Sapa întâi la vie se face primăvara. Atunci se întorc parii. Tu n-ai de unde să ştii. În satele de la munte nu sunt vii. Pămîntul dintre butuci trebuie întors. Zăpezile îl bătucesc, îl îndeasă şi trebuie săpat ca rădăcinile viţei să poată respira. Are nevoie de aer, numai aşa se pot întinde să soarbă aromele din ţărână pe care le amestecă în boabe cu cele culese de frunze din soare. Dacă nu întorci ţărâna în vie pe toamnă vinul nu-i bun. Cresc buruieni printre butuci şi rădăcinile lor amare se amestecă cu rădăcinile viei, se sufocă, lor plăcându-le şi pămîntul neafânat.
Mă duc într-o primăvară, ziua era însorită, să-mi sap via. Mai era până la amiazăzi şi m-am abătut pe la bufet să-mi cumpăr ţigări, sunt douăzeci de ani, peste douăzeci, douăzeci şi cinci mai sigur de când tata mi-a dat via. Tata a fost pădurar.
Via era pe Căliman, dealul e de fapt o pantă uşoară, ce coboară şi dă direct în Tilba. În dreapta era via lui Nuţu Boja, iară în stânga a lui Victor. Ei erau fraţi. Mă tot întrebam cum a ajuns pământul meu între pămînturile lor. Victor mi-a explicat că în ani pămînturile s-o împărţit şi s-o adunat după cum se luau tinerii din sat. Fetele căpătând zestre rupeau din pămînturile părinteşti şi-l lipeau la al socrilor. Aşa au ajuns şirurile de vie să se amestece, să se împărţească şi să se adune precum cărţile de joc pe masa din crâşmă. În crâşmă se făceau multe încuscreli. La mesele de aici se hotăra soarta viilor.
Victor săpa în dreapta. Înfigea arşeul în ţărână, apăsîndu-l cu piciorul. Întorcea felia tăiată cu buruienile în jos. Pământul avea să le sufoce. Putrezind, îl îngrăşau. Un vântuleţ căldicel începu să adie. Era ca apa din băiţa copilului.
Nuţu săpa în stânga. Îl auzeau icnind. Din când în când îşi ştergea fruntea cu dosul palmei. Nu că ar fi asudat, nu era atât de cald. Aşa-şi făcea răgaz să-şi mai tragă răsuflarea.
Victor termină primul. Acum întorcea parii. Cu un cuţit vechi tăia nuielile uscate de răchită cu care viţa era legată pe par. Eliberate, coardele cădeau lângă butuc. Scotea parul clătinându-l în dreapta şi în stânga de câteva ori, după care-l zmucea în sus. Între rânduri avea un buturugă groasă. Punea vârful murdar de pămînt pe buturugă, şi-l ascuţea. La unii trebuia doar ajustat. La mulţi însă vârful putred se rupea când era zmucit. Verifica apoi celălalt capăt, cel care fusese afară şi pe care, toamna se aşezau păsările aşteptând să se coacă strugurii. După ce-l subţia, îl înfingea la o palmă de butuc, pe gaura veche. Aduna corzile risipite roată şi le lega cu nuiele proaspete pe care, înainte, pentru a le muia le răsucea cu amândouă mâinile.
Un an de zile, pînă-n cealaltă primăvară, vârful din pământ avea să se odihnească. Îl vor spăla ploile de ţărînă rămasă, îl va zbici vântul, iar soarele-l va usca de tot, întărindu-l pentru încă un an de întuneric.
Până să-i vie rândul însă, de pe creştetul lui vrăbiile şi gaiţele vor urmări lacome cum vara târzie rumeneşte boabele.
Victor se apropie cu un oluţ mic cu vin. Avea trei litri şi-n el era vin mai sus de jumătate. Închină: „ia o gură să te răcoreşti”. Îl scosese dintr-o groapă anume săpată la capătul rândurilor. Vinul era rece. Valer mai trase o înghiţitură înainte de a-l duce înapoi: “nu vinu-i rău, măi Talere, beţia-i rea…”
Se apucă din nou de sapă.
“Ţii minte Valere, mă făcu atent peste vreo douăzeci de minute, când eram prin clasa a cincea, zicând aceasta, întinse spre mine arşeul peste fierul căruia atârna un şarpe maroniu, era cam cât un braţ de copil de lung şi avea capul tăiat, îl vezi, devreme o ieşit anul acesta din amorţelă, îl aruncă în murii de pe hatul dintre noi, nu în clasa a cincea eram, într-a şaptea, când, vara am stat pe ţărmul Someşului într-o marţi când am fugit de la şcoală să ne scăldăm….”
