Pomada episcopală - proză scurtă de Marian Ilea

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

În 16 septembrie, anul 1916, protopopul Șteţcu din Mittelstadt i-a trimis episcopului locului, unul Șteiner, o scrisoare. Episcopul din Ujgorod a citit-o. I-a spus scribului: „Pune-o la sesizări, Adolf ”, l-a pri- vit din scaunul episcopal adînc, moale, chinuitor la cioantele spatelui din cauza moliciunii de sub șezut și de la spate. „E trimisă de Șteţcu din Mittelstadt, las-o să doarmă vreun an, să vedem ce se mai întîmplă la ei”, a încheiat episcopul Șteiner.

Preotul Șteţcu sesiza marele număr de trupe de miliţieni apărute în zonă. Săpau tranșee de parcă se pregăteau de vreo luptă. În Berlebaș tranșeele se lărgiseră. Preceptorul imperiului nu mai era la post. Poșta, care funcţiona în întregul imperiu ca un ceas deșteptător pe care-l re- glai și te trezea cum primea comanda, era cu obloanele trase.

„Sînt tranșee pe dealuri și în munţii din împrejurimi, domnule epi- scop Șteiner, de parcă au cotropit culmile din jurul orașului. Pe Valea Peștilor ori pe Valea Rea seamănă cu liniile unui front. Miliţiile astea și-au făcut un punct de comandă pe Vîrful Igniș. Orășenii l-au botezat ‘La Comandă’ și așa-l știe tot Mittelstadt-ul. Așa-i va rămîne nume- le. Domnule episcop Șteiner, pe văile astea circulă zvonul despre un drum apărut peste noapte. E pietruit. I se spune ‘drumul războiului’, așa cum la o potecă șerpuitoare către Creasta Cocoșului i se zice ‘dru- mul de tren’. Credincioșii noștri ne spun la spovedanii că toate s-au pregătit pentru transportul tunurilor ușoare de munte. La așa ceva e bun Gutinul, domnule episcop Șteiner. Școala noastră confesională a fost devastată. Școala care s-a susţinut cu multă jertfă în Mittelstadt din partea întregii comunităţi reformate și catolice. Învăţătorul de aco- lo s-a dus cu trupele de miliţie. A mai învăţat copiii o vreme pînă a dispărut. De atunci, domnule episcop Șteiner, zvonul a prins a circula că vine și începe un război. Școala din lemn s-a devastat, nu mai poate fi adusă în ordine, nu s-au mai respectat nici regulile școlii confesio- nale și nici cerinţele legilor din imperiu. Băncile din clase au ajuns în strada școlii. Trupele de miliţie au luat cu forţa furajele animalelor de la mină și de la cetăţeni. Nimeni nu li s-a pus împotrivă. La noi în ci- mitir s-a adus un mort în uniformă militară. Într-un sicriu din lemn de brad. Era un mort de intestine sosit de la un spital din munte. L-a adus o bătrînică, una Estera Șteiner, care ţine o cabana în Pasul Gutîi. O nemţoaică ori austriacă, domnule episcop Șteiner. Mortul de intestine era născut în Szeged, slujitor în armata austro-ungară. L-am îngropat în cimitirul nostru. Am scris pe cruce ‘paisprezece septembrie, una mie nouă sute șaisprezece. Dudaș, miliţian în armata austro-ungară’. Timpul trece repede în Mittelstadt, domnule episcop Șteiner. Ce-a fost am văzut, ce urmează vom vedea.

