Se spune că mulți artiști se nasc toamna, acest anotimp fiind o sursă de inspirație pentru creație, instrospecție și reflecție. Într-o zi de 19 septembrie, se năștea Tiberiu Alexa. Deși acele vremuri nu erau tocmai compatibile cu studiul artei, părinții au decis să-l înscrie la o astfel de școală. Fiecare zi de studiu o asimila ca pe un dar de la Dumnezeu. Treptat avea să descopere cât de important este aspectul vizual pe care, Măria sa, Arta îl poate avea asupra privitorului și modul cum, numai Ea, are puterea de a reflecta și modela cultura și identitatea unui popor. Mai târziu, studiind istoria artei i s-a așternut în față, cât zarea, un trecut, nu doar cu date și evenimente, ci încărcat de sensibilitatea și percepțiile estetice ale oamenilor din diverse perioade. De atunci, drumurile i-au despletit cărările spre acest fascinant domeniu, Tiberiu îmbrățișând cele mai nobile și desăvârșite profesii: muzeograf, lector universitar, critic de artă, expert în pictură, grafică și sculptură, jurnalist, manager cultural, doctor în istoria artei. Ceea ce a urmat a reprezentat o tumultoasă activitate, care avea să influențeze, în mod semnificativ scena artistică locală, națională și internațională, păstrând viu spiritul artei maramureșene. Contribuțiile sale nu s-au limitat doar la critica de artă, ci includ și o vastă activitate în cercetarea istoriei artei, explorând diverse curente artistice și contribuind la înțelegerea lor, în contextul regional și național. Expertiza sa în diverse forme de expresie artistică, pictură, grafică și sculptură, a adus o valoare incontestabilă în evaluarea și promovarea artei contemporane și conservarea patrimoniului artistic. De-a lungul decadelor, Tiberiu Alexa a reprezentat o figură emblematică în peisajul cultural al Maramureșului și cel românesc.
DIRECT MM: «Prezentul continuu» și «realitatea devenirii personale» – cum le evaluează/cum le poate aprecia astăzi, cineva ajuns/aflat în postura/ipostaza în care vă aflați Dvs. acum ?
TIBERIU ALEXA: Propui, prin urmare, distinsă Colegă Lăcrămioara, să începem dialogul nostru printr-o„imersiune, bruscă și cuprinzătoare” în trecutul (personal și global societal) al celor șapte decenii pe care tocmai ce le-am aniversat recent ! (Mulțumesc din suflet pentru recenta prezentare aniversară, cu care m-ai onorat în paginile publicației noastre virtuale DIRECTMM.ro !… sunt în continuare uimit și, desigur, măgulit, de cifrele cu totul neașteptate – cel puțin pentru mine ! – ale impactului public înregistrat de versiunea facebook a prezentării ! Ei bine, tocmai din respect și considerație pentru acei peste o mie de cititori care au interacționat și m-au copleșit cu urările lor și, desigur, în semn de prețuire pentru onorantul interes prietenesc cu care mă onorezi, îmi voi permite să „condimentez” răspunsurile, la liniile dialogului nostru, cu date și detalii (unele, poate, mai neconvenționale, ori chiar…contondente), pe care, altminteri, le-aș fi păstrat cu discreție în „caseta rememorărilor/aprecierilor personale”!)…Revenind… „îmbrățișarea retrospectivă” a realității/realităților trecute presupune – în mod fatal – recursul la… istorie… sau, mai precis, la ISTORII! Și știm, prea bine, că în România timpul prezent și al oamenilor NOULUI SĂU EV (pretins) PRAGMATIC ȘI
(presupus) NEOCAPITALIST ULTRALIBERAL s-a ajuns astăzi, din nefericire, să se manifeste față de istorie (în general) și îndeosebi față de istoria trecutului recent, atitudini extinse de la IGNORARE și NEÎNȚELEGERE până la RESPINGERE/CONTESTARE/ANIHILARE pe care unii dintre noi (…mă rog, ăia ajunși, către capătul de final al ciclului existențial personal, și care – nu-i așa? –potrivit nemuritoarei
