Pe câmp, pata mare de zăpadă putea fi orice. Harta unui continent misterios, zdreanţă pierdută din balţul unei mirese, ori o rană veche albită de puroi.
Baba Marghitoaie şi-a scos cioarbele în ogradă.
Le-a înşirat cu gura în jos în pălăncile gardului. Începutul postului mare. Femeile din sat spală vasele cu leşie groasă de cenuşă. Aviatoru umbla prin sat de mulţi ani. Nimeni nu poate spune cu precizie de câţi anume. Nici Ion Coaciul, care le ştie pe toate. Trecea pe uliţi cu mâinile în buzunarele sparte, pantalonii largi, murdari, rupţi la genunchi. Doi copilaşi fug pe lângă pata de zăpadă. Cel mare lasă urme cu cizmuliţele de cauciuc.
– „Haide, zice cel mărişor, lasă omătul, unde-i omăt este iarnă. Iarna este frig şi umblă lupi. Te-or păpa lupii!”
Copilul fuge cu paşi mărunţi spre zona sigură, cu iarbă veştedă. Când frica are un contur precis poate fi evitată. Dar vai, când nu i se cunosc limitele, când conturul ei e difuz, când bântuie pretutindeni şi ne îmbibă fiecare clipă cu seve crude, reci! Aviatoru nu vorbea cu nimeni. Râdea, dând bineţe la toată lumea aşteptând un blid cu mâncare şi o ţigară Naţională, după.
Marghitoaia încingea cârpa în leşie. Luă o tigaie mare. O şirlui bine pe dinafară şi pe dinăuntru. O limpezi cu apă curată din adăpătoarea vacilor. Peste gard Serina se învârtea pe lângă fântână. Cumpăna scârţâia neunsă, bătrână. Pe portiţa de la drum intră râzând Aviatorul. “Haide de-i mânca nişte mazăre de post.” Aşezat pe tăietorul lemnelor, Aviatoru mesteca harnic. Într-o mână ţinea un colţ de pâine. Două găini roşii se tot învârteau ciugulind pe fugă din bucata cu urme de dinţi. Cu lingura pescuia neîndemânatic boabele din zeamă. Câinele privea dând din coadă. Aviatoru îl uitase. În grajd vacile rumegau culcate. Botul umed al unui viţeluş fremăta prin deschizătura uşii. Aviatoru râgâi gros. La coăcia lui Ion două care aşteptau. Ion doarme dus, după cumetria de azi-noapte. Secetă mare. Primăvară timpurie. Pe câmp iarba năclăită boleşte veştedă. Grâiele, gălbejite de frig. Holdele uscate, decojite de ger. Pojghiţa făcută de îngheţ ridicase rădăcinile plantelor sus.
– „Ai musafiri?”
Baba Marghitoaie, frecând acum o oală:
– „I-am dat să îmbuce de două ori. Mi-i milă de el.”
– „Nu ne-a ploua nici astăzi,” se întoarse Marghitoaia.
– „Nu-s semne şi vai hia-i”, îşi scutura poala baba Serina.
În Persig trăia un om rău. Avea o grădină mare cu pomi de toate felurile. Ferească bunul Dumnezeu să fi luat careva o poamă! L-ar fi omorât pentru o cireaşă. Ţăranii nu-i dădeau bineţe. Se uita la ei cu ochi răi! Un prunc din clasa a doua intra printr-o spărtură în gard. De unde să ştie bietul cât de negru-i la rânză stăpânul pomilor. Omul rău îl pândeşte din fundul livezii. Se apropie cu o coasă. Nici dracu nu ştie ce o fi fost în capul lui. Dintr-o lovitură reteză capul copilului. A dat de parcă ar fi vrut să taie pocireşi. Tari. Trupul căzu zvârcolindu-se în iarbă. Jetul ţâşnind cu putere stropeşte rădăcina unui nuc bătrân. Degetele micuţe strângeau în neştire trei prune bistriţene. Zeama gălbuie musteşte din palmă, amestecându-se în ţărână cu sângele cruduţ.
