„Manuscrisul” – o proză scurtă de Marian Ilea (III)

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

„Manuscrisul”, partea a III-a

Anul 1990 în Mittelstadt:

Milițienii n-au ieșit pe străzi. Stăteau ascunși în casele lor ori în pivnițe. Strigam și eu cu orășenii: „ieșiți, măi, acuma să vă vedem, să vă luăm gâturile”. Povesteam pe terasa cârciumii de la Popicărie.

„Cine-ți dă dreptul să faci atâtea plângeri?”, striga căpitanul Ion Pop, șef la Poliția din oraș.

„Vai de el, polițist-șef!”, ziceam eu.

„Ai grijă, Kreutzer, că oricând poți comite un viol sexual”, răspundea căpitanul.

„S-a dus morala voastră ceaușistă ce-a fost în plină fructificare, măi! Oricare afirmație a ta enervează”, strigam la el.

„Nevastă-ta e capra neagră de pe Dealul Minei, Kreutzer. Ne-am documentat”, zicea căpitanul.

„Nu vă mai merge, ticăloșilor, nu mai sunați voi la ospiciu’ orășenesc, să-l puneți pe Lehel să țină oamenii pe timp nelimitat”, răspundeam eu.

Mă ridicam de la masă. Plecam acasă la domnul Kosa Pavel. Kosa Pavel era vicepreședinte la cooperativa meșteșugărească. Kosa Elisabeta era soția lui. Kosa Elisabeta își păzea fetele.

Anul 1990 a fost al plângerilor. Kosa Elisabeta o păzea pe fiica ei de violul sexual. Kosa Pavel își iubea fata ca un tată exemplar. Plângerile au curs tot anul. Noroc că au ajuns pe masa domnului Otto, care res- pecta cu sfințenie morala magistraților. Otto era prie- tenul meu. Kosa Pavel era prietenul meu.

„Kosa Pavel să se potolească, Ludovic, s-o lase pe fată-n pace. Curg plângerile, Ludovic”, mi-a spus Ot- to, supărat. Era prin mai. „Sunt plângeri sau afirmații, Otto?”, l-am întrebat. „În vremuri tulburi, e tot un drac, Ludovic”, mi-a spus Otto.

Kosa Pavel a solicitat un verdict de la Comisia de Expertiză medico-legală și ginecologică despre starea fiicei lui. În septembrie a primit răspunsul. Fata era virgină. Kosa Pavel a arătat hârtia nevestei lui. Kosa Elisabeta l-a strâns în brațe pe Kosa Pavel și l-a sărutat apăsat pe gură. „Știam că așa va fi”, a șoptit femeia.

Dimineața am intrat în biroul de anchetă unde șef era Otto. Eram însoțitorul lui Kosa Pavel. I-am arătat hârtia. Otto ne-a spus că-i valabilă. Ne-a arătat un maldăr de plângeri care sosiră la căpitanul poliției din Mittelstadt, Ioan Pop. Le-a așezat în soba de tera- cotă din birou și le-a dat foc. „Prea multe plângeri”, a zis Otto. „Cine le dă dreptul să facă atâtea plângeri, Ludovic?”, a mai zis îngândurat Otto.

În următoarele luni am făcut zeci de plângeri la adresa căpitanului de poliție. I-am spus lui Kosa Pavel:

„Kosa, și noi știm din astea când e pe dreptate”.

„Cine-ți dă dreptul să-i spui Postumiei că e capra neagră de pe Dealul Minei?”, vorbeam singur pe dru- mul de la cârciuma Popicăriei la casa de pe Valea Bor- cutului, unde locuiau Kosa Pavel și Kosa Elisabeta cu fetele lor.

Trăiam vremuri născute din decembrie 1989.

Au ținut tot anul 1990 și o parte din anul 1991.