ziceri sapiențiale a unui mai june „muritor politruc postmodern” – rămâne-ar pe veci anonim !–: reprezentăm povara supraponderală produsă de „blestematul” Vechi Regim, cățărați în „cârca fragilă” a celor «nouveaux riches» antreprenoriali și „productivi în economia reală”, contributori cu taxe și impozite la prosperitatea… etc. și etc…; adicătelea NOI parazitarii ăștia pensionari „produși” de Vechiul Regim, dimpreună cu actualii „slujbași” la…STAT!) le-am putea considera drept DRAMATICE – dacă nu am fi convinși că riscă să devină de-a dreptul TRAGICE prin repetarea, de către societatea noastră, a unora dintre greșelile trecutului
ultimului secol și ceva ! Așa încât, istoricul care sunt, nu poate să nu se asocieze numeroaselor semnale de alarmă privind pericolele izgonirii, din viața și funcționarea societății noastre românești, a CUNOAȘTERII, PERCEPȚIEI ȘI SENTIMENTULUI ISTORIEI – a marginalizării acestora în sistemele educaționale, în comunicarea mediatică și în viața cotidiană a societății noastre – semnale de alarmă trase, repetat, în anii ultimului deceniu, de către liderul NEMURITORILOR NAȚIUNII ROMÂNE – respectabilul Președinte al Academiei Române, acad. prof.univ.dr. Ioan Aurel POP ! (…și dacă tot am ajuns în acest punct al mărturisirilor
retrospective, hai să menționez faptul că am privilegiul de a mă număra printre membrii absolvenților secției de istorie ai Universității clujene – promoția 1974-1979 – al cărei „șef de promoție” a fost distinsul președinte Ioan Aurel POP !).Câtă nevoie vom mai fi având totuși, astăzi, de istorie – de cunoașterea, de perceperea și de trăirea sentimentelor istoriei ? Pentru mine, răspunsul cel mai clar afirmativ, cel mai
nuanțat și emoționat posibil, vine atunci când lecturez – cu o plăcere intelectuală și estetică, mai greu de descris – opera literară ficțional–istorizantă produsă de către prietenul și„monșerul” mediomontez Marian ILEA, cel care recreează/reinventează – cu instrumentele culturale ale „literatorului” (deopotrivă prozator și dramaturg) postmodern – destinele până la urmă imaginate, dar într-atât de aievea, ale unor „poporeni” viețuitori prin micile târguri din vremea răposatului imperiu chezaro–crăiesc !…
DIRECT MM: Realitatea e precară și atât de lipsită de sens, dacă nu proiectăm ceva asupra ei. A dvs. ce parcurs a avut? Ați creionat-o, mai întâi, chibzuit, cu tenacitate, sau ați „împroșcat” în ea toate
culorile dintr-o dată, de teamă să nu pierdeți sclipirea și pragmatismul tinereții?… Debutul?…Afirmarea?… Consacrarea?…
TIBERIU ALEXA: După cum formulezi întrebarea aceasta – și deopotrivă pe cele care urmează – înțeleg/deduc că ai în vedere, înainte de toate, realitatea anilor formării/devenirii mele profesional–umane… Ceea ce ne-ar duce „înapoi”, în trecutul anilor deceniilor 1950–1960–1970… și la experiențele educaționale pe care le-am traversat, atunci…Încep prin a sublinia că, precum bine știm (sau, cel puțin, s-ar cuveni să cunoaștem…), modelarea realităților existențiale reprezintă – întotdeauna – PROCESUALITĂȚI EVOLUTIE COMPLEXE… amestecuri de repere biografice personal–familiale și contextualizări societale, de niveluri combinate, micro și macro sistemice… pe care, cel mai adesea, memoria noastră (fatalmente selectivă) le înregistrează și le reține relativ incomplet/parțial…Cu această mențiune (importantă, totuși, cred…) un răspuns scurt și sec ar fi următorul: proiecțiile modelatoare asupra „realităților” care au „construit” episoadele formării mele umane, intelectuale și profesionale, s-au produs printr-o combinație a celor două mecanisme pe care le-ai evocat: decizii și opțiuni raționale (în majoritate covârșitoare ale mele; câteva ale părinților, și unele – nu foarte multe, dar deosebit de importante ! – datorate conjuncturilor societale), luate cu chibzuință și a căror împlinire a fost urmărită cu tenacitate, s-au însoțit cu unele „reacții spontane”, cu decizii de moment născute, firește, din tumultul „freneziei tinerești” (cum zici Tu – „împroșcând” dintr-o dată, în realitățile devenirii, cu toate culorile sclipitoare ale neliniștilor entuziasmului tineresc!…). Privindu-le retrospectiv, pot constata că am fost suficient de norocos că majoritatea covârșitoare a acestor proiecții s-a dovedit
