Marcel Mureșan, dialog cu Ioan Marchiș (II)

Sigur, atunci când ai un interlocutor care înțelege problemele omului, ale Artei, Culturii, dar și problemele simple, de viață, de cotidian chiar, un dialog este mai savuros, mai fecund, mai plin de descoperiri și de preluarea unor puncte de vedere. Pt că un dialog care duce spre o nouă formă de asimilare și decantare este de multe ori îngrădit de faptul că cei doi interlocutori nu reușesc să se purifice de multe idei pe care și-au clădit conceptele și viziunile.

Dar o intuiție care caută prin cotloanele mintii și sufletului, poate să desfacă și să îndrume o conversație spre ceva spre care cei doi interlocutori vor sincer să se lămurească. Adică să găsească ideile la care să se poată raporta în demersuri de felurite spețe. Dar ar fi și altceva: e vorba de construcția ideilor care de multe ori într-un dialog sincer, se pot purifica și pot constitui puncte de reper. Și daca ne situăm pe tărâmul Artei, vedem că “ideea” pătrunde la fel de falnică și impetuoasă prin Artă, ca și gândirea metafizică, pt că “a ști” înseamnă de cele mai multe ori “a cunoaște”.

Dar exista situații când cunoașterea poate fi mai abitir pusa în valoare printr-o formă de Artă, prin faptul că necunoscutul, necuprinsul, infinitul pot fi intuite sau chiar cunoscute într-un orizont în care imaginația poate juca un rol esențial. În acest mod am înțeles să continui dialogul cu prietenul meu Maestrul Ioan Marchiș, pt că eu cred că sunt puțini oameni cu care să vorbești aceiași limbă, să vezi că în fața ta se găsește un opinent care are proprietatea cuvintelor și are o putere de a imacula ideile confuze și pline de balast.

Iar dialogul nostru este străbătut de multe forme de creație ideatica, chiar daca Arta a fost principalul subiect care ne-a unit. Arta, ca și metafizica poate constitui locul, “luminișul” unde rațiunea se poate îmbină cu sensibilitatea și cu acel ceva care numai Arta îl are: trăirea în încântare a faptului cunoașterii. Sau altcumva spus, punerea în ordine a splendorii Artei. Sau spiritualizarea omului prin emergenta Artei înalte din sânul Culturii. Orice formulă care duce la o explicare a deprinderii de a face ceva frumos și bine, duce până la urmă la virtutea omului, la principiul după care binele reprezintă frumosul, iar frumosul este binele și ambele ne conduc spre adevărul noastru ca oameni. Arta nu se poate întemeia și nu se poate prezenta lumii, numai ca o simpla plăsmuire care satisface urechea, ochiul, ci ca o continuitate a lucrului creat care poate emana trăire si mareție. Dar nu lucrul în sensul meșteșugitului, ci lucrul ca opera de artă din care exultă încântarea și te trimite spre divin, spre înălțarea lumii. Dialogul nostru s-a desfășurat cam așa:

– Ioane, cum vezi tu lipsa de armonie, de echilibru care se manifestă azi chiar în viață cotidiană, în care lucrurile executate odinioară sub egida artisticului, sunt astăzi trimise în derizoriu prin această “mașinizare” a vieții, a executării de mântuială a celor trebuincioase vieții?? Adică vreau să spun, că în trecut lucrurilor trebuincioase vieții de zi cu zi, li se dădea o importanță artistică, adică se avea în vedere o modelare și o armonie a formelor chiar dacă erau unelte, lucruri curente din gospodărie.

Producția si Arta

– Cred că cea mai grea lovitură a fost “inventarea” producției de serie din fabrici și uzine. Și acest fapt a stricat un echilibru și o armonie specifică interacțiunii umane. Gândește-te că exista o minimă diferență formala intre…să zicem vasele antice și oalele țărănești europene de acum doua sute de ani. Deci vreau să zic că a existat o continuitate și din punct de vedere al conținutului. Adică trăsături comune care puteau să definească un lucru sau altul. Iar această continuitate a fost întreruptă de apariția mașinii care a revoluționat viață și nevoile oamenilor.

Oamenii au fost tulburați de o altfel de viață, dar au fost oarecum dereglați de faptul că lucrurile au luat altă formă, o formă ergonomică, o forma care excludea artisticul printr-o impurificare pragmatică. Și astfel producția industrială a siluit însăși structura obiectului. Ba mai mult, la început cu o vădită timiditate, multe lucruri făcute industrial au fost împodobite cu ornamente care au maculat esența artistică a lucrului simplu din gospodăria omului. Un soi de ghirlande sau broderie exagerată au urâțit lucrul simplu. Adu-ți aminte de mobilierul din casele bunicilor, care la un moment dat au fost împânzite de drăgălășenii rococo sau de alte feluri.