Au trecut cincizeci de zile de când căpitanul de poliție Ioan Pop din Mittelstadt a numit-o „capra nea- gră de pe Dealul Minei” pe Postumia Kreutzer. La orele serii, m-am prezentat la poarta acestuia. Locuia în Colonia lui Maier, într-o casă în care au stat toți comandanții de poliție din Mittelstadt în ultimii cinci- zeci de ani. M-a însoțit Kosa Pavel, deoarece l-am ru- gat să mă-nsoțească. Și bine am făcut. I-am scuturat poarta. Am strigat înspre casă. L-am somat să iasă în drum. A ieșit.

„Cine-ți dă voie să vorbești despre Postumia așa cum ai vorbit pe terasa cârciumii Popicăriei? Cine-ți dă voie să-i spui „capra neagră de pe Dealul Minei” neves- tei mele? Tu, cel născut la 28 septembrie în anul 1948, într-o comună, Gheorghe Lazăr, lângă Slobozia, în ju- dețul Ialomița, măi! Fiu al Alexandrinei și al lui Con- stantin, care-ai comis posibile fapte penale prin Bucu- reștii Noi, strada Subcetate, la numărul 37, unde-ai distrus imobilul de acolo care era proprietatea unchiului tău, Costel Dan, precum și autoturismul său. Ai mai răsturnat, căpitane, și-un TIR de 16 tone cu carne în râul Dâmbovița, că așa ai crezut că-i bine. Ești și bigam pe deasupra, cu două neveste legitime, din care pe una ai abandonat-o în Rodna Veche, județul Bistrița Năsă- ud, unde-ai fugit din Bucureștii Noi și lucrai șofer pe la un autolaborator de Geofizică din București. N-ai di- vorțat, ți-ai distrus buletinul de identitate ca să te căsă- torești cu proasta aia, săraca pe care-ai luat-o de nevastă în Slobozia și pe care ai abandonat-o la scurtă vreme zicând că așa ești tu, că nu poți trăi prea mult cu o fe- meie a ta și legitimă. Era în 4 martie, anul 1977, ziua când ai ajuns iar fără nevastă. În Mittelstadt ai luat o altă proastă recent divorțată de Tătar Ștefan din oraș, pe motiv că ăla e imoral și infidel în căsnicie, și fără ocupa- ție, asta așa și este, proasta ți-a adus și două fete, una de cincisprezece ani și alta de paisprezece, care-l au ca tată pe Tătar Ștefan din oraș. Care Tătar a rămas în curu’ gol și s-a angajat la Mina „Josza-Bela”, la sectorul doi, ca mecanic manipulant pe Wagner. La mină i se spune

„Securistul”. De când ai luat-o pe nevasta lui Tătar, pe săraca Valeria, ești văzut cu ea în barurile de lux din Mittelstadt, la chefurile de proporții pe care le organi- zezi tu și milițienii tăi… că ai orașului nu-s! La chefurile alea vă buzunăriți între voi, becisnicilor, tu având o lamă de cuțit de tip sabie. Nu contează că ți-s colegi, căpitane Ioan Pop, și pe mă-ta ori pe frate-tău i-ai jefui ca pe milițienii pe care-i conduci. Pe mă-ta ai putea s-o ajuți acolo, lângă Slobozia, în comuna Gheorghe Lazăr, că are șaptejdoi de ani și-i nevolnică și umblă prin co- mună numai în stare de ebrietate. Nimeni nu s-a aflat în siguranță niciodată când ai fost și tu prin preajmă. Decât să trăiești în mijlocul unei vieți dezorganizate pe care-o ai, mai bine deloc. Viața publicului din Mittel- stadt se află într-un permanent pericol cât mai conduci tu miliția din Mittelstadt, alcoolicule! Mai de curând te-ai apucat să supraveghezi, nevolnicule, exploatarea minieră „Josza-Bela”. Asta nu va rămâne așa. Iar despre doamna (auzi, măi?), doooaaammna Postumia, îți inter- zic să mai rostești o vorbă, că dac-o faci, vorba ți se va-ntoarce în gura-ți spurcată…”

Asta a fost tot ce i-am spus. Kosa Pavel era speri- at. Căpitanul de miliție, Ioan Pop, era alb la față. Eu eram roșu și transpirat pe tot corpul. A doua zi au ajuns pe biroul lui Otto mai multe plângeri. Căpitanul de miliție scria că i-am distrus poarta de la intrarea în gră- dina casei. Că am fost însoțit de Kosa Pavel care a pus dinamită în dormitor. Că sub amenințarea aia s-a as- cuns într-o coleșnă de lemne a unui vecin unde-a săpat o groapă în care s-a băgat. Și alte bazaconii.

