Marian Ilea povesteşte despre copilăria sa şi începuturile sale ca scriitor, despre cum a scris timp de un an, câte cinci până la zece pagini pe zi, fără a publica nimic, despre cum a căzut într-un butoi cu motorină şi a fost salvat de un şofer, şi despre cum a debutat, cu „Desiştea”, în anul 1990.
Cum a început povestea dintre Marian Ilea şi Baia Sprie – Felsobanya-Mittelstadt-Medio Monte?
Destinul m-a adus la vreo trei ani împliniţi în Baia Sprie. Tatăl meu, Grigore Ilea, era sondor, venise în Mireşul Mare la familia Bizău Ion şi Ileana din Ieud, care avea o fată de măritat. Aşa era obiceiul pământului, Ieud recupera o parte din cei plecaţi. Tata s-a căsătorit cu mama, care a devenit Ilea Ioana. Şi-a căutat un loc de muncă de sondor şi, cum la Baia Sprie porneau prospecţiunile geologice pentru ceea ce avea să devină mina de la Şuior, a ajuns sondor acolo. A făcut naveta câţiva ani buni.
Când aveam cei trei ani amintiţi la începutul interviului, a luat familia-i şi ne-am mutat în perimetrul şantierului de prospecţiuni geologice la mina Şuior. Împreună cu ortacii, şi-a făcut o căbănuţă din lemn, o sobă de tablă. Am locuit în mijlocul pădurii. Printre mineri şi sondori. Aveam locuri de joacă printre frunze, pe râpe destul de blânde. Tata mă învelea în două pufoici de şantier şi-mi dădea drumul pe câte o râpă. Mă dădeam de-a dura până unde erau adunate maldăre de frunze. Venea la mine, mă scotea de-acolo şi o luam de la început.
În căbănuţa aia, seara, mama îmi citea dintr-un soi de manual de literatură al anilor ’60, despre Eminescu, Creangă şi alţi scriitori români. Ascultam vocea ei plăcută, priveam la focul ce duduia în soba de tablă şi adormeam. De câte ori vedeam un miner ieşind din mină, murdar şi cu lutul atârnând pe el lipicios, mă speriam şi alergam la mama strigând: „Văd un om!”
În anul 1963 s-a născut Daniel, fratele meu, şi ne-am mutat din căbănuţă mai spre oraş, unde am locuit în barăci pentru muncitori. Îmi petreceam vremea cu nasul, parcă înfipt, în ţevile de eşapament ale rabelor. Inhalam gazul care-mi plăcea. O dată m-am aplecat spre luciul motorinei dintr-un butoi până am căzut cu capu-n jos în lichid. Noroc că era un şofer p-acolo. M-a apucat de picioare şi m-a adus la suprafaţă. Aşa că… din şantier am ajuns să locuim cu chirie în Baia Sprie până am primit apartament la bloc.
E un soi de destin care m-a trimis înspre generaţia viitoare a celor veniţi din comunele Maramureşului în Baia Sprie. Noi am fost primii băiesprieni crescuţi la bloc. Am rămas în Baia Sprie de atunci şi până azi. N-am avut decât buletin de Baia Sprie. Fratele meu, Daniel, a plecat la Paris. Acolo s-a stabilit. Scrie literatură şi critică literară. Probabil că scriitor mi-am dorit să fiu de pe vremea când, în căbănuţa de pe şantierul viitoarei mine Şuior, o ascultam pe mama citindu-mi despre Mihai Eminescu, Ion Creangă şi restul scriitorilor români din manualul de literatură al acelei perioade.
Şi aţi început să scrieţi proză în Mittelstadt?
Am început să scriu literatură într-o zi de toamnă, în anul 1980. Timp de un an, am scris, zilnic, între cinci şi zece pagini. A fost un program personal pentru a-mi face mâna într-ale scrisului. N-am publicat nimic din materialul acela.
Apoi am scris prima proză scurtă, intitulată „Circul”. A fost debutul meu ca scriitor în revista orădeană „Familia”.
Debutul cu Desiştea în anul 1990 are o poveste?
Drumul către prima carte, „Desiştea”, a însemnat alte proze scurte pe care le citeam la cenaclurile „Junimea” şi „Universitas” din Bucureşti. A fost un volum sprijinit de Laurenţiu Ulici, Mircea Martin şi Ovid S. Crohmălniceanu.
Aţi muncit şi aţi scris în Baia Sprie – Felsobanya-Mittelstadt-Medio Monte. A existat o personalitate literară care a încercat să vă influenţeze să mergeţi la Bucureşti?
Am avut alături scriitorii optzecişti de la „Junimea” şi pe cei nouăzecişti de la „Universitas”, doar devenisem membru al acestor două grupări. De sprijinit, m-a sprijinit fratele meu, Daniel, care devenise un fel de „impresar” al meu la Bucureşti, unde era sportiv de performanţă la clubul „Steaua” şi se împrietenise cu Laurenţiu Ulici, cel care, de fapt, a girat întâi apariţia prozelor debutului meu de la Editura Cartea Românească. De influenţat viaţa ca om şi scriitor, s-a ferit Laurenţiu Ulici s-o facă. Era delicat şi credea în „destinul” scriitorilor. Aşa cred şi astăzi.
Care a fost gradul de libertate în comunism? V-aţi autocenzurat în scrierea literaturii în anii ’80?
Noi ne-am format în plin şi odios comunism. Eu am publicat prima carte în anul 1990. Cartea ar fi trebuit să apară în anul 1988, dar nu s-a putut. Au fost nenumărate şedinţe la editura unde mergeau criticii literari Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici, să întrebe de ce nu aparea „Desiştea”.
Redactorul de carte a fost Gabriela Adameşteanu, care s-a bătut ca „Desiştea” să apară. În anul 1990, era pe piaţa cărţii din România. Lucrând la acea vreme tot la prospecţiuni geologice, tot în munte, n-am resimţit o agresiune la nivelul gândirii libere.
Ascultam Europa Liberă şi discutam cu minerii despre comunism, fără perdea. Scriitorul îşi scrie cărţile. Cititorii îl citesc sau nu. E un raport în favoarea cititorilor. Scriitorul trebuie să scrie bine şi să aibă cititorii. Lipsesc impresarii literari care să simtă că s-ar putea câştiga bani din opera unui scriitor. Cel puţin aşa era la noi.
(Va urma…)
Ramona Tomoiagă
Citește și
Interviu Marian Ilea: ”Nu e suficient să cunoşti locurile, să te impresioneze ca să scrii o carte, e nevoie să-ţi asumi spaţiul acela”