Omul din Dâmbul Mare, Gavril Puşcadău povesteşte strângând fânul înaintea cailor. Cel din Stegerişte asculta scuturându-şi pipa de loitra carului.
Se strâng sătenii de pe dealuri. Îl prind pe omul rău. Mama copilului urla înnebunită, cu fruntea rezemată de un cireş. Bărbaţii îl umflau pe cel rău din pumni în pântice şi dinţi. O bătrână apropie capul la trupul secat de sânge.
Pe drum trece Fluturaş. Un copil ce cântă mândru din gură. Toţi arşiţenii îl cunosc. Vine din Răchiţele, merge la o soră a lui măritată-n Valea Alcelor. Calea trece prin Arşiţa. Cântă pe drum de urât. Mâinile în buzunare. Oamenii ascultă din ogrăzi. Fluturaş nu bagă în seamă pe nimeni. Nu dă bineţe celor pe care-i întâlneşte. Bineţea lui este hoarea!
Pe omul rău, persiganii l-au răstignit pe o poartă de şură. I-au bătut cuie în carne. Au dat cu pietre în el. L-a scăpat miliţia. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci.
Iarna a fost plăcută. Omăt mult, nu prea frig. Spre sfârşitul lui februarie, vânturi puternice, seci, au zvântat-o. Pământul a rămas gol câteva zile. Nopţile reci. Îngheţate tare. Iarba vlăguită se târăşte printre crăpături. Nu are putere să se ridice. Prin tufele de alun, un pui de vânt. Din gard sare o mierlă. Ţopăie pe frunzele uscate cu picioruşele galbene. Fluturaş trece dealul de la capătul Arşiţei. Sub dâmb cărarea şerpuieşte peste pământul ce miroase a îngheţ târziu.
– „Vremea ploilor de primăvară”, mormăie Ion Coaciul ieşind din casă. Nasul roşu, ochii umflaţi de somnul chinuit de băutură. Îl trezise Anuca – nevastă-sa…
– „Să-ţi fie ruşine, te aşteaptă oamenii afară şi tu dormi ca porcu în amiaza mare.” Anuca îşi strânse zadia sub bărbie.
– „Vreme, vreme, da’ cam uscată. Picur de ploaie n-o picat primăvara asta.” Negriciosul cu cuşmă albă de miel îi strânse mâna.
– „Cam aşa-i!” Ion deschise uşa fierăriei. Lăsă cheia în lacăt şi-l agăţă în gaica încuietorii. Bat clopotele, dangăt pur peste crestele arborilor, lovindu-se de cerul pustiu. Câţiva pe drum îşi fac, grăbiţi, cruce.
– „Dumnezeu s-o ierte…”
– „O murit Năstaca lui Găla Doichiţii.”
Baba Serina toarnă apă dintr-o găleată în vălăul găinilor.
– „Săraca, mult s-o mai pironit!” Marghitoaia aruncă leşia, după şură, la gunoi.
– „Ţin minte când eram fecioară la un joc, Ileana din Stini o venit lângă ea şi o cuprins-o pe după mijloc ca semn de mare prietenie. Io am văzut când i-o băgat o frunză de nuc împăturată, după borta pindileului. N-o fost lucru curat!” Serina trăgea apă din fântână.
– „De atunci o fost tăt cam beteagă. Nici de măritat nu s-o măritat până tare târziu…” Marghitoaia aruncă grăunţe la găini. Cocoşul călăreşte una albă. Găina se scutură de urmele cocoşului, ridicând în aer un norişor de colb.
– „Ileana, Dumnezeu s-o hodinească acolo unde îi, numa’ pielea i-o fost de om, încolo dracu’ gol. Numa’ de bozgoane s-o ţinut. Şi lapte la vaci o ştiut lua. N-am păţât io mai an?” Serina duce apă la vacă. Aviatoru se uită după ea şi soarbe din blid zama rămasă pe fund. Se şterge cu mâna slinoasă la gură. Câinele culcat nu-l scapă din ochi. Mătură aşchiile cu coada flocoasă. De cealaltă parte a Arşiţei avea casa Filip. În odor, sub bolta de vie, o masă din scânduri. Filip şi Pavăl din Zerinţa cumetresc de dimineaţă bună. Caii lui Pavăl, în drum, mănâncă otavă de lucernă.