Otto știa adevărul. Mare parte din informațiile pe care le-am recitat răspicat erau de la el. Otto a cerut mutarea acelei lichele care-a făcut-o „capră neagră de pe Dealul Minei” pe Postumia tocmai în Slobozia, adică la el în cocină.

Căpitanul de miliție a dispărut din Mittelstadt și nimeni n-a mai auzit de el până în ziua de azi.

Cine a fost Ludovic Kreutzer:

M-am născut în anul 1932, mama Zolay Cica, tata Ioku Kreutzer. Casa mare, înconjurată de viță-de-vie, de pe strada Kossuth, numărul 22, a devenit strada Avram Iancu. Numărul casei noastre a rămas tot 22. Mama Zolay Cica a fost adusă, prin căsătorie… tocmai de la Budapest Operett Varazs. Cânta prin casă și prin podgorie:

„Alam-Alam, Kislany a zongoranal”. Mi-o amintesc cân- tând. Pe tata îl văd muncind. Avea o mică distilerie adusă de la un fabricant din Mateszalka. Stră-străbunicu’ o achi- ziționase. Acolo se făcea coniacul de casă „Kreutzer”. Tata îl vindea la Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Satu-Mare și Carei.

Eu îi spuneam tatei „Ioku”. Pe mama o strigam „Cica”. Am copilărit pe strada Kossuth, am trăit pe strada Avram Iancu, la același număr de casă. Tata Ioku zicea: „Ludovic, norocul nostru că nu suntem în fața pericolelor, războaielor, pasiunilor de toate feluri- le. Kreutzerii au trăit liniștiți cu podgoria lor sub Dea- lul Minei, ascunși și păziți de râu și de pădure”.

Mama Cica era „doamna plantelor și florilor” de pe Dealul Minei. Știa să le culeagă și făcea din ele siro- puri ori creme vindecătoare, pe care tata le vindea prin târguri când ducea coniacul de casă. Avea rafturi mari unde așeza borcănelele și sticluțele cu etichetă. Făcea vânzare bună. „Mai tare se vând amestecăturile mai- că-tii decât coniacul meu”, zicea tata de câte ori mă lua în podgorie.

Mama Cica mă ducea să-mi arate „câmpurile smălțate de culorile florilor”. Culegea plante, flori, frunze, tulpini. O ajutam și eu. Învățam. Macul se culegea pe rouă, feriga noaptea, altele pe soare arzător, ierburile cu flori vara, rădăcinile iarna: un- tul-pământului, strigoaia și gențiana. „Fiecare plantă vindecă bolile printr-un meșteșug al tămăduirii, Ludo- vic”, zicea mama. De fiecare dată făcea semnul crucii peste snopurile de plante. Mama Cica umbla în „locu- rile de demult”, unde plantele erau cele vechi cu pute- rea neatinsă. Am învățat că nu există vermifug mai puternic decât feriga, care era bună și la facerea și des- facerea de căsnicii. Mama Cica îmi spunea și secretele și virtuțile plantelor. Secretele mi le șoptea în ureche. Spânzul era cel mai puternic citostatic. Hreanul cu obligeană făcea minuni pentru plămâni. Năpraznicul ajuta pe cei care sufereau de rac.

„Băiete, umblă de multă vreme vorba că împără- teasa Maria-Terezia s-a doftoricit cu plante culese pe Dealul Minei, pe Valea Borcutului și Valea Limpedea din Mittelstadt. Drept mulțumire a dat aprobări pen- tru femeile din oraș să vândă creme și licori obținute din plantele orașului. A fost o binecuvântare pentru Mittelstadt. „Aici s-a spus, pentru prima dată, Ludo- vic, că plantele au caracter”, îmi povestea mama Cica.