– Da, s-a modificat practic modul nostru de a vedea lucrurile, de a relaționa cu simplitatea, cu un “frumos” care reprezenta naturalețea. Dar când industria și-a intrat total în drepturi, atunci urâțenia a pus stăpânire pe oameni.

– Gândește-te la lucrurile din sticlă turnată, bibelouri, la structurile din tablă fasonată și nituită care satisfăceau un orgoliu greu de stăvilit al psudoartiștilor. Sau să ne gândim la studierea unei noi estetici a lucrurilor făcute de mântuială în uzinele apărute ca ciupercile, adică la o nouă geometrie a formelor care suprimă detaliile și asimetria, dar în schimb exaltă strălucitorul, lucrurile care sclipesc și sunt lustruite cu o pasiune bolnavă. Aceasta este acea frumusețe impersonală, bolnavă care îngheață oricărui om spiritul și care te trimite într-un univers al maculaturii, al falsității și al dulcegăriei. Și totul sub aspectul utilului, adică al adaptării stricte a obiectului la funcția sa. Arta funcționalității își intra în rol și lumea începe să intre într-un univers al falsității estetice, o zona unde omului i se livrează un gust fatidic de care greu poate scapă.

– Acesta a fost estetismul industrial, care a evoluat extrem de rapid și care a ajuns foarte aproape de limitele perfecțiunii.

– Și mai e ceva extrem de subtil. Ceva care e un atentat la mintea omului. Cel mai eficace este să te adresezi ochiului, mai degrabă decât gândirii. Pt că imaginea se “lipește” mai ușor de circumvoalațiuni pt că este directă, pe când gândirea necesită o minimă procesare, adică o “metabolizare” urmată de o decantare. Imaginea aici te scutește de travaliul lecturii, de un studiu minimal.

– Ce să mai vorbim de televizor, de cinematograf, care au antrenat și devalorizat atât imaginea artistică, arta în general, dar au abuzat la un moment dat de tot ce înseamnă limbajul poetic al artei, de forma încântării prin sublimul omului, si al lumii. Deci e vorba aici de o “ofertă” perpetuă de imagine, limbaj care de fapt ne-a fost impus. Și asta slăbește, deteriorează facultățile noastre de a privi, de a asculta, de a procesa în interioritate.

– Și atunci ce a urmat??

– A urmat să se profileze un climat nociv, contrafăcut unde opera autentică de artă este considerată sau mai bine zis reconsiderată ca o manifestare de îngânfare, de trufie care prin aroganță să atenteze la “bunul gust” la “lumea bună” care înțelege arta. Și arta pt oamenii industrializați, îndobitociți și mult prea ușor de convins a ajuns să însemne ceea ce este facil de asimilat, ceea ce nu necesita mari eforturi pt a distinge artisticul din opera de artă, ceea ce nu iți dă o continuitate a propriului imaginar, adică nu există o inovație, o intuiție, avangardă, ceea ce nu te solicita. Și mă refer de-o potrivă picturii, sculpturii, poeziei, arhitecturii, muzicii.

– Și lucrurile pot deveni complicate, dacă admitem că orice opera de arta care se adresează ochiului și urechii au în spate filonul cel mai sublim al reprezentării, este forba de poezie. Stim că o operă autentica, o sculptura, un tablou, o piesa muzicala are o conformație de natura poetica. Dar aici trecem în cealaltă parte a operei artistice, adică cea care este într-adevăr artistică prin excelență, nu doar cu numele. Este arta înaltă, arta care te duce în transcendență, adică acolo unde mintea și sufletul tău vibrează. Iți incita imaginația, te poate duce într-o lume și un timp care prin indefinitul lor te incită la meditație și contemplație. Și nu supralicitez Romantismul, ci evoc puterea omului spiritualizat care distinge Arta de neartă sau starea de grație de opacitatea unui orizont îngust. Opacitatea care se referă la lipsa de curaj, de o formă a simplității naturii, fară acele zvâcniri ale curiozității, ale neobișnuitului, ale abdicării de la regula prea adânc înfiptă în gustul comun.

Locașul sacru

– Marcele, nu pot să nu introduc în ecuație “muzeul”, conceptul de muzeu, sau mai bine zis un loc, l-aș numi “sacru”, chiar daca suna tendențios, unde omul caută opera de arta. Pt că există locuri “privilegiate” și unul din acestea este muzeul, acolo unde oamenii caută opera de artă și opera este prezentă. Nu întâmplător pt că în muzee, sau ateliere pur și simplu, unde artistul își ctitorește opera și există o relație care se poate înfiripa între creator și consumator de artă. Dar în primul rând “Muzeul” și tot ce ține de acest concept, desparte opera de artă de arta contrafăcută, desparte artisticul de lumea profană.

