"Manuscrisul" – o proză scurtă de Marian Ilea (II)

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

Manuscrisul domnului Ludovic Kreutzer

Cronică de drumeție:

Am început drumețiile în anul 1993. Plec în orășelele din jurul Mittelstadt-ului. Mă însoțește bunul prieten Ken Skusse. Pornim dimineața. Exemplul de drumeție e atunci când urcăm în minunata cursă „Azur” pe ruta Mittelstadt – Sighetu-Marmației – Borșa Complex. E ora 6 și 21 de minute. Așa am făcut și-n 8 octombrie, într-o vineri a anului 1993. O zi frumoasă. În autogara din Mittelstadt era pustiu. Scopul drumeției noastre e scrierea unei cronici de drumeție în care trecem viața precum faptele bune și nebune ale celor pe care-i întâlnim.

Ziua de vineri, 8 octombrie, anul 1993, o zi frumoasă de început de toamnă. Am pus urechea pe inimile celor care locuiesc în municipiul Sighet, vreo douăzeci și cinci de mii, cu și fără domiciliu în oraș. Mi-am vârît holbăciunea mea din autogara Sighetului, unde am ajuns la ora 8 și 43 de minute… că nu-i oraș ca Sighetu’ și nici sat ca Ieudu’. Am luat-o către Piața din Centru, însoțit de bunul prieten Ken Skusse. Am holbat ochii mei mari în forfota pieței. Câțiva piețari erau cu cioareci și opinci. Majoritatea aveau: pantofi, pantaloni, cămeși și geci din mușama îmblănită. Am plimbat geamantanul meu de voiaj până la crâșmele cele două ale pieței, unde ne-am așezat la o masă. L-am învățat pe Ken Skusse să mănânce o ciorbă de burtă, care am mâncat și eu.

Tot anul 1993 a fost plin de oameni în cioareci și opinci care se băteau și se vor bate pentru avere, pen- tru pământ. Ascultându-i, ți se umple sufletul de tristețe. Sunt crime din beții și o coconuță care l-a omorât pe tătâne-so pentru o bucată mică dintr-o grădină ma- re. Ca să nu-mi încarc sufletul cu tristețea aia cenușie, nu-i ascult. Trec pe lângă ei ca un surd. Inima Municipiului Sighet seamănă cu inima orașului Mittelstadt.

După ciorbele de burtă, am stat la o vorbă cu votcă împreună cu doctorul Rogojină Tiberiu, un prie- ten sufletist, care posedă un pavilion în Spitalul Sighe- tului, unde-i vindecă pe cei care chehăluiesc și le aspiră cu aspiratorul mic mucii din nările păroase. S-a așezat lângă noi și ginecologul Fenechiu, ăla care are deasupra cabinetului o pictură cu Fecioara Maria, cu un scris mărunt sub ea. Se dă o interdicție de curmare a vieților celor care, moroșeni fiind, sunt în burțile mamelor lor moroșence ori venite din alte părți. Zguduitor. În drumeție, stăm de vorbă protocolar și maximum două- zeci de minute cu cei pe care-i întâlnim.

Îl aștept pe prietenul drag, Ken Skusse, care-a fugit la budă cu răul în stomac. Se întoarce alb la față. Ușurat. Bunul prieten a nimerit o zamă de burtă stri- cată în blid. De-aia. În drumeție, trebuie să ai stomacul tocit ca al meu, altfel pățești ca bunul prieten.