Coada-șoricelului ori rostopasca făceau bine fica- tului, digestiei și reparau fierea. Păducelul, valeriana, odoleanul reparau bolile de suflete. „Din ele fac ceaiurile care aduc liniștea. Nu mai vezi oameni nervoși. Dispar supărările și necazurile”. Beam ceaiul de sânzi- ene, n-am știut în anii aceia ce-i durerea de gât ori tusea seacă.

Mama Cica mă scălda în vană cu o amestecătură din troscoțel, soc, cimbrișor, brâul vântului, coadă de salcîm și apă fierbinte. Mă scălda o jumătate de ceas. Ieșeam de-acolo ca fulgul și fugeam pe dealuri. Cu amestecătura aia se alinau durerile de spondiloză.

Mama Cica făcea și tincturi pentru întreținere.

„Ludovic, trebuie să culegi vâscul doar între 15 ianua- rie și 25 februarie, numai așa e bun pentru tumori, la el poți adăuga tătăneasă”, zicea mama Cica în timp ce treceau zilele, lunile și anii.

Îmi amintesc că mi-a dat o coală pe care scria:

„Tai de sănătate plantele, Ludovic, și-ți ceri iertare de la ele înainte de-a le tăia”.

Prin podgoria Kreutzerilor mă plimbam. Îmi plăcea să mângâi strugurii negri. De învățat munca asta n-am reușit. Nu mi-am dat interesul.

În anul 1948, la sfârșitul verii, tata Ioku mi-a spus: „Ludovic, o să te înscriu la Școala de Comerț din Satu Mare. Toți Kreutzerii pe care-i știu din poveștile străbunicului meu, care-a fost stră-străbunicul tău, au făcut școala asta”.

În Mittelstadt, lucrurile se schimbaseră, școala se-nvăța în limba română, agitația din oraș nu se sim- țea în Podgoria noastră.

Școala era în centrul Sătmarului. L-am avut coleg de bancă pe Iusuf Durut, fiul singurului comerciant turc de mirodenii din oraș. Eram nedespărțiți. Primele trei luni am stat la internat. Apoi m-am mutat la negus- torul Durut. Îl chema tot Iusuf ca pe fiu-său. În anul 1951, am fost arestat împreună cu prietenul meu. Ne-au luat de la școală, din timpul orei de contabilitate. N-am făcut nici un lucru rău. Am plecat în beciurile alea reci de sub clădirea Miliției fără nici o teamă.

În urmă cu două săptămâni, într-o zi de vineri, ne-am dus la bunicul dinspre mamă a lui Iusuf Durut, în comuna Decebal de lângă Satu Mare. În ziua aceea, era întrunit în casa tatălui mamei lui Iusuf Durut Con- siliul Parohial Greco-Catolic. Acolo au semnat sute de credincioși un memoriu de sprijin pentru preotul Un- gur Florian. Bunicul lui Iusuf ne-a tras deoparte și ne-a-ndemnat să semnăm și noi că n-avem ce păți, că-i un memoriu de sprijin. Și am semnat. De-aia am ajuns în beci. De-aia anchetatorul, unu’ Costin, ne-a arătat semnăturile și ne-a-ntrebat: „Le recunoașteți, pocitanii- lor?”. Le-am recunoscut. Ne-au anchetat, ne-au arestat și ne-au transferat în Carei.

În celulă am fost cu Iusuf și cu doi unguri. Era vremea studiilor. Din banca de la școală, de la ora de contabilitate, am ajuns într-o celulă din Carei. Ce să studiez acolo? Ce să-nvăț? Ungurii s-au apucat să cân- te: „Edes-anya” – „Mamă dulce”. Sergentul intră în celulă, se uită la mine și la Iusuf și zice: „Măi, popi micuți, voi ați cântat?”. La intrarea în celula noastră scria numele și meseria fiecăruia. Iusuf și cu mine eram elevi la Școala de Comerț. „Suntem elevi și noi am cântat”, am zis.

