Mă gândesc cu admirație la un Artist. Un artist adevărat, care nu se vede pe el în prim plan, care vede opera artistică, Arta care bucura lumea. O generozitate care te poate duce la beatitudine.
Poate că felul în care un Artist se raportează la public, face ca Arta lui să răzbată spre inima și mintea celor care înțeleg asta. Poate că talentul și viziunea artistică, nu este totdeauna deajuns ca noi publicul, să vedem în integralitate „faptul” artistic. Poate că unor artiști le lipsește dăruirea.
Dăruirea și felul cum pot veni spre noi. Eu cred că Arta care nu vine spre tine are mult de pierdut. Și pierde pt că nu reușește să te transpună în adevărul și poezia creației. Există în om un soi de „împăcare” cu destinul său, un soi de purificare care poate să ne urce spre lumea ideilor. Și Platon avea dreptate când spunea că noi prin urcare spre Idei, de fapt ne aducem aminte de ceea ce știam cândva. Nichita spunea că el nu scrie poezii, el doar își aduce aminte de lume, de lucruri. Frumos, iar această îmbinare între filozofie și poezie este un prilej să putem ajunge la Arta plastică, la pictură, la sculptură.
De fapt totdeauna am afirmat că Arta dacă nu conține acel filon inefabil de poezie nu se poate numi Artă. Este uneori totul frumos, magnific, dar nu este Artă. Și în rândurile următoare am să încerc cu Maestrul Ioan Marchiș să deslușim, cum se poate pune problema actului artistic și cum răzbate spre public o operă de Artă. Și dialogul nostru sună cam așa:
– Ioane, există oameni care spun că Artei îi trebuie timp să se manifeste, adică să poată să fie decantată de Public. Cred că atunci când vrei să înțelegi și să simți, creația artistică trebuie metabolizată într-un mod spiritual, ca ea să își arate toate nuanțele. Eu nu agreez ideea „iubirii la prima vedere”, deși există opere artistice care m-au vrăjit din prima. Vreau să te întreb: există opere și Artiști care te impresionează la început, iar pe urmă îți poate produc o dezamăgire, chiar în unele cazuri o oboseală, un dezgust?
– Poate că ai fost un pic dur cu aceast cuvânt „dezgust”, care nu poate semnifica o alegere de forma și fond, adică nu poate îngloba o trăire târzie. Până la urmă, totdeauna Artistul propune ceva. Ceva care poate să se integreze într-un demers estetic. Sau poate fi ceva care vrea să spargă „zăgazurile” sau se vrea o abordare într-o direcție cu totul diferită de ceilalți. Dar când vrei să „spargi zăgazurile” trebuie să ai în spate ceva care să te poată propulsa spre a convinge publicul. În istoria Artei au fost totuși puțini care și-au putut permite să iasă în față cu ceva, care să poată spune cu totul altcumva decât ceea ce s-a mai spus. Sau să facă muncă de avangardă, unde ai mari șanse să fi “perdant”. Deci trebuie să ai deja un nume care oarecum să te protejeze de “devoratorii” de Artiști.
– Da, istoria Artei ne-a arătat că trebuie să îți asumi un risc mare și dacă nu stăpânești complexitatea “manifestării” artistice poți claca. Dar desigur, aș vrea să nu intrăm pe un tărâm în care Artistul este ca un mercantil, care își studiază contextul artistic și care își calculează “lovitura” artistică în funcție de moment, public, posibilă reușită, posibilul eșec, dorința de a merge cu orice mijloace înainte, adică un scenariu. Un creator de artă este dincolo de astfel de puneri ale problemei. Eu văd doar creatorul ce face Arta care vine din el, din supraplinul lui spiritual și dăruiește celorlalți cu toată ființă lui.
– Dar, un astfel de dialog te împinge, vrând nevrand spre lucruri un pic mai delicate.
– La ce te referi??
– Uite: pe mine mă obsedează ideea de a putea reuși, mă refer la un artist plastic, să poată exprima ceea ce ar dori el și de a putea fi înțeles de public.
– Dar asta nu este legată de talentul artistului??
– Da, dar nu este de ajuns. Marcele, un Artist care este onest cu el și cu Publicul, trebuie într-o formă sau alta să își exprime opera din “gestația” lui proprie, din felul lui “ultra” personal de a oferi.