– Și aș mai zice ceva: există în conceptul de “muzeu” o metamorfozare a individului, pt că el se poate confrunta acolo cu nebănuite abordări, multitudini de angrenări artistice și astfel se poate forma o conștiință artistică, adică o putere de a realiza axiologia artei, dar și caracterul de neânlocuit al artei autentice.

– Dar muzeul are în mentalul multor oameni ceva prăfuit, ceva care duce spre un trecut mai mult sau mai puțin contondent și avem “salonul”, saloanele pt a expune și confirma arta din zilele noastre. Iar omul poate întâlni la un vernisaj chiar pe artistul în carne și oase, poate întâlni câteva nume ilustre sau poate asculta un curator care are ce spune, poate schimba impresii și se poate perfecționa în subtilitățile artistice.

– Uite că data trecută ne-am propus să dăm nume și…să facem incursiuni în Cultură în integralitatea ei. Dar nu ne-a ieșit… lasă data viitoare. Dar noi am început de la influențele alinierii multor lucruri și capitole din destinul artistic al omului prin direcția economicului. Pt că economicul se poate spune că a influențat cel mai negativ până la urma arta. Și totuși filonul emotiv, filonul rațiunii, a spiritului din om putem spune că este mai adânc decât economicul. Sigur, depinde la cine ne raportăm. Umanitatea noastră este totuși caracterizată prin aceasta ardoare de a accede la frumos, la cunoaștere, la Cultură și Artă. Blaga spunea că omul este o ființă eminamente culturala, iar Cultura și Arta fac saltul ontologic de la animalitate la umanitate. Sigur sunt afirmații care în cadrul dialogului nostru sunt prea generalizatoare, o privire prea de sus este pt mulți inoperantă, dar există un adevăr al întemeierii Artei, care dincolo de câștigarea unei bucăți de pâine, a vrut să tezaurizeze și să rămână pt eternitate felul omului se a se raporta la zeități, la natura, la obiceiurile și îndeletnicirile lui. Dar îndeletnicirea aceasta a devenit cu timpul o înnobilare, a devenit o recompensă prin care omul putea să stea la “masa zeilor” să își consacre timpul pt ceva ce reprezenta frumosul. Și frumosul a venit în istorie pt că Arta s-a raportat totdeauna omenescului din noi, iar Arta și Cultura au reușit să dea omului un sens al vieții. Și din aceasta cauza putem spune că Arta, Cultura reprezintă un element regulativ și normativ. Chiar daca suna oarecum emfatic, iar Arta înaltă nu poate accede la pragmatic sau la economic.

– Arta are capacitatea de a ne organiza, de a ne modela, de a ne transpune, de a ne emoționa, de a ne genera o ordine interioara cum spunea Noica. Și ordinea noastră se află în Spirit, pt că în Spirit omul reușește să ritmeze și să potențeze realitatea.

Metafizica Artei

– Ioane, scuza-mă că te întrerup. Simt în cuvintele tale aportul Metafizicii și îmi pare bine că “plonjezi” în zona unde se poate ajunge la adevăruri ultime. Și îmi pare bine că vezi în Metafizică manifestarea și împlinirea ideilor.

– Bineînteles. Arta în conceptul ei, nu se poate coagula teoretic decât în siajul ideilor. Ce înseamnă de fapt Filozofia Artei?? Înseamnă a avea o reflecție sinceră asupra mesajului Artei, asupra căutării permanente a frumosului din noi și a frumosului care ne face frumoși. Dar cum poți găsi în gândire un soi de omolog, adică ceva care să fie un alt simț al omului?? Al n-ulea simț. O pasiune estetică. Sau cum poți “innaripa” ideea, astfel încât să poarte individul într-un orizont afectiv, ca la muzică, pictură, sculptură, poezie, adică ceva pasional, ceva care poate duce până la lacrimi, de ce nu.

– Cred că aici trebuie să avem în vedere câteva lucruri. În primul rând trebuie făcută o distincție intre ideea înțeleasă ca Filozofie a Artei și ideea înțeleasă ca Trăire estetică. Aceasta distincție își are rădăcina în statutul ambiguu al domeniului esteticii, adică al definirii esteticii. Estetica a apărut ca o necesitate, spun mulți cunoscători, a apărut în secolul Luminilor și este îmbrățișată și în ziua de azi. Și aici, scuza-mă, nu pot să nu amintesc filonul Fenomenologic al manifestărilor estetice: deschiderea Artei, văzută ca formă a conștiinței, care reușește să activeze stări emoționale. Și aceste stări generează o realitate de factură expresivă specifică doar omului.