Amândoi am căpătat șapte zile de izolare. Două zile ne-au dat numai apă plus o bucată de pâine la amiază, a treia zi un terci făcut din făină necernută cu marmeladă, alte două zile de post negru, ultimele două cu terci. La zece seara primeam două pături. Celula era de doi metri pe trei. Păturile erau zdrențe. Le puneam amândoi pe ciment și dormeam zgribuliți. La ora cinci dimineața ni le lua sergentul. Stăteam în picioare. Ne plimbam în cerc repetând împreună cu Iusuf Durut lecțiile de contabilitate.

Tata Ioku m-a-nvățat „Predica de pe munte”: A fost un noroc că am memorat-o. I-am spus-o lui Iusuf până i s-a întipărit în minte. După contabilitate, spu- neam eu „Predica de pe munte”, o sfârșeam și-o reîn- cepea Iusuf. Când am ieșit de la izolare, Iusuf mi-a spus: „Ludovic, credința ne-a ținut în viață”.

La proces i-am cunoscut pe comuniști. Unu’ bă- trân a strigat la mine și la Iusuf: „Gura, măi, ați făcut agitație în popor, năpârci mici și capitaliste, ați luat șase ani de pușcărie”.

Lângă noi, în banca celor acuzați, un preot a stri- gat: „În numele celor o sută cincizeci de biserici distruse de generalul Bukov, blestemul să se repeadă asupra ta!”.

Și l-a arătat pe domnul ăla bătrân. A primit 25 de ani de muncă silnică.

Iusuf și cu mine am făcut recurs la Tribunalul Militar din Cluj. În sala de judecată l-am văzut pe tata Ioku și pe comerciantul Iusuf Durut, șeful mirodenii- lor din Sătmar. Iusuf și cu mine învățasem multe des- pre cine ne condamnă și de ce. Am spus către judecă- tor: „N-am știut, domnule judecător, că a face o cerere ori a semna o cerere e împotriva statului”.

Ce-am zis noi nu s-a consemnat…

La ieșirea din sală, un soldat care ne însoțea mi-a aplicat o palmă peste ceafă de-am învățat de unde vine verdeața stelelor. După aceea, mi-a tras cu ochiul și a șoptit: „Se termină și cu biserica, băiete, vine o altă lume a celor mulți, ar fi bine să-i înveți regulile”. Știam din Biblie că nici Porțile Iadului nu pot birui biserica. Am tăcut. Am învățat când trebuie să-ți ții gura. Altfel… jap! o altă palmă, alte stele verzi…

Prima destinație a fost Gherla, cu bou-vagonul. Am cunoscut alte vagoane, alte trenuri care nu semă- nau cu trenul Mittelstadt – Satu Mare cu care mă obiș- nuisem. În bou-vagonul de Gherla, eram ca sardelele. Un bătrân a murit rezemat cu capul de umărul lui Iusuf Durut. Așa am cunoscut Moartea. Apoi am ni- merit cu patruzeci și cinci de deținuți într-o încăpere. Printre noi se afla un preot, unul Chiriac. Duminica auzeam și-n celulă clopotele bisericilor. Chemau oa- menii liberi la rugăciune. „Iusuf”, am zis, „în orașul ăsta unde stăm, în închisoare trăiesc și oameni liberi”. Preotul Chiriac m-a auzit. „Băieți, vă poftesc la rugă- ciune”, mi-a spus. Ne-am rugat împreună. Toți cei patruzeci și cinci de deținuți. La amiază, preotul Chiri- ac ne-a chemat lângă el. Ne-a povestit despre Kant, Hegel, Kierkegaard.

Două luni am stat în celula aceea. Un colonel, unu’ Petrescu, ne-a spus mie și lui Iusuf o carte pe care-o știa din scoarță-n scoarță: Contele de Mon- te-Cristo. Ne-a spus-o de-atâtea ori până ni s-a întipărit la amândoi în minte pentru toată viața. Și azi stau în casa Kreutzerilor, ori mă plimb prin podgorie, și spun fragmente lungi din Contele de Monte-Cristo. Pentru mine, Gherla a fost ca o Universitate specială.