Ieșim din Piață. Ajungem pe strada Aurel Vlaicu unde, la numărul 131, ne întâmpină Pop Ghiocu din Sarasău, care s-a mutat în Sighet. Are șaizeci și șapte de ani. S-a născut în 18 ianuarie, anul 1926, a dus și duce o viață zbuciumată în care, timp de șase ani și cinci luni, a ajuns să fie primar. Acuma ne aștepta îmbrăcat într-un costum vechi al „gărzilor patriotice”, interzis astăzi, deoarece reprezintă societatea comunistă. Ghiocu a plâns amarnic când i-am făcut observație, mi-a cerut povață chiar dacă i-aș putea fi aproape fecior. „Îți cer povață, domnule Ludovic Kreutzer”, așa mi-a spus printre sughițurile plânsului său. L-am părăsit pe stra- da Avram Iancu. Ne-am îndepărtat. Continuu să car în mâna dreaptă geamantanul de voiaj. Cu durere în inimă și cu o durere de cap crâncenă, am oprit lângă autogara Sighetului de unde am luat un pachet de țigări și două cafele în pahare albe din plastic.

Nu puteam face nimic pentru Ghiocu. Tare întristat era și bunul prieten Ken Skusse. Puteam părăsi Sighe- tul cu o rată „Azur” până-n Mittelstadt. În drumețiile mele, n-ai cum să cunoști ora de întors în Mittelstadt.

Ce are de spus preadistinsul Ken Skusse? Nimic. Așteptăm rata „Azur”. Mai sunt cincisprezece minute și ne întoarcem de unde am plecat de dimineață.

Poemul final:

Chiar dacă se plimba pe străzi Cu părul fluturând că era și vânt

Chiar dacă uita de mâncare din cauza întâlnirii Chiar dacă cunoscuții ei ar fi vrut s-o vadă

bătută măr

Chiar dacă vorbea singură, resemnată

Când se plimba prin Mittelstadt, purta bluza pe care scria: „Naftaline Paris”

Chiar dacă din toate astea și multe altele n-a ieșit aproape nimic

Chiar dacă și poemul acestei zile de octombrie pare cenușiu

Postumia, că despre ea scriu, a ajuns și Kreutzer Chiar dacă asta nu mă mai bucură

Chiar dacă mă întristează…

Concluzia: Drumeția împreună cu Ken Skusse, bunul prieten, e la fel ca Drumeția fără el. Se-nțelege că nu m-am lepădat de acest obicei. Chiar dacă…

Cine este bunul prieten Ken Skusse:

Domnul Ken Skusse s-a născut la Londra. Are cincizeci și șase de ani. A venit cu o motocicletă Yama- ha pe care a îmbunătățit-o cu mâna lui, cu capul lui, cu știința lui, după ce a muncit în aviația din Germa- nia ca mecanic la întreținerea avioanelor. Mai precis în Nordul acestei țări, chiar în orașul Bremen. Acolo s-a săturat de tot ce-i mecanizat, mai precis automatizat. Domnului Ken Skusse au început să-i placă florile și mâncarea din Mittelstadt, care mâncare germa- no-maghiară este. „Sunt impresionat de cât suflet pun în tot și-n toate cei care locuiesc în Mittelstadt, dom- nule Kreutzer”, zice domnul Ken Skusse. „Adică sunt sufletiști”, zic eu. „Exact, ai înțeles la fix, domnule Kreutzer”, zice domnul Ken Skusse.

Ken Skusse a avut numeroase dezamăgiri în căs- nicie. E divorțat. Are doi copii căsătoriți lângă Lutton. Și-a dorit să pornească în jurul lumii cu Yamaha îm- bunătățită. Și-a vândut casa din Londra și a pornit. A ajuns fotograf. La Londra a fost designer pe bluze de bumbac. Scrie articole. Îi plac copiii. A poposit în Mittelstadt. Trecând muntele Gutâi către Sighet, la o serpentină a avut un accident urât cu Yamaha lui, de care s-a ales praful și tăblăraia împrăștiată prin pădurea de fag. A stat trei luni de zile în spitalul orășenesc din Mittelstadt la ortopedie, cu piciorul stâng fracturat în trei locuri… iadul pe pământ. A primit două lăzi de medicamente din Berlin, unde a reușit să scrie și să-l roage pe portarul spitalului, domnul Jancsi, să-i ducă scrisoarea la poștă. Domnul Jancsi l-a ajutat.