(Protopop Șteţcu)”

În 18 septembrie, anul 1916, Estera Șteiner din Mittelstadt intra în biroul episcopului Șteiner din Ujgorod. Avea pomada pentru ma- saj într-un săculeţ lîngă plantele de ceaiuri. Venea în Palatul episco- pal de pe deal o dată pe an. Domnul episcop bolea în fiecare toamnă, din cauza cioantelor de la crucile spatelui. „Să vină Estera Șteiner din Mittelstadt”, zicea episcopul către scrib. „Trimite-i vorbă că am nevoie de pomada ei”, mai zicea acela. Estera Șteiner era în tren din 16 sep- tembrie. Făcea două zile pe drumul de tren care lega Mittelstadt-ul de Ujgorod. În timp ce-i pipăia crucile spatelui, Estera Șteiner vorbea. Bietul episcop sufla greu, se întorcea pe burtă și mai greu. Pomada ace- ea o făceau Esterele familiei Șteiner din anul 1746, cînd curtea de la Viena terminase de construit drumul de piatră care pornea de la mina din Mittelstadt, prin Pasul Gutîi pînă la Sighet, peste podul de pe Tisa la Rahiv și mai departe, pînă la Ujgorod. Pomadă din plantele de pe Creasta Cocoșului. Toată puterea muntelui se aduna în strohul plan- telor. Pînă la pomadă mai treceau prin procesul amestecului cu mie- rea de albine din stupii Șteinerilor. Doi stupi ţineau în curtea cabanei Șteinerii din Pasul Gutîi.

Din sala de apel, bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner, vedea platoul minei Jόzsa Béla. Era o dimineaţă rece, ca oricare diminea- ţă de toamnă în Mittelstadt. Bătrînul Șteiner se uita la turnul Puţului Kuemberg, după apel trecea pe la grajdurile pentru cai. Cu ei făcea transportul pe orizontală, pe galeriile de la orizonturi și pe galeria principală a minei Jόzsa Béla din Mittelstadt. Din cauza cailor se angajase bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner, de zece ani, întot- deauna, de zece ani, la mină. De-aia venea în sala de apel de pe platoul din spatele sucursalei imperial-miniere cu sediul central la Kosice ori Coașa, cum i se zicea în oraș. „Din cauza transportului hipo am ajuns, și nu-mi pare rău”, șoptea Șteiner. Cunoștea caii și caii îl cunoșteau. Vorbea cu ei, vorbea în limba lor, se-nţelegea mai bine decît cu minerii. La sfîrșit de septembrie primea înștiinţare de la văru-său, episco- pul Șteiner din Ujgorod. Seara o întreba pe Estera fiică-sa și pe Estera nevastă-sa dacă mai este pomadă de-a episcopului. Era. O trimitea în primii ani pe nevastă la episcopia Ujgorodului. Apoi pe fată. Pe amîn- două le chema Estera, ca să nu le-ncurce numele. Pentru episcopul Șteiner, Estera era una. Pentru minerul Șteiner, stăpînul cailor de la mină, Estere erau două. „Tot un drac”, zicea episcopul Șteiner către scrib. „Pomada e la fel, și asta-i important”.

După trei zile se tomneau crucile spatelui pentru anul următor.

După ce trecea pe la cai, minerul Șteiner ajungea la carbidărie, își încărca lămpile cu carbid. Lua și de rezervă, ca să nu rămînă pe-ntune- ric în galeriile minei. Caii duceau vagoneţii goi în fronturile de lucru, minerii le-ncărcau cu minereul din care lucea cuprul, aurul, argintul. Bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner, ducea caii care trăgeau vagonetele pînă la silozuri. De acolo, minereul ajungea la Flotaţia din Mittelstadt, de unde era treaba altora ce se-ntîmpla. Caii lui Șteiner erau locomotivele de făcut transportul. Nu suportau lumina zilei. Șteiner le făcuse ochelari. Caii lui Șteiner erau locomotive de dus.

La Flotaţie erau alte meserii, cu alţi meseriași. Cai avea în Mittelstadt numai Șteiner în subordine. La Flotaţie, Șteiner îi cunoștea pe celulari, pe morari, pe filtratori, pe ăia de la antidezrobire. O echipă care lucra împreună cîte treizeci de ani. Cea mai unită echipă din Mittelstadt.

„Întotdeauna triizăci de ai”, zicea bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner. „Cea mai pregătită echipă, cea mai unită din istoria timpului mineresc din