După patru luni de stat acolo, am plecat cu alt bou-vagon. Până la Salcia, în Deltă. Acolo, barăcile aveau trei etaje de paturi. Eram 250 de „bandiți”. Așa ne spu- neau cei din administrație celor din colonia de muncă.

A doua zi am primit sarcini. Căram pământ la dig, norma noastră era de doi metri cubi pe zi. Cu noi erau profesori universitari, medici, preoți intelectuali, profeso- rul Măican, prințul Ghica. Când s-a stricat o conductă, un profesor universitar din București a spus: „Asta merge pe principiul lui Newton”. Directorul pușcăriei l-a che- mat la el. „Profesore, adă-l aici pe Newton ăla, cu princi- piul lui cu tot. Da’ conducta să fie reparată!”. În colonia de muncă Salcia, am învățat Acatistul pe de rost și cele 98 de strofe din Luceafărul. Deținuții de la Salcia mă solicitau în grupuri de câte zece. Mergeam să le spun „Predica de pe Munte”. Iusuf Durut și alți colegi îmi spuneau:

„Predica-de-pe-Munte”. Uitaseră că mă cheamă Ludovic Kreutzer. Pentru mine, Salcia a fost a doua universitate specială. Spuneam colegilor de pușcărie că: „A fost o vreme mai bună când oamenii își fixau ceasurile după Kant”. În primăvara anului 1952 eram în alt bou-vagon, ajungeam la Colonia de Muncă din Mittelstadt, fără Iusuf Durut. Din gara Mittelstadt-ului, într-o dubă cu gratii la geamuri, am privit străzile orașului. Oamenii se înghesuiau la alimentara de lângă primărie. Am trecut pe lângă strada din spatele catedralei romano-catolice. De-acolo, urcai spre Dealul Minei. Îmi era dor de oraș. Din spatele Dealului Ciontolan soarele-și făcea drum. Un soare blând la care te puteai uita. Vedeam cerculețe vineții. La trei kilometri de gară, în curtea minei

„Josza-Bela”, era Colonia de Muncă. Din curtea aia, ur- ma să văd în fiecare zi Dealul Minei.

Cu numele trecut pe o fișă de deplasare, aveam să mă prezint la administrația minei. M-a preluat loco- tenentul Cioară. „Eu răspund de tine, măi banditule, până te predau la baraca în care vei putrezi, de acolo… treaba ta!”, mi-a spus. „Ești primul din Mittelstadt care stă aici”, și-a îndulcit Cioară vorba. „Măi băiete, măi, cu o colonie de muncă lângă tine și te-ai procopsit cu ani buni de stat la pușcărie. N-ai învățat nimic”.

„Ludovic Kreutzer, sau Predica-de-pe-Munte? Ai și renume. Ești prea țângău pentru Colonia asta. Să nu-mi stai în cale dacă vrei să-ți fie bine”, a încheiat locotenentul Cioară.

Am intrat într-un mecanism administrativ rapid până am ajuns în baraca numărul patru. Am primit un bilet pe care scria: „Kreutzer, Colonia de Muncă 0627 – minele de plumb Mittelstadt”. Baraca numărul patru era o încăpere lungă cu paturi înghesuite. Am primit pat, saltea cu paie, pătură și pernă umplută cu paie.

„Pat de lux” căpătasem, lângă soba de cărămizi refrac- tare, unde focul se făcea cu lemne și cărbuni. Baraca cu numărul patru avea lavabou cu jgheaburi și robinete.

În anii care-au urmat, aveam să cunosc pe degete sistemul de pază. Soldații stăteau în foișoare, înalte de cinci metri. Colonia de Muncă era înconjurată cu un gard de lemn înalt de patru metri, întărit cu garduri de sârmă ghimpată. Patru la număr. Peste 100 de soldați păzeau peste 800 de deținuți care munceau în vechea mină din Mittelstadt. Erau ofițeri și subofițeri pe care i-am văzut rar. Locotenentul Cioară comanda sistemul de pază și de securitate. Toți aveau kalașnikovuri.