Dar mai este și o alta funcție a Esteticii: funcția de cunoaștere, adică Arta ca Artă are propriul ei statut pt că ideea de Artă se întoarce permanent la sine, se poate defini prin propria structură. Deci Arta ca estetică, mai bine zis ca o manifestare a spiritului uman, este bipolară sau are doua funcții: cunoașterea și emoția sau trăirea. Dar să nu uit un amănunt: hai să fiu academic cu toată pedanteria de care sunt capabil, distincția intre frumos și estetic este importantă. Frumosul este natural, este ceva care ia ființă dintr-un cumul de asocieri fară aportul conștiinței. Pe când esteticul este o creație realizată de conștiința omului, deci este un frumos artificial. Acest frumos artificial, este orice opera la care creația a necesitat o emulație, o strădanie de a crea un univers al emoțiilor zămislite de om, nu de natura.

– Dar să revenim la cele doua funcții ale esteticului. Mă refer acum la dimensiunea cunoașterii estetice: cunoașterea estetică este diferită de cunoașterea simpla, comuna, de luarea în posesie daca vrei, a unui lucru, a conceptului său. Marcele, esteticul, până la urma este ceea ce caracterizează artistul și opera lui de arta, emerge, adică iese din mediul pur material și se răsfrânge asupra noastră ca o emoție, care este o trăire. Dar această emoție este în final o cunoaștere a esteticului emanat de aceea opera artistică singulară și specifică. De aceea orice operă artistică este o formă de cunoaștere unică și indivizibilă, care se deosebește radical de o alta opera de artă, care și ea este unică și indivizibilă. Și din acest fapt rezultă că orice operă de artă este o creație, pt că ea își este sieși reprezentativă. Este o cviditate ce își caută pe de-o parte propriul neobișnuit, iar pe de altă parte realizează că orice creație este un singular în infinit.

– Și de aici rezultă că opera de artă autentică, adică cea care raspunde nevoilor de frumos ale omului, este fară timp, fară spatiu, este transcendentă. Opera de arta sau mai bine zis, o creație artistica a omului, care se situează în imanență sau în Realitatea concretă, deci într-un dincoace, nu un dincolo, nu poate teoretic să acceadă la statutul de operă de Artă.

– Dar da-mi te rog voie: într-o corelație cu ce ai spus și am spus, Adorno aduce lucrurile pe un făgaș: există o forma obiectivă a esteticii și alta este forma subiectivă a esteticii. Cu riscul să detailez prea tare mai spun că forma obiectivă explorează legăturile dintre obiectul estetic și opera de arta, iar forma subiectivă a esteticii investighează în ce mod mintea reacționează la sentimentele de placere și neplăcere, la emoțiile și stările de spirit, gustul omului, experiență estetică. Și un lucru care are o altă direcție: există judecați în ce privește gustul, deci sunt realizabile, rezonabile, elocvente judecățile estetice?? Oare nu intrăm prea tare in teorie??

– Intrăm, dar nu se poate vorbi la modul general, nu “se” poate că majoritatea timpului să livrezi doar explicații de suprafață, citate, cum zice Ortega y Gasset și să nu intri în problematizarea intimă care se găsește în spatele unui subiect. Sigur creatorul cu talentul lui stă oarecum înafară teortizarii și a clasificării. Dar un creator de artă poate înțelege mai ușor și la întreaga desfășurare a unui fenomen ce ține de conștiința artistică, ce ține de trăire estetică, de cunoaștere, de valoare, de expresivitate samd.

– Uite că nu reușim să ne ținem de cuvânt.

– Te referi la ce ne-am propus si am ajuns la teorie, la o privire iscoditoare

– Eu zic să ne oprim aici și să ne avântam data viitoare spre alte orizonturi la fel de incitante. Iți mulțumesc pt conversație.

– Mulțumesc mult și numai de bine.

Acesta este un dialog imaginar între mine și Maestru Marchiș. Nu știu dacă am reușit să atingem puncte de interes major, dar cred că cei care l-au citit au remarcat o dorință de a “lamuri” probleme care sunt prea puțin abordate.

Iți mulțumesc Ioan Marchis că accepți o deschidere, nu spre evidențe sau certitudini, ci spre lămuriri subiective, spre clar-obscur, evanescent, pt că Arta de orice factură va lasă oricând o portiță spre ceea ce nu este “spus”.