Îs bătrân. Vremea, aripă cenuşie bătând în gol deasupra-mi. Amurgurile, poveri prăvălitoare. Umerii, tot mai grei. Fulgere zimţuitoare în şalele obosite.
Poarta scârţâie prelung. Ascuţit… a pustiu. Deschisă, o bate vântul. Încoace, încolo…
Întunericul încâlcindu-se în vâscul din părul ţitron de la drum. Ramurile verzişoare preschimbându-se în bastonaşe de porţelan. Trosc, s-a pus o turturea speriată pe ele. S-au spart câteva şi cad ţurgălind printre crengi.
Iară huhuie cucuveaua.
Câinele, ferindu-se de udeală, stă covrig în fundul cuştii din scândură.
Noiembrie, potop mărunţel de ploaie!
Din marginea satului, dealurile coborând pantă molcomă, împestriţată în huceaguri spre râu. Râul bolovănos, sec mai tot anul. Oricândva fojgăia de peşti. Mari, cât mâna de la cot în jos. Îi prindeam cu măslad. Măsladul erau nişte bumbuţi negri, mărunţei. Îi făcea badea Lucian din boabe verzi de tisă, pe care le sfărâma. Mărunţala o amesteca bine, bine cu cir de fărină albă de grâu. Mai adăuga ceva ce ţinea în mare secret. Aruncam numai câteva bobiţe într-o duldină, unde era râul mai afund. Peştii să îmbătau de cap şi odată să albea apa. Tăţi erau cu burţile în sus. Pe cei mari îi strânjeam în coşuri, micii îi lăsam să mai crească.
La Cap Mic s-o făcut flotaţie de minereu. Îl măcinau cu mori uriaşe şi scoteau aur din el. Apa pă râu îi ră de atunci, acidă, roşesc pietrele-n albie. Nici marhăle n-o mai pot be. Peştii o murit înăbuşiţi, arşi pă dinlontru de acizi.
Iară-i sară! Ce m-oi face până mâine dimineaţă? Îi tare mult! Cât o lume… pustie… tare pustie şi neagră, o lume de la început.
Mai în cele sări, trecea Aviatoru pă la mine. Beam vin cald şi-mi zicea din război. Povestea grozav. Amu îi răcit. De vreo două zile. O făcut şi aprindere de plămâni.
„Îi pute curu a moarte”, cum ar zice popa Tereş din Gerinţa. Popa îi om tare de treabă, numa cam hâltav la gură.
Aviatoru stă la Ionu Măruţului într-o căsuţă la capătu şurii. Femeile din sat îi duc mâncare cu blidu.
În Tăureni, sat pă râu în jos, o apărut, nu se ştie de unde, trei ologi. Târându-se pă Calea Băii. O nimerit drept la moară. Tăurenii-s oameni răi. Zgârciţi şi invidioşi. De mere unu la budă o dată, vecinu-su mere de două ori, să se vadă că trăieşte mai bine. Iuda Cude, moraru, o aruncat după ii cu o lopişcă de la uium. În Tăureni nime nu le-o dat pomană. Femeile o strigat spurcăciuni, iară copiii o dat şi ii cu pietre.
Milogii, săracii, o apucat-o pă lângă huciu lu Lateş, tăt pă drumeag, urcând către Arşiţa. Dârele de la cioturile picioarelor rămâneau prin colb ca urmele de la sanie.
I-o ajuns Vasilea Ghedului, sechereş mare pă acele vremuri. O oprit caii. Unu era sur, altu mare, nemţesc, negru cu lompaş în frunte.
„Încotro, oamini buni?” i-o întrebat.
Nu aveau picioarele de la genunchi în jos. Cioturile le erau învârtite în zdrenţe legate strâns cu aţă groasă de cânepă.
„Ia-n, om mere şi noi unde om afla oarice de îmbucat şi unde pune capu la noapte…”
Amurgea peste dealuri. Ciorile se ciorovăieu în pădurea de stejar. Vasile i-o pus în coşu carului. În noaptea aceie o măsat la el. A doua zi o umblat pân sat a cere. Tăţi le-o dat, care cât şi care ce. Mulţumnind tare frumos, o coborât, târându-se păstă imaşuri câtre Baia.
N-o trecut anu şi pă aici o ajuns frontu în retragere. Nemţii se întorceau în fugă către ţara lor. Ruşii îi mânau cu sporiuţ din spate. Nemţii şi-o improvizat o linie de apărare pă dealurile Gurguieşului. Pă Tăureşti s-o bombardat crâncen. Cădeau obuzele ca merele din mărul scuturat. N-o rămas casă în picioare. Piatră pă piatră, cum spune în Cartea Sfântă. Tăurenarii o stat pân păduri cu marhăle după ii. O murit un moş bătrân. Era orb şi l-o uitat într-o căsuţă mai de-o lăture.
Arşiţa o fost ferită. Un tun nemţesc o fost ocupată aliniament de tragere pă Vârfu Hotropilor, da nu a apucat să tragă căci veneau coloanele de ruşi de la Baia, pân Dumbrăvicioară. Nu aveau capăt. Soldaţii mergeau grămadă ca oile. Ofiţeri era puţini. Călăreau pe cai faini de Don.
Bat clopotele de opt seara. Câinele hămăie la umbre. Îi devreme încă…
Tanu lu Maciota povestea mai hăt că oricând cuvântu era cuvânt. Pe vremea foamitii din opt sute şi ceva unu Tărţian o vrut să meargă în Moldova după bucate, da nu o avut merinde de drum. Unu Ursuţ i-o dat un coc de mălai pă un pământ ce-l avea Tărţian pă Şoarecar. El s-o gândit că a veni cu bucate de la Moldova, le-a vinde şi şi-a scoate pământu înapoi. Ca sămn al înţelegerii ce-o avut prin vorbă o bătut un cui într-un măr. Tărţian o murit pă drum, nu să mai ştie cum. Ursuţ o mers la un fecior şi i-o spus de înţelegerea făcută cu tată-su. Fecioru nu l-o vrut crede. Atunci Ursuţ l-o chemat şi i-o arătat cuiu bătut în măr. Fecioru, Bocea îi zicea, n-o mai avut ce face. Târgu-i târg.
Aviatoru tuşeşte gros. Soarbe o gură de ceai de tarhon din badogul de tablă verde cu pănuţă roşii. Scuipă. Pe podea o pată roşietică.
„Vai de mine şi de mine, zice Ionu Măruţului, a muri aici şi numa năcazuri oi ave din aiasta”
Vântul nechează şturlubatec pe dealuri. A drum lung şi singuratic. A capăt de lume. Pustiul ţiuie pe horn.
Oi potoli lampa şi m-oi culca…
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„O lume pustie”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