– „Cu colhozu cam aşa o fo: socru’, Dumnezeu să-l ierte, n-o vrut să-şi deie dreptu’ din mână, pământul, ne zâcea el, îi pita. Degeaba se fac tăt felul de lucrări, să deştig mine, nimeni n-a mânca steril şi pirită. Trebe pită şi lapte la lume…! A rămas cu zâsu’!” Calul roşu lovi cu piciorul după o găină ce scurma într-o balegă. Cel alb, bătrân, îşi întoarce capul spre masă. Pavăl bea horincă, Filip crestează o felie de slănină.
– „Zicea pă vremea colectivizării, Gheorghea lui Petre şi Vasalia Zânuţii cătră lămuritorii de la raion, că de s-a scrie Negre Mihai, tătă lumea s-a scrie. Pentru că iel are cel mai mult pământ şi-i harnic!”
Aviatoru se căuta prin buzunare după o ţigară. Printre degetele îndoite răsfira în vânt mizeria, miez uscat de pâine şi fire de dohan. Dădu din umeri netezindu-şi părul rar cu palma. Serina ieşi din casă cu o ţigară strohuită. Aviatoru o luă râzând.
– „În toată ziua-l chemau. Ori la Sfatul Popular, în Făureşti, ori la raion la Lăpuş. Noaptea veneau miliţieni graşi ca porcii de Crăciun şi proşti ca bâtele de cioban şi-l înfricau. Unu să tot făcea că-l loveşte şi, când să trăgea, îl tot călca pe picior. De la o vreme o început a să feri de ei. Când îi vedea venind pă cărare, să ascunde în popii de vejii, după şură.” Caii ronţăie fân din loitrar. Ion Coaciu înfoacă forja cu foalele de picior. Cărbunii se înroşesc. Îi stăciuneşte cu mânerul lung al cleştelui de potcovit. Un cal se cocoşează şi se pişă lung. Jetul gălbui stropeşte roţile căruţei.
– „Mai ‘nainte umblau ţiganii pe sate. A cere, care-cum. Amu umblă domnii după <fondul de stat>.” Ion cu mucul de Naţională în colţul gurii îşi suflecă mânecile murdare.
– „N-o vrut să-l lase cu marhăle pă imaş. O trebuit să le prade. Patru bivoliţe, o vacă şi cal o avut când s-o început colectiva. O rămas numa’ cu vaca.” Câinele Hurăului trece pe mijlocul drumului. Aviatoru se apleacă după un bolovan: „Huideoooooo…”, râde. Javra o ia la fugă strunjindu-se prin gardul de carpeni.
– „Când l-o dus am crezut că nu l-om mai vedea altul şi mai mult. O venit cu straiţa-n botă, pă umăr şi-o dat mâna cu noi. Trebuia să se prezinte la raion la Lăpuş.” Fluturaş trece pe lângă crucea de pe stâncă. O codobatură se plimbă pe braţele înnegrite de ploi. Părea un strop vechi de sânge. Sus pe Mândra Vedere, Achim din Bălţi ridicase o cruce din lemn. Când s-o întors dintr-un război. Lemn tare de stejar, tăiat de şapte ani. Cu ţâncuşul o săpat groapa în piatra dură. Crucea înaltă nu se vedea dintre brazi. Vânturile hăuleau peste stânci ca nişte grele păcate. În dreptul ei Fluturaş rupea hoarea câţiva paşi.
Calul sur al Puşcadăului din Dâmbu Mare, legat de stâlpul fierăriei. Puşcadău fusese primul. Potcoava încinsă clipea roşu albăstrui. Ion apucă cleştele. Aveau mânere lungi. Tremura aerul de fierbinţeală. Calul simţind căldura se trage înapoi. „Houuuu.” Puşcadău îi ridică piciorul dinainte şi-l sprijină pe genunchi. Copita sfârâi. Fumul înecăcios învăluia fierăria. Careva tuşi. Scund, păşind legănat ca o gâscă, Aviatoru urca dealul după Fluieraş. În dreptul crucii se opri. Luă poziţia de drepţi şi ordonă tare:
– „Porniţi motoarele!” Râse. Crengile brazilor legănau ecoul. Nimeni nu ştia de unde vine, unde stă. Unii spuneau că doarme-n văgăuni cu vulpile. Alţii, că are neamuri peste două sate. De la el nu puteai afla nimic. Nu lega două vorbe din care să înţelegi ceva.