Culoarul de la intrarea în mină era păzit de șa- izeci de soldați, treizeci de-o parte, treizeci de cealaltă. Intrai la muncă pe un coridor lung și kaki. În mină n-am mai fost. M-au repartizat la orizontul 14, la îm- pins vagoneții. La asta au considerat că aș fi bun. Mi- nerii, ajutorii de mineri ori artificierii erau deținuți bătrâni. În centrul Mittelstadt-ului am cunoscut mulți localnici care munceau la mină. M-am gândit că mă voi întâlni cu ei. Că voi putea da un semn către tata Ioku ori către mama Cica.

Din patul meu de deținut politic, așa mi se spu- nea, vedeam vârful Dealului Minei. Până acasă nu era mai mult de un kilometru și jumătate.

La pușcăria de la Gherla, ori la Colonia de Mun- că de la Salcia, a fost bine. Dealul Minei ori Mittel- stadtul erau departe. „Aici îmi va fi foarte greu”, mi-am spus privind Dealul Minei. Am închis ochii și m-am văzut căutând, pe cărările dealului, plantele care vindecau bolile. Lângă mine era mama Cica. M-am trezit speriat. Un gol pe care nu-l cunoșteam îmi apăsa pieptul. „Poate că așa te doare sufletul”, mi-am zis. Cu golul acela am rămas permanent în Colonia de Muncă și încă câțiva ani buni după aceea. A dispărut așa cum a apărut. Dar după ce-am înmormântat pe tata, Ioku Kreutzer, și, după doi ani, pe mama, Cica Kreutzer, a reapărut. A dispărut din nou când m-am însurat.

Eram treaz când a venit în baracă domnul ingi- ner-miner Bujoiu. Răspundea de producție, de munca deținuților și de normele care trebuiau neapărat înde- plinite. Mi-a prezentat Colonia de Muncă, opt barăci pentru deținuți. O baracă era bucătărie și sală de mese. O baracă pentru lămpile de miner care stăteau la în- cărcat când nu lucrai cu ele, două barăci pentru secto- rul administrativ unde parcau deținuții croitori, cojo- cari, pantofari și fierari.

Domnul inginer Bujoiu, deținut politic ca și mine, mi-a făcut instructajul. Simplu: „Trebuie să-mpingi vago- netele goale până la frontul de lucru, și să le preiei pline, apoi le-mpingi până la rampa puțului, Ludovic, de-acolo le vor prelua cuplătorii și semnalistul”.

În nici două săptămâni, m-am învățat. La ori- zontul paisprezece era foarte cald. Împingeam vagone- tele în pielea goală. Salopetele, confecționate din mate- rialul din care croitorii ne făceau zeghele, zburau de pe noi pe rampa Puțului. Aveam cizme în picioare. Doar atâta foloseam din echipamentul de lucru.

În baraca numărul 4 erau deținuți supuși ordine- lor și deținuți care aveau obiecții, care cereau condiții de viață și de muncă mai bune. Când avea timp liber, inginerul Bujoiu mă chema în sala de instructaj. Mă-nvăța regulile de supraviețuire în mină. Mă-nvăța meserie. Îmi vorbea de abataj, de munca în subteran, de felul în care se perforează, cum se controlează fron- tul de lucru după ce se pușcă frontul. Cum trebuie să dai cu ranga în tavanul galeriei și s-asculți zgomotul. Cum dobori copturile și transformi tavanul de galerie dintr-unul periculos într-unul sigur.

În luna mai a anului 1953 a venit un comandant nou la Colonia de Muncă. Era locotenent-major, îl chema Szabo, fost electrician la atelierele de reparat tramvaie din Oradea Mare. Nevastă-sa era căpitan de miliție în oraș. O chema Margit.

(Va urma…)