benefică, productivă, eficientă… adică au condus la decizii de succes. Nu-i vorbă, au fost și câteva eșecuri – vreo trei-patru chiar… răsunătoare !, dar niciodată…dramatice!… și câteva renunțări (astea provin din categoria… deciziilor spontane, „pe picior”) dintre care pe vreo două-trei n-am încetat să le regret până în prezent…Cu alte cuvinte, acest „răspuns scurt și sec”, întrucâtva generalist și impersonal conturează,
cred, un fel de „portret robot” întru totul și… întru toate obișnuit… specific majorității covârșitoare a oamenilor pe care îi cunosc… sau, cel puțin, a celor mai mulți dintre colegii mei
de „generație”… Și dacă am ajuns în acest punct, doresc să nuanțez „oleacă” (ba de-a dreptul să modific…nițel !) unul dintre atributele pe care le-ai inclus în întrebarea Ta – atunci când vorbești despre „sclipirea și pragmatismul tinereții?” Trebuie spus/scris faptul că generațiile tinere ale deceniilor 1960-1970-1980 s-au „visat” să fie sclipitoare (așa cum visează, probabil, toate generațiile la vremea tinereții)… dar ele nicidecum nu au „îmbrățișat” atributul pragmatismului, ci pe acela al IDEALISMULUI ! Nici nu s-ar fi putut altminteri, în acele vremuri ! Firește că aspiram cu toții la o prosperitate materială – care se raporta, însă, în standardele/limitele modeste existente atunci, iar calea IDEALISTĂ de a atinge prosperitatea, de a depăși/transcede limitele statusului social parental era strâns și nemijlocit legată de progresul personal prin educație – prin ȘCOALĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT ! PRAGMA devenirii/(pavenirii ?) sociale prin îmbogățire materială – așa cum o cunoaștem astăzi, în ultimele trei decenii, nu era un fenomen cunoscut și activ (decât, poate, cel mult în cazuri individuale izolate și nesemnificative – statistic ori social !…). Da, știu că cele afirmate mai sus vor face (probabil) „să se ridice sprâncene interogative”… Le doresc tuturor multă și deplină sănătate, dimpreună cu toată prosperitatea pragmatică pe care și-o doresc și sunt capabili să și-o dobândească (…licit !!!)… Iar celor care, eventual, ar fi tentați să mă „gratuleze” cu deja clasicul (și… ușor subversivul) atribut de „nostalgic” le răspund după cum urmează:
a) la urma-urmei, este deplin normal și uman să privești cu NOSTALGIE (evident pozitivă) la vremea propriei tinereți, la anii conturării idealurilor (mai mari și mai mici) pe care ți-ai întemeiat, mai apoi, desfășurările propriului destin (de mai mare, ori de mai mic succes socio–profesional);
b) citirea atentă a celor afirmate mai sus (și deopotrivă… în continuare) îmi dă dreptul să desfid orice denotație, ori conotație, cu încărcătură politică”, a rememorărilor mele nostalgice așternute printre cuvintele acestui interviu ! Acestea fiind zise/scrise, mă reîntorc la „răspunsul scurt și sec” spre a-l lărgi și personaliza cu detalii ale cazului personal. Așadar:
Provin dintr-o familie modestă, cu părinți având rădăcini mic urbane și rurale, ambii trecuți deja la cele veșnice: tata – Liviu – fost funcționar cu studii liceale, „plecat” în 1964, a provenit dintr-o familie de funcționari publici din Dej, cu rădăcini în fosta „plasă” sălăjeană Ileanda; mama – Iuliana – fost lucrător comercial cu studii primare, „plecată” în 2002, a provenit dintr-o familie țărănească din Viile Dejului. Ambii s-au născut în 1930. Și-au trăit adolescența în condițiile războiului mondial (tata în refugiu în Muntenia; mama, în satul natal, sub regimul de ocupație de după Diktat). Tinerețea postadolescentină le-a fost marcată de dramaticile schimbări petrecute după 1944. După căsătorie s-au stabilit la Baia Mare, prin 1952. Iar eu m-am născut în septembrie 1954. Așadar părinții mei au făcut parte din primul val al urbanizării băimărene postbelice (dar, totuși, încă…preindustrial–socialiste)… iar eu, vin de reprezint, prin naștere, prima generație urbană băimăreană din familia noastră – sau, cum ar putea zice oareșce răutăcioși (fie și ei deplin sănătoși, și – poate – mai…bogați cu duhul !) cea dintâi generație născută în botfori de orășan ! Din motive care mi-au rămas nedeslușite pe deplin până astăzi (dar care, probabil, au legături cu talentele muzicale țărănești din ramura familiei mamei mele !), atunci când m-au dat la școală părinții mei au ales (cumva neașteptat ?) calea culturală a educației vocaționale: din clasa I-a m-au înscris (în 1961) la (pe atunci, din 1958) recent înființata Școală de Muzică și Arte Plastice – secția muzică, specializarea vioară ! Mi-aduc aminte – evident cu plăcută nostalgie ! – de orele de specialitate ce se țineau în clase situate în vechiul conac cu arhitectură
de specific mai degrabă rural austro-ungar, situat pe strada Crișan, în curtea de astăzi a Facultății de Litere (pe latura învecinată cu atelierele Teatrului Municipal ! Bujori, straturi de lăcrămioare și de lalele, tufe de iasomie și arbori de tuia creau – din primăvară până toamna târziu – o ambianță florală de-a dreptul paradisiacă… memorabile miresme și imagini, de neuitat ! Așa că, dintru început, educația mi s-a însoțit cu natura, cu sonorități armonioase și cu frumuseți vizuale mereu uimitoare ! Toate aveau să îmi marcheze, într-un fel sau altul, pentru durate anume ori definitiv, reperele evolutive personale.Cursurile generale se țineau în săli ale Școlii generale nr. 1 (devenită, ulterior, Școala gimnazială «Petre Dulfu» – în prezent desființată). Arhitectură imperială, încăperi înalte și cumva intimidante, ambianță sobră, poate chiar rece (la propriu, dar și la figurat…), corp profesoral (și el) sobru și pedant… de școală veche, pe care azi îl percep ca și cum ar fi respirat ceva din aerul dăscălitului interbelic (despre care aveam să învăț mult mai târziu!). Ani mai târziu, la vremea adolescenței timpurii, m-am reîntâlnit cu această ambianță dar în împrejurări cu totul schimbate, atunci când m-am întâlnit pentru întâia dată cu muzica rock băimăreană – la o întrunire de dans susținută de membrii formației TRIUMF (oare cine își mai amintește de ea ?!?) – cu Relu Nistor, Călin Kilian, Iuliu Țoca (sper să nu greșesc numele !) și oare cine o mai fi fost acolo ??? Și asta a fost o întâlnire cultural–muzicală decisivă pentru o proprie… experiență muzicală pop–rock, petrecută în primii doi ani de liceu (între 1969-1971), la Teoretic nr. 3 (devenit, apoi, «Vasile Lucaciu»).
Dar despre toate astea, și despre altele, mai încolo…
(va urma)
Astăzi, făcând bilanțul celor 70 de ani, activitatea academică a Domnului Tiberiu Alexa nu se poate rezuma doar la atât. În partea a doua a interviului, domnia sa ne va devoala povești din culisele artei, experiențe personale, oameni care i-au marcat și înfrumusețat existența.
Tiberiu Alexa,o personalitate de referință prin felul în care a slujit arta, dedicându-și toți acești ani înțelegerii, promovării și protejării acesteia.
Lăcrimioara ZOTA
