamna.

„Sunt văduvă!”, striga de trei ori pe zi la ei doamna Postumia Kreutzer. „Ce vă trebuie? Să vă aud!”, continua doamna.

În fiecare zi, la ora cincisprezece, se apropia de câte un fost campion mondial la popice, îl bătea pe umăr, îi făcea semn trăgându-i cu ochiul, îl ducea în magazi- nul-depozit de haine din defuncta Popicărie. Doamna Postumia revenea la bar după patruzeci și cinci de minute. Cel chemat, ori cel ales, se întorcea la șaisprezece și zece minute. Se așeza la masă cu privirea pierdută.

Doamna Postumia Kreutzer striga în cârciumă ca s-o audă toată suflarea: „Ce vreți, măi? Mi-am tras o pulă”. Până când Valerian Văleanu deschidea ușa cârciumei, era tăcere.

La ora șaptesprezece, doamna fostă soprană a Debrecenului și apoi a Sătmarului, doamna Ildi, venea la gardul casei sale, se rezema de acela și, cu capul înspre terasă, cânta: „Jancsi-bácsi, Jancsi-bácsi, gyere haza! Gyere haza, Jancsi-bácsi! Gyere, gyere Jancsi-bácsi, Haza, haza, Gyere, gyere, Jancsi-bácsi!”. Parcă dădea un con- cert înspre Dealul Minei. Mușteriii Postumiei ascultau. Așteptau… Jancsi-bácsi era singur la masă. Întotdeauna singur. Se roșea, se învinețea, se înverzea. Apoi… bătea cu pumnii în tabla mesei, se ridica, striga cu ochii holbați: „Ein, ein, nem megyunk sehova!”.

Doamna Ildi dispărea în casă. Jancsi-bácsi cerea cu voce apăsată un coniac de casă mic. Doamna Pos- tumia îl avea pregătit. Redactorul-șef își punea piciorul drept peste cel stâng, savurându-și cappuccino-ul cel îmbunătățit. Coniacul, preparat din tescovina făcută din borhotul „spăgmelor” de strugure storcoșite de pe o jumătate din Dealul Minei, își merita banii.

***

Doamna Postumia Kreutzer: Din anul o mie nouă sute nouăzeci și patru, domnule, domnilor, fără bărbat, Kreutzer umbla, Ludovic Kreutzer supraveghea orașul, pleca în călătoriile lui care au ținut un an. Noaptea scria. Dimineața râdea: „I-am prins, Postumia, ai mei sunt, Postumie”, zicea, bându-și coniacul ăla îmbunătățit. Prin oraș tropăia cu cizmele ungurești și militare. Cu un căput verde, cu o șapcă pe care-și cususe nasturi de metal argin- tiu ori auriu. Din anul care l-am specificat. Singură în pat. Singură la cârciuma Popicăriei. Cu popicarii ăia care vedeau numai pizdă și care voiau ce vedeau. Nimic. Nu m-am lăsat, domnule și domnilor, până-n anul o mie nouă sute nouăzeci și cinci. Pe Ludovic Kreutzer l-am îngropat singură, din spezele mele, în decembrie, anul o mie nouă sute nouăzeci și patru. În somn ca un prunc. Așa a plecat la cimitir. Cu zâmbetul lui pe față. Un mort liniștit. Un mort împlinit. L-ați văzut. Toți l-ați văzut.

După câteva zile, Postumia Kreutzer, oficial fără Ludovic, a început munca asta din magazinul-depozit de haine second-hand, domnule și domnilor. În patul lui Kreutzer, printre cearșafurile lui Ludovic, de-atunci și până acuma, nimeni, niciodată. Numai printre haine second-hand, domnule și domnilor. Și, domnule Valerian, așa a fost.

Anul ăsta, însă, prin octombrie, am găsit manuscri- sul. Scrisul lăbărțat al lui, al bărbatului Kreutzer, care-și pierduse șirul vorbei pentru șirul scrisului prin o mie nouă sute nouăzeci și trei, care supraveghea, care avea spaime, care nu mai avea poftele lui de câte ori vedea femei, care-o făcea fericită pe Postumia, nevastă-sa, pe mine, domnule și domnilor.

L-am avut citindu-l. Nu l-am înțeles. I-am adunat hârtiile alea între coperți roșii pe care scrie: „Manuscris de Kreutzer Ludovic din Mittelstadt”, domnule Valerian Văleanu. În noaptea asta o să intri în camera lui Ludovic Kreutzer, bărbatu-meu cel defunct, la masa lui de lucru o să stai, în patul lui o s-o fuți pe nevastă-sa. Cearșafurile lui o să le mototolești împreună cu nevastă-sa. După cei douăzeci și șapte de ani, o să-mi tragi o pulă, că asta vei face așa cum se face. Înțeles-ai, domnule și domnilor? Îți vei lua hârtiile scrise de Ludovic Kreutzer, cu dreptul de a face ce-i de făcut cu ele, domnule și domnilor. La ora zece seara, mă vei duce până acasă. Apoi e treaba mea, domnule Valerian și domnilor.

(Va urma…)