Sechereşii aveau bani mai mulţi. Purtau lemne de băi. La mină la Cap Mic. Câteodată şi cărbuni. Tăte le erau hainele negre de praf. Şperluiţi, numa dinţii le erau albi.
De la Spria drumul trecea prin trei sate. Titeşti, Muta Mare, Zăneşti. Drum rău cu bolovani cât coşurile pe care le face Vasalia lui Nicolae din Cetăţile.
În fiecare sat jizii aveau crâşme.
Obosiţi de drum şi lucru, sechereşii opreau la fiecare. Trăgeau câte un deţ să se încălzească.
Sara adormeau pe telegi. Îi duceau caii acasă. Nu simţeau frigul. Făceau tuberculoză. Pe la patruşcinci, cinzeci de ani să duceau pă „acoale-n colo”.
Clopotul şi lopata!
„Îi mult de atunci. Păstă patruzăci de ai. Mulţi din Arşiţa o făcut puşcărie. I-o dus regimu!
Ştii cum îi omu, o căpătat pământu de la părinţi. L-o tomnit cu polochim şi gunoi. O pus pomni pântru prunci. Cum să nu-i hie greu a să lăpăda de iel?
Multe case o rămas pustii. Urcă ierburile pă prispă, intră în tindă, acoperă tăt.”
Femei singure bocind ca după război. Ţes haine de iarnă. Duminica, zadii negre, mătănii pă la icoane în biserica neîncăpătoare.
Porţile scârţâind neunse.
Oricând poate intra răul! Pustia!
Doi cai pasc sub perii pădureţi de pe imaş.
Ruinele unei cruci de piatră. Razele soarelui legănându-se pe frunzele strălucitoare.
„Apoi, nepoate, trebuie spus totul şi pe faţă, batăr că apoi iei şuturi în cur. Vorbele ascunse ard în inimă. Rod, topesc.”
Stejarul de la Vraniţa Ţarinii are crengile rupte. La subsioara unei crengi, o scorbură. Cuib mai vechi de graur.
Bătrân stejarul. Îl surpă vremea. Şi pe dinafară şi pe dinlontru.
O bătaie-n fereastră. FEMEIA tresare. Fulgerată din creştet în tălpi. Sare la uşă.
„Tu eşti, Anicuţă?”
„Io-s… deştide…”
„Ce m-ai spăriet! Care-i baiu?”
„Am vinit să stăm de poveste. Să ne mai treacă vremea. Îi mult până mâini dimineaţă.”
„Ce ştii de al tău?”
„Nimnic. Tu?”
„Ce să ştiu? Tăt aşă.”
Lucreţia să uită la legănaş.
„Ptiu să nu-l deochi, îngeraşu, cum doarme!”
Zâmbeşte roşind uşor. Îşi mângâie burta.
„Şi al meu are cam trei luni. De când l-o dus pă Aureliu.”
Noapte de tuş. Dincolo de ferestre, pustiul. Satul adormit. Ochii pândind. Paşi tupilaţi.
„Gelu, instructoru de la raion, m-o cerut de nevastă.”
„Ăăăă… cam ce ai zis?… şi tu?… porcu… cum
o-ndrăznit?”
„Să mă mai gândesc…”
„No pă naiba… cum ai zis? Trebuie să-i traji două palme.”
„Când l-o ridicat, Aureliu mi-o zis că pruncuţu nu trebe să aibă probleme din cauza lui.”
FEMEIA tremură de indignare. Înghite în sec. Roşeşte ca un porodic răscopt.
„Da te-a bate Dumnezo, tu Lucreţie, te-nsoţeşti cu cânii!”
„Gelu îi băiat bun, înţelegător, o fost de fapt o povestioară între noi mai demult. Îmi acceptă şi copilu.”
„Să-ţi hie ruşine! Vrei să te nunteşti cu un câine!”
„D-apoi ce să facă şi el? Ordinu îi de sus!”
„Socru-to cred că moare de scârbă…”
„Da di unde, zice că bine fac. Şi el a sămna trecerea la ortodoxie. Vremurile îs cum îs. Trebe să ne dăm după ele, ca ursu după tobă. N-ai ce face.”
„Io-l aştept pe al meu. Ori ce ar fi. Să mă omoare aiştea. Copilu trebe să crească. Să-şi răzbune tatăl. S-a mai întoarce roata. Trebe să calce pă fiecare obadă. Aşă o rânduit Tatăl Sfântu.”
„Cu satu ista-i poveste lungă şi tare îmbârligată. Rânduri, rânduri de oameni s-o cufundat în vreme. S-o lăţit cimitiru în tăte lăturile. O venit alţii, ura o mărs mai departe. Ca un blăstăm. De pă umerii bătrânilor o lunecat pă pieptul copiilor, încă din leagăn. Cuţite şi cruci. Pari pe la nunţi. O curs sânge, ura o crescut în loc să se spele. Ca aluatu pus la dospit în covată, aşă o crescut ura. Dumnezeu ştie ce-i cu oamenii. De unde încolţăşte atâta rău.”
„Apoi, comuniştii-s de vină. De când îs ii la putere îi ca o secetă cruntă. O uscat până şi sufletu din oameni. I-o veştejit pă dinlăuntru. Precum o geruială târzie, frunza fragedă a fagilor de pe coaste.”
„În America îi liber omu. Şi-i dreptate pântu tăţi.”
„Sigur, bade Antoane?”
„Apoi dacă-ţi spui io care am fo pă acolo în tinereţuri…”
„Da ce ai cotat, dacă-i bine a-ntreba?”
„Am lucrat să-mi fac bani, să cumpăr oarice pământ. Da l-o luat dracu pă tăt, cu colhozu ista. Şi vai cât am tras în America pântru banii cia… vai… vai…”
„Şi eşti liber de tăt în America?”
„Da pi cum crezi?”
„Nu vine nime la grajd să-ţi scrie viţelu din vacă? Să trebuiască apoi să-l dai la stat…”
„Nici poveste…”
„Şi nu eşti obligat să duci lapte pă contract?”
„Îiii…”
„Da nici carne de porc?”
„Ţ-am zis o dată, măi Paulule… nu… la tine-n odor tu eşti şăf. Nu are voie nime să te deranjeze cu ceva.”
„Şi unde-i America ceia, bade Antoane?”
„Vezi gardu cela de carpini? Treci de el, dai de alte garduri, apoi de altele şi altele şi tăt aşă… le treci pă tăte, ajungi la ocean şi iei vaporu. La-nceput borăşti o ţâră pân te adaptezi cu situaţia, adică cu marea; în câteva luni eşti acolo. Să vezi numa cum aşteaptă patronii în port să sosască românii. Să sfădesc de la ii, care să angajeze mai mulţi că-s tare hamneşi pă lucru. Buni şi răbdători suntem, d-aia ne ia dracu amu…”
„Vai, da multe garduri îs până în America!”
„Multe, multe şi mulţi câni le păzesc.”
Arşiţa, sătuc împrăştiat pă dealuri. Printre pomi roditori. Meri, peri, pruni, caişi, de toate soiurile. Perii încă-s mulţi. Pă sub Măgură sunt castani. La noi în Arşiţa le zice aghistini. Nu poţi umbla desculţ pă sub ei că te înţepi la tălpi în gubele ţepoase ce rămân toamna după cules.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Al patrulea schimb din vremea lui Vușcan”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
„Fuga după iepurele șchiop”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