Mi-am amintit, cum să nu ţin minte şarpele acela mare care, dintr-o răchită scorburoasă din spate a sărit peste noi. A fost un şarpe mare, mare de tot, cât o proptea de la claie. Poate a fost şerpoaică, a făta, am auzit că sunt şerpoaice care fată, altele pun ouă în nisipul de lângă apă. Omorîsem odată una, groasă, cât mâna mea la doua palme de umăr. Am tăiat-o-n două cu secura şi din burtă i s-au scurs, printre maţe, ouăle, multe cât alunele necoapte de mari.
Fumam şi atunci, D.S, ţigări albaneze. D.S-ul îl cumpăram pe rând în fiecare săptămână câte un pachet, de la aprozarul din Perişor. Ne ajungea la trei inşi un pachet pe săptămână. Fumam pe ascuns şi numai când eram pe malul Someşului ne simţeam în siguranţă. Eram siguri că nu ne vede nimeni. În Perişor mergeam după ţigări, era destul de departe, pentru că gestionarul nu ne cunoştea şi nu avea cum să ne pârască la părinţi ori la profesorii de la şcoală. Am fi încasat-o grozav de se auzea că tragem din ţigară.
Era şi Jurvale cu noi. Tocmai îşi aprindea ţigara, nu prea voia să scoată fum, probabil se umezise. Peste el a zburat şarpele. Vârful cozii i-a atins umărul gol. I s-a făcut greaţă şi a sărit în apă după şerpoaică. Şi-a spălat bine umărul, frecându-l de cîteva ori cu mâl de pe fundul apei de la margine.
Şerpoaica sărise vreo cinci metri prin aer. Cam la cinci metri de apă era răchita în care se căţărase. Acum înota către mijlocul apei, unduindu-şi capul cât pumnul de mare. Urechiile-i erau mari, galbene, ca şi gălbenuşul de ou bătut în tigaie pentru ratătă. Corpul şi coada , să fi tot avut vreo trei metri abia se ghiceau sub apă. O dungă, cât braţul de groasă, unduindu-se şi ea.
Parii de vie, cei mai rezistenţi îs din lemn de salcâm, dar asta-i o altă chestie, ca să ţi-o povestesc trebe să-mi dai tri zâle de băut. Îi aduci din pădure, tragi blana de pe ei, coaja, noi îi ziceam blana, rămâne lemnul umed. lunecos, galben ca paiul de grâu. Ţin şi cinzeci de ani. Poate chiar şi mai mult. Am, în via căpătată de la tata şi acum, pari de când a pus-o. A început s-o planteze când m-o avut pe mine. Aveam doi ani când, aici pe Căliman, tata, îngrădindu-o cu gard din spini, tăiaţi de pe malul Someşului, împletiţi strîns, pe pari bătuţi afund, se mîndrea cu treizeci de ari de vie toată legată pe pari noi din lemn de salcâm. Gardul bine făcut, spinii împletiţi strâns, să nu rămână strungi, păzeşte mai bine via ca şi un vornic. Către sfîrşitul verii tata urca pe Căliman la vie cu un car de spini. Îi împletea prin spărturile ivite peste ani.
Salcâmul îi rezistent lemn. Am sărit cu două luni peste cinzeci şi cinci de ani şi încă mai am pari în vie, rămaşi de când a plantat-o tata. Nu-s mulţi de atuncea, da sunt vreo câţiva.
Pe locul doi îi carpenul. Bdicarăii din lemn de carpen. Parii se fac din crengile mai groase. Dintr-un carpen crengos iese o grămadă bună de pari. Numai pe trei este stejarul. Din stejar îi bun trunchiul. Se crapă în mai multe bucăţi, din care se fac parii. Să ascuţesc apoi la ambele capete cu securea pe butuc şi se netezesc cu mezdreaua. În parii bine ascuţiţi la vârfuri şi neteziţi cu mezdreaua apa nu se bagă uşor. Stejarul rezistă-n vie vreo douăzeci de ani. Carpenul mai mult. Treizeci, poate patruzeci, cu condiţia să întorci parii în fiecare an. Altfel capătul din pământ se rupe. Putrezeşte în lut. Fie el şi din salcâm.
Parii îi aduceam din pădure. Era o problemă, o mare problemă cu adusul. Toate dealurile de pe lângă sat, ba şi de pe lângă satele din jur sunt pline de vie. La fiecare butuc trebuie un par. O adevărată pădure. O pădure de salcâm, stejar şi carpen, pădure moartă, cu arborii încremeniţi, la grosimea unui braţ de fecior tânăr. Pe trunchiurile ei uscate, prin care nu circula sevele, fără frunze care să fotosintetizeze lumina soarelui, viţele distilează şi amestecă în ciorchinii cât ugerul caprei, roua pământului cu lumina gălbuie, ca mierea, a soarelui.
În fiecare an pădurile de pe vârful dealului îşi trimite armata de sacrificiu a parilor care vor susţine corzile butucilor din viile de mai către poale. O armată care nu se va mai întoarce niciodată de unde a pornit. Era o problemă, unde să merem după pari. De unde să-i aducem. Căutam pînă-n fundu Văii Negruţii, unde-s pădurile de salcâm. Pădurarul locului, când eram eu fecior a fost Găvrilă Huhurezului. Coleg cu tata. Tata a fost pădurar mai încoace, către Tilba.