Când a ieșit din spital s-a dus la țiganii de pe Va- lea Limpedea. A stat cu ei în corturi. S-a hotărât să se stabilească în oraș, unde a cunoscut copiii cei săraci care aveau nevoie de ajutoare.

Domnul Ken Skusse are domiciliul pe strada Avram Iancu la numărul 27, la doamna Marika Polgar. Cu toate bagajele s-a mutat. Doamna Polgar are o vie mică pe Dealul Minei. Doamna Polgar e vecină cu domnul Ludovic Kreutzer.

Când fetele din Mittelstadt n-au avut bani de mers în tabăra de vară de la Năvodari, domnul Ken Skusse a scris în Londra de unde a primit 2.500 de lire sterline pe care le-a donat fetelor. Nouăzeci de fete au fost în total. S-a atașat de ele. A găsit-o pe una de treișpe ani, din Dănești, de lângă oraș. Ar fi înfiat-o. Familia fetei a zis: „Nu ți-o dăm că ne temem că o vei abuza”.

„Dacă o înfiez, îi cumpăr o casă și doamna Polgar va sta cu ea, vă mai temeți?”, a întrebat domnul Ken Skusse.

„Ne mai temem”, au răspuns părinții fetei.

Domnul Ken Skusse a simțit în gură-i un gust sălciu și a renunțat. N-a dorit ca lumea din Mittelstadt să zică că englezul abuzează, așa că și-a văzut de alte treburi. Bunul prieten Ken Skusse iubește Mittelstadt-ul. Îi amintește de vremea copilăriei lui. Până să se mute pe Dealul Minei, la doamna Polgar, Ken Skusse n-a văzut bivoli. De-acuma, își va cumpăra un cal și-un bivol. Îi plac casele din lemn. Spune că-și va clădi una lângă podgoria domnului Ludovic Kre- utzer, prietenul lui din oraș care-i căsătorit cu frumoa- sa și arătoasa Postumia Kreutzer cu care n-are copii.

24 noiembrie, anul 1993, seara și noaptea:

O zi cu nori. Către seară a nins. Fulgi bătuți de vânt în lumina dată de becurile de pe stâlpi. Am cobo- rât o sută de metri, până la casa vecinei Polgar. Dealul Minei se vedea într-o pâclă violet până către vârful rotunjit. Ca o pată închisă la culoare și întinsă până la stânci. Brazii de deasupra Lacului Albastru. Fulgi lipi- cioși pe pielea de pe nas, bărbie și gât. Mi-am ridicat cu mâna stângă puloverul mai sus de gât. Mi-am aco- perit cu el bărbia. În mâna dreaptă aveam o sticlă groa- să, rotundă, de trei sute și cincizeci de grame, plină cu coniac de casă. Tescovină cu arome de ace de brad. Mă aștepta bunul prieten Ken Skusse.

Doamna Polgar mi-a deschis poarta. „Poftește, Ludovic, ești așteptat!”, a spus. În camera bunului pri- eten Ken Skusse, am stat la povești bând coniacul din sticlă. Două ceasuri. Afară întunericul parcă se îngroșa- se. Un oraș aproape invizibil: Mittelstadt. Un oraș care-și ascundea lumea de pe străzile din centru.

Ludovic Kreutzer: Prietene Ken Skusse, revoluția, revoluția pe care am trăit-o la televizor, în Mittelstadt, s-a declanșat întâmplător?

Ken Skusse: Sau neelucidat, Ludovic?

Ludovic Kreutzer: Oamenii cad prin ei înșiși. Așa l-am văzut pe Ceaușescu, Ken Skusse. După ce l-au ciuruit, n-a mai comunicat deloc!

Ken Skusse: Firesc. Un ciuruit n-are cum și ce să comunice.

Ludovic Kreutzer: Bunule Ken Skusse, învață da- că poți. La fel e și cu revoluția sentimentală pe care te chinui s-o trăiești.