– Adică să nu se inspire de la nimeni??
– Nu asta vreau să spun. Aproape că nu se poate fără să nu te inspiri de la cineva. Există în Artă un aprioric. Arta este transcendență, dar este zămislită și își duce existența în realitate. Realitatea Artei este generată de însăși suportul mundan, de însăși mijloacele cu care se realizează opera artistică.
– Dar Ideea care răzbate din Artă și din orice creație artistică?? Ideea este în transcendență. Cineva spunea că “ideea”, ca și concept desigur, poate fi doar în transcendență. Dar, dacă revenim: Artistul poate fi uneori mai inspirat față de alte dați. O temă poate fi prizată mai bine, mai adânc de Public, nu pt că are Artistul mai mult talent, ci pt că pur și simplu … i-a ieșit. Poate mijlocele expresiei plastice au fost mai diferite sau mai potrivite, strict legate de o “lucrare” anume.
– Pentru că creatorul de Artă are o infinitate de posibilități. De aceea opera artistică este unică, irepetabilă, orice tablou, sculptură, poezie nu a fost și nu va fi niciodată realizat la fel.
– Uite la tine cu Zeiță-Mama. Cauți forma cea mai adecvată, cea mai elocventă care să exprime ceea ce ai tu “în tine”. Dar una nu seamănă cu cealaltă. Adică tu cauți. Ști că ți-am spun, că după mine – dar desigur eu văd problema dintr-un unghi subiectiv – la Zeiță, sânii pot genera un surplus ideatic. Acest surplus nu merge cu un minimalism ferm al întregului. Ți-am spus că liniile sunt “de acolo”, înclinația Zeiței este optimă. Poate și un centru de forță, de energie, care duce totul spre romb, spre pântecele Mamei. După aceea, eu cred că dubla poziție a Zeiței Mame, adică în genunchi și în poziție de naștere potențează semnificațiile și trimiterile. Dar ancestralul, vine din simplitate, minimalism, dar nu oricum. Ci prin linii drepte care parcă ne arată caracterul ferm, direct, înălțător al Zeiței Mamă.
Pt că atunci când ești Zeiță care zămislește totul, de la Univers la copii, trebuie să ai în tine nu numai voință de a fauri lumea și oamenii, ci și a face ca lumea asta să fie cea mai bună dintre toate lumile posibile. Așa cum este la creștini, așa cum ne-a zis Leibniz în “Teodiceea”. Aici este ceva dincolo de creștinism, acolo unde zorii lumii erau doar posibili și unde lumea cu toate bunele și relele a trebuit cumva să se muleze pe forța și puterea Zeiței, pe forța și anduranta Mamei. Semnificația, simbolistica, ancestralul trec într-un dincolo care este extrem de greu de stăpânit și reprezentat, dar tu ai găsit “cheia”. Deci tu ai reușit ceea ce trebuie să realizeze o opera de arta: unu, ca opera să emane adevărul ei și doi ca opera să emane acea emoție, acea trăire care se poate “descărca” în ceva care te înalță, ceva care iți intuiește poezia inerenta a operei. Și îmi place la creația ta că energia care se emana, care o simțim, se îmbină perfect cu încântarea poeticului din creație. Și asta nu o poate face oricine. Scuza-mă că te laud în față, dar nu pot să nu recunosc ce trece drept Artă, Artă cu A mare.
– Marcele, este extrem de dificil de a găsi cea mai buna varianta a unei creații artistice. Artistul cu A mare cum zici tu, face practic din “nimic”, “ceva”, fară alte arabescuri. Și aș dori să mă refer aici, nu neapărat la opera mea, pt că Publicul este până la urma marele “inchizitor”, ci la Arta care este creată ca să “traga” lumea spre înălțimile sublimului, spre inefabilul artistic, spre spirit până la urmă.
– Uite, poate de aici încep “adâncimile” sau “înălțimile” care sunt greu de deslușit.