M-a prins odată Găvrilă cu o sută de pari. I-am fost tăiată cu Ciugula şi Ciocăzanu şi aşteptam acum lângă grămadă aşteptând să vină tata cu carul să-i încărcăm. Ne treceam, din mână-n mână o sticlă cu Mastică. Sticlă de sfert, cu etichetă albastră. Mastica era dulce.
Păduraru n-o ţinut cont că-s a lui tata. Ne-o dat la miliţie. Tata o plătit amenda dată de colegul lui: ”măi copile, mi-o zis Găvrilă Huhurezului, nu mai fura, când îţi trebuie pari, nu mai fura, hai la mine spune-mi ce vrei şi-ţi arăt io de unde să tai. Ne înţelegem, că altfel mă strâci pă mine. Controlu’, că am control în tătă toamna, îmi impută mie tişiturile.”
Pe miliţian îl chema Vasile Iliescu. Un porc de om. Nu numa că m-o amendat, da m-o şi bătut cu pulanul când m-a chemat la post să dau declaraţie. Mi-o dat amendă, da m-o şi bătut. Aproape de amiazăzi săpam încă. Nu era prea cald, dinspre pădure adia un vânticel răcoros. Ostenisem totuşi. În spatele nostru postăţile de vie erau întoarse, săpate mai mult de jumătate. Victor strigă: ”pauză de o ţigară” . Ne-am apropiat toţi trei de hatul dintre via lui Nuţu şi a mea. Era un hat înalt, puteam sta pe el ca pe scaun. Victor scoate pachetul. Ţigări “Alberia”, bune ţigări. Ni-l întinde. Eu îmi caut bricheta prin buzunarul de la cămaşă. Mi-am aprins ultimul ţigara. Trei rotocoale de fum alburiu, cât roata de trotinetă au trecut prin gardul din spini.
De pe hat, drept înainte vedeam Someşul unduindu-se precum şerpoaica ce sărise mai demult, peste noi în apă. Până către Fărcaşa îl puteam urmări. Acolo se băga între dealuri. Soarele sclipea pe spinarea lui albastră.În dreapta sub deal era satul nostru, peste el vedem Seiniul. Era zi de târg. Nu vedeam căruţele venite din toate părţile. Era departe, doar turnurile bisericilor se zăreau. Satul părea o reptilă tolănită. Acoperişurile din ţiglă, câteva din şindrilă păreau solzi uriaşi. Pe coşuri nu ieşea fum. Primăvara era călduroasă. Şura lui Gletaru avea acoperiş din paie. În găurile dinspre vârf se puiau vrăbiile. Gureşe, până la noi răzbătea, adus de vânt ciripitul lor. Acoperişul era ţuguiat, să alunece apa pe paie. În stânga oraşul. Nu-i vedeam blocurile. Îl bănuiam doar, ascuns după o perdea de ceaţă. Combinatul lucra din plin scoţând fum pe nările furnalelor îndreptate către cer. Nici furnalele nu le vedeam. Orizontul înspre Baia părea un perete mâzgălit de un zugrav beat cu o pensulă ştirbă.
Nuţu ne arătă cortina toxică pe care-o respirau de ani buni orăşenii:
”Bine-o fost pă lume până n-o fost oraşele. Amu-s atâtea oraşe şi-s ca abatoarele. Omoară oamenii cu zile…da’ ce putem noi face….”. Trase vârtos din ţigară. Rotocolul lui se încâlci în spinii din spate unde-şi avea cuibul o privighetoare micuţă. Aveam să-l zăresc prin încâlceala rămurişului, mai târziu, când am fumat ţigara de la ora patru după amiazăzi. Nu m-am apropiat să văd dacă are ouă, ştiam de copil că un cuib, la care umblă mână de om este părăsit de pasăre, chiar dacă sunt pui în el. Ei rămân singuri, abandonaţi de părinţi, şi dacă nu-i găseşte vreo răpitoare să le curme chinul se uscă de sete şi de foame.
Nuţu abandonă şi el, oraşul. Privirea-i alunecă pe spinarea albăstruie, cu inflexiuni gălbui a Someşului. Mai trase un fum. Adânc, ca un condamnat care savurează ultima ţigară, cu spatele la zid, în faţa plutonului de execuţie. Victor îi mai întinse una “ …. Doamne, mare-i ţara noastră…”, murmură luând bricheta din mina mea. Victor privea în dreapta, peste sat, unde Someşul atingea cu coada Seiniul. Într-o margine. Răspunse, clătinând din cap: “…d-apoi satu’ nost… îi cât o ţară de mare…”Pe sate băteau clopotele. Se făcuse amiazăzi. Vedeam asta şi după umbrele parilor din viile noastre.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Ziduri pentru toţi”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