Ken Skusse: O viață dedicată unui scop major, Ludovic. E ca-n muzica universală. Dacă poți trăi o revoluție, e obligatoriu s-o trăiești.

Ludovic Kreutzer: Ca Sfânta Ecaterina de Siena, ca Sfânta Maria Magdalena de Pozzi, ca misticii din timpurile vechi și mulți alți sfinți, în veci fie pomeni- rea lor! Ești un răzvrătit, Ken Skusse.

Ken Skusse: Mai pune în pahar. E un coniac bun.

Ludovic Kreutzer: E coniac cu rețetă, la a cincea generație a Kreutzerilor. Din podgoria lor de pe Dealul Minei. Mai sus sunt exploatările de minereuri.

Ken Skusse: Sfântul Iosif de Copertino…

Ludovic Kreutzer: Ce-i cu el, Ken Skusse?

Ken Skusse: Trece-l la mistici ai timpului lui. Ar mai fi, Ludovic, țăranul Clavis cel răsculat și ars pe rug datorită credinței lui nestrămutate într-o justiție a răzvrătiților.

Ludovic Kreutzer: Ține paharul, Ken Skusse. Să-ți mai pun. Mai avem. În pivnița familiei Kreutzer sunt butoaie de cinci metri în diametru. Toate pline. Îți pun că am de unde, englezule. Butoaie cumpărate de un mort… străbunicu’ Kreutzer, aduse din Sibiu, un mort de azi dar un viu al timpurilor lui.

Ken Skusse: Ești colindător, Ludovic?

Ludovic Kreutzer: Exact.

Ken Skusse: Ai fost și vânzător de noroc din bor- cănele albastre, Ludovic?

Ludovic Kreutzer: Am fost, bunule prieten, am fost. Dacă altceva n-am căpătat de lucru în orașul meu, în Mittelstadt-ul unde Kreutzerii din generație în ge- nerație erau negustori de coniac de casă în orășelele din împrejurimi, m-am apucat de lozuri în plic timp de două săptămâni, până m-am întors de la mina de un- de-am plecat, vindeam din chioșc lozuri în plic, prie- tene. Era un venit cinstit și sigur. Când vinzi norocul, ai clienți ca muștele la roit.

Ken Skusse: Se apropie perioada colindatului în Mittelstadt.

Ludovic Kreutzer: Corect! Ne-ai învățat obiceiu- rile. Anul trecut, una mie nouă sute nouăzeci și doi, din decembrie, am colindat până-n 21 ianuarie anul ăsta. Pe la toate casele din oraș. M-au tras de mânecă muierile. Că nu se mai colindă, Ken Skusse. Era seara de Sfântul Ioan pe stil vechi! Habar n-aveau bietele femei. Anul ăsta o să le colind până-nfloresc cireșii, bunule prieten.

Ken Skusse: Din borcănelul cu lozuri, Ludovic?

Ludovic Kreutzer: M-au întrebat unde am domi- ciliul. „Ai grijă, Kreutzer, că stai într-un loc unde n-ai ce sta”, mi-a spus primarul când m-a oprit la intrarea în biserică. Într-o duminică. Avea dreptate, bunule prieten. Locuiam cu Postumia, nevasta, la o adresă unde locuia un mort care a fost viu în timpurile lui.

„Să vii să te trecem în hârțoage cu adresa rămasă a bu- nicului tău, Ludovic. Nici taică-tău nu figurează nică- ieri”, mi-a mai spus primarul.

Ken Skusse: Câtă dreptate a avut, domnule. Ai constatat vreodată că plutești în timp ce trupul rămâne în podgoria de pe Dealul Minei, Ludovic?

Ludovic Kreutzer: O să-ți spun o-ntâmplare pe care n-am recunoscut-o vreodată. Dacă nu venea anul una mie nouă sute nouăzeci, m-aș fi declarat de unul singur bolnav. În anul următor, am avut acces la do- cumente, bunule prieten, că pluteam era una, da’ și vedeam ca și cum n-aș fi plutit. Nu eram bolnav, domnule, m-am declarat supraînzestrat și-am pretins că sunt într-o transă proprie.