– Aici Arta poate să o “ia” în sus sau poate eșua lamentabil. Și o spun cu durere în suflet. O spun pt că una e intenția artistului și alta e realizarea propriu zisă. Și hai să luam un Pictor ca exemplu: pe Chagal. Poate nu este cel mai reprezentativ, dar să facem un exercițiu minimal: arta lui se poziționează în spectrul oniricului, adică acolo unde poezia ar trebui să joace un rol primordial, în sensul unui joc fecund al ilogicului, al imaginilor de încântare și mister, unde melancolia duce spre obsesii și pasiuni. Dar oare este așa?? Este Chagal elocvent când exploatează oniricul??
– Greu de spus daca vrem să luăm opera lui în întregime. Daca am discuta tablou de tablou sau grupuri de tablouri, adică stiluri și abordări în direcția majoră a propriei opere care este oniricul, se poate. Dar aș merge mai în adâncime. Adică ce poate face artistul, ca opera lui să răzbată sau cu ce instrumente poate veni artistul ca să realizeze ceea ce vrea el?
– Sau cum se poate poziționa sau repoziționa un artist astfel ca opera să fie plină de elocință artistică?? Să convingă până la urmă. Este extrem de greu ca un artist să se impună în conștiința colectivă. Numai el știe ce are de “străbătut”. Dar dincolo de asta: artistul nu poate fi totdeauna în zona excelenței. De ce?? Pt că exista un “potențiometru” extrem de fin care face diferența. Adică eu dacă adaug ceva sau scot ceva din creație pot să stric sau să “îmbunătățesc”. Sau dacă o tușă, un ecleraj, o linie le fac cu o sfială sau cu fermitate, eu de fapt îmi pecetluiesc opera. Pun prea multe griuri, în detrimentul culorilor vii, violente, ce fac?? O stric sau o înalț. Pictez exact ce simt în secunda când pun mana pe pensulă. Bun. Dar instinctul are vreun rol aici?? Da are, câteodată are. Atunci unde poți să duci “fenomenul” artisticului astfel încât să convingi?? Și nu este totul legat de talent. Este talent desigur, dar exista o intuiție care trece dincolo de “știință” picturala.
– Dar scoală, Academia de Belle-Arte nu te îndrumă spre o inspirație, spre un “fler” să zic așa?? Aici nu putem discuta despre un soi de criterii, adică definire a unor reprezentări care să inspire, dar care să constituie puncte de referință în creație, cât și în evaluarea cât de cât obiectiva??
– Perspicacitatea artistului, este altceva față de asimilarea unor criterii sau un soi de modele stilistice care se pot accesa dintr-un sertăraș, să zicem. Vezi, școlile în Artă sunt bune, dar nu te pot duce spre împlinirea ca artist, spre un soi de rotunjire, încoronare a activității. Daca ne referim la pictura: în trecut, în Renaștere și după, în Manierism, în Baroc, pictorii erau fară școală, adică doar stăteau pe lângă un Maestru care îi lua sub aripa sa. Așa școli de pictură au fost puține. Și îmi aduc aminte de Casa Bellini, adică o suita de pictori, tată, fiu, ginere. Care a studiat întâi la Gentile da Fabriano, cu al său stil gotic, și apoi Jacopo, tatăl, și-a întemeiat propria școală, care a rupt cu stilul gotic și a emanat prin Giovanni Bellini și Gentile Bellini. Dar l-a dat pe ginerele său Andrea Mantegna, un talent desăvârșit. Ce vreau să spun, că școlile, poate tradiția, au doza lor de binefacere, dar nu garantează reușita artistică.
– Dar totuși, școlile impuneau excelența, desăvârșirea Artei, încadrarea în niște criterii, în niște curente sau mișcări artistice. Corpul artiștilor, cel al criticilor și cel al consumatorilor de Artă și-au format în timp un fel de a categorisi, de a evalua operele artistice. Lumea s-a stilat, a crescut în cerințe și până la subtilități greu de prizat fară o cunoaștere profundă a fenomenului artistic. Când Eduard Manet a venit cu noul curent Impresionist a fost un adevărat scandal, ca după câțiva ani impresionismul să erupă, să dea peste cap Realismul. Bietul Courbet a fost lăsat deoparte cu acea “Originea lumii” care a incitat până în ziua de azi.