Doi jizi veneau din târg cu vacile. Nu le vânduseră. Când să intre în sat, unul zice:
– „Hai să schimbăm vitele să nu zică lumea că n-am făcut chiar nimic astăzi”
– „O litără de horincă m-o costat meseria. Cu Piciu Coaciu din Cărpiniş am băut-o. Săracu, o murit demult. Ţigară din ţigară dohănea. Noaptea ceia o dormit la mine. «Stropşi-ţ-ar fiarele de cap», m-o sfădit nevasta în ceialaltă zi. N-am putut dormi nici io. Tătă noaptea o tuşit. Da, să vedeţi, putoarea… de ţigan.”
Oile behăie aşteptând mieii. Mieii le răspund subţirel din cotlonul din grajdul vacilor. Baba Marghitoaie deschide leasa. Stolul alb şi negru ţopăie spre staul. Vânt sec din sus. Iarba uscată gâfâie de sete în câmp. În gard două cinteze. Penele sure, zburlite.
Copiii lui Ion de la Punte învăţaseră câinele să le sară în apărare când se băteau cu alţi copii. Câinele era cât un viţel. Strigau: „Nu mă lăsa”. Bătăuşii fugeau urmăriţi de dulău. Ion de la Punte se ţinea cu mâna de pulpă şi înjura. Vruse să-l bată pe Duţă, copilul cel mic. Lăsase vacile în trifoi. Câinele, din obişnuinţă, se apropie şi harşt, de picior.
În ograda babei Marghitoaiei troncănit de vase. Un piţiguş dansa ciripind pe buza unei oale mari pe care Marghitoaia o împrumuta pe la nunţi. Păsărica lăsă o picătură de murdărie alb-cenuşie ce se lăţi pe fundul curat al vasului. Baba-l hâşâi. Zbură pe acoperişul fântânii. Câinele lui Ion de la Punte trecea pe drum cu o bucată din cracul pantalonului în dinţi. Fierăria zdrăngănea să se urnească. Coaciul bătea o potcoavă nouă. Din fierul înroşit săreau scântei. Potcoava se lăţea pe tâmpla nicovalei. De pe frunte şiroiau bobiţele sudorii. Se prelingeau pe lângă nas şi-i intrau în gură pe la colţurile buzelor. Scuipa pe fierul încins. Sfârâit prelung. La Tănăsâie din Budeşti i s-o mâncat osul moale de la cotul drept. De atâta dat cu barosul. Are şaptezecişicinci de ani şi i s-o înţepenit încheietura. Abia mai poate mişca mâna. Nu-şi poate duce nici lingura la gură.
Femeile din Arşiţa înşirau pe vergi de alun ouăle sparte pe la Paşti. Le împlântau în grădiniţa de la drum. Să vadă lumea câte o folosit şi cât de buni îs colacii. Doi oameni trec pe drum tăcând, cu gândul la ploile ce ar trebui să vină. Ploi grele să spele pământul de poria iernii. Iarba năclăită ca un păr nespălat. Bale lipicioase o fixau de pământ. De parcă peste câmp ar fi trecut un melc uriaş. Cerul pustiu şi mut îi cuprindea pe toţi în pupila uriaşă mărginită de munţi. Un nor albăstrui se ivi deasupra pădurilor de stejar dinspre Cărpiniş. Se mişca încet, obosit de cale, ca un bou după o zi de plug.
Ion Coaciu numără banii. Mâna îi tremura. Închise capacul de la buzunarul curelei late de piele. Sechereşii aranjau grăbiţi hamurile pe cai. Îi dădură ziua bună scuturând hăţurile.
Se vede ploaie mare la Cărpiniş. Vin ploile. Se apropie vremea lor.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Nuntind cu câinii”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