Ken Skusse: Mai mare apăsare pe mintea oricui din Mittelstadt nu există decât asta pe care mi-ai formulat-o, Ludovic.

Ludovic Kreutzer: Trunchiurile castanilor plan- tați de străbunicu’ pe Dealul Minei sunt lipsite, în mare măsură, de coajă. Seamănă cu țeasta cheală a doamnei Polgar, cu țeasta lovită de chimioterapia unui ins ajuns o jumate de om. Se cațără pe trunchiuri prea mulți mittelstadtieni, Ken Skusse!

Ken Skusse: Trunchiuri vechi și slăbite.

Ludovic Kreutzer: Întinde paharul să-l umplem la loc, Ken Skusse.

Ken Skusse: Mulțumesc, Ludovic. E un coniac de casă foarte puternic. Mă lovește toropeala.

Ludovic Kreutzer: Mă duc, bunule prieten. Nu îna- inte de a-ți spune că o și mai mare apăsare pe o minte din Mittelstadt e insultarea de sine. Eu sunt clarvăzătorul care luptă în acest oraș împotriva celor care se insultă pe sine. E o luptă în folosul lor, bunule prieten!

Slăvit să fie Domnul!:

Câteva dobitoace serviabile, inculte, bolnave, obse- date, care se credeau puternice, subtile, chiar abile, trăiesc în Mittelstadt. Au nevoie de aplauze și putere. În ianuarie și februarie, anul 1990, s-au expus pe treptele de la intrarea în primărie. Unul a ajuns primar, alta viceprimar, alta șefă de cabinet, altul responsabil cu curățenia orășenească.

„Kreutzer, aceste acțiuni privesc masele și viitorul lor. Aplauzele sunt pentru noi”, mi-a spus domnul Izvor, care era director la mina „Iosza-Bela” din Mittelstadt.

„După aia, peste trei luni, o să vină și puterea”, mi-a șoptit domnul Șleau, „pentru cei care-o merită”. M-au dus și pe mine pe treptele alea. Trebuia să le vorbesc nemților și ungurilor din Mittelstadt.

„Hai, herr Kreutzer!”, a strigat domnul Izvor.

De vorbit știam. Am spus câteva zeci de cuvinte în șvăbește. Am dat-o pe maghiară. Am plecat încet pe lângă catedrala din centru spre Dealul Minei. Cei pre- zenți pe treptele Primăriei din Mittelstadt au aplaudat, au strigat „trăiască multiculturalismul”. Primarul încă nenumit a ajuns, peste trei ani, alcoolic la cârciuma de lângă Popicărie. Domnul Izvor a devenit povestitorul profund convins de unicitatea vorbelor sale. Lumea se ferea din calea-i. A murit în patul lui, în apartamentul lui, în cartierul Microraion Vest. S-a înecat în pro- pria-i vomă. L-au găsit vecinii de la parter care i-au spart ușa de la intrare. Era călduț când au dat de el.

În 22 aprilie, anul 1993, s-a întâmplat. În 20 martie, același an, m-am întâlnit cu el în Piața de Fân. Se mișca de parcă era umplut cu paie. M-a oprit pe trotuar: „Prea mulți ani, Kreutzer, ăștia m-au lăsat fără conștiință, șvabule, liber în minciuna asta zilnică n-am cum să fiu. M-am înstrăinat, Ludovic!”.

Am fost la înmormântare. Domnul Izvor are loc cumpărat din anul 1967 lângă capela morților din cimitirul romano-catolic. De unde se odihnește în mormânt, dacă întinzi mâna, crezi că pui degetele pe acoperișul casei familiei Kreutzer, mângâi frunzele viței de vie. Din casa Kreutzer, însă, nu vezi nici cimitirul, doar vârful rotunjit al capelei mortuare. Și o aglomera- re de brazi. Am verificat.

(Va urma…)