– Și în sculptură a fost ceva similar: Rodin a dominat și a eclipsat oarecum, chiar prin iconoclastia de început, când a fost refuzat și a fost nevoit să presteze tot felul de munci. Dar după aceea a “spulbearat” totul; cele mai semnificative comenzi le primea el. De ce ?? pt că oamenii, statul, colecționarii se puteu identifica cu marile teme sau marile personalități. Bun. Dar a venit Brâncuși. A apărut și Henri Moore. Apoi Hans Arp și apoi Giacometti. Sa-l punem si pe Botero. Toți au pus Arta pe alte calapoduri. Au reinventat Arta. Brâncuși a sfărâmat din temelii totul, punând forma pe locul unde poate subordona conținutul, adică ideea. Ce a făcut Brâncuși se poate compara cu o revoluție, fiind egalată cred, numai de Cezanne în pictură. Adică genii care au reformulat din temelii “întregul” Artei.
– Și noi am pornit de la Chagal. Un Chagal care este ambivalent. Care poate fi sus și în tabloul următor, aproape jalnic. Scuza-mi comparația. Oare cum putem vedea în acest context integralitatea operei unui artist??
– Poate că ar trebui să privim în realizări artistice concrete, adică într-o lucrare specifică. Să nu anatemizăm, să nu tragem concluzii pripite. Nici de preamărire, nici de “coborâre”. Pt că artistul serios, autentic, care are în vene Arta, încearcă să dăruiască, dar nu reușește totdeauna. Să avem un soi de înțelegere, pioșenie, să ne rezervăm vocabularul, dar să vedem și inadvertențele. Chagal are proprietatea pensulei, dar are și …cum să spun, lucrări neinspirate, are o prea mare aplecare spre o direcție, un orizont unde melancolia nu te poate ajuta totdeauna. Uneori există o evanescență neinspirată, alteori tușa este ferma, alteori nu este. Poate uneori un soi de detașare prea mare față de conținut, deci un soi de ludism exagerat. Deși ludismul este prolific.
– Ai dreptate, dar eu nu pot să nu apreciez această dorință de a făuri opere artistice. Omul care vrea să parvină prin Arta sau anti-talentul este ușor de depistat pt un cunoscător și chiar dacă are câteva reușite, el până la urmă își dă arama pe față. Nu este cazul lui Chagal. Dar există și reversul, adică un soi de fetișizare, de adorație. Și te întreb: de ce suntem tentați să atribuim unor opere artistice o catalogare, o apreciere favorabilă numai pt că în spatele lor se află un nume mare, consacrat?? Și l-aș propune spre analiză pe Theodore Gericault.
– O, da. Da, Gericault este semnificativ. Și desigur te-ai gândit la “Pluta Meduzei” care este una din realizările artistice ale omenirii. “Pluta Meduzei” este unul dintre exemplele de genialitate directă, gratuită, fară rezerve. Este o realizare a dramatismul în persoană. Sentimentele care te încearcă sunt până la urmă profunzimea compoziției. Iar cromatica este și ea în același ton, reprezintă lupta omului cu destinul, cu intensitatea trăirilor la limita. Dar uite, multe alte lucrări sunt mediocre. Și mă gândesc la lucrarea “Derbiul de la Epson” care este de o mediocritate covârșitoare. Nu reușește nimic în acest tablou, nici macar proporțiile cailor. Este o imagine dezolantă. Deci…??
Am decis să întrerup acest dialog pt a da imaginației posibilitatea să se hrănească din propria reprezentare. Sartre spunea că atunci când noi ne imaginăm ceva, orice, obiectul imagistic este ireal. Și eu, cel care imaginez în orizontul artistic, stabilesc de fapt o relație intre mine și lume. Ceea ce un artist își imaginează și crează este ceva ireal. Și asta determină schimbarea modului de a înțelege și a apercepe opera de arta. Da, am spus apercepe, pt că artistul indiferent de talentul său are nevoie de o libertate a conștiinței în raport cu realitatea. Și artiștii sunt cei care înțeleg de cele mai multe ori, că tema unei opere artistice sau toată punerea în opera, este dependentă de conștiință, chiar daca irealul, imaginarul, fantasmaticul se situează în transcendență. Chiar dacă sună ciudat, irealul sălăsluiește in conștiintă…Deci data viitoare.
Marcel MUREȘAN
Citește și
Marcel Mureșan, dialog cu Ioan Marchiș (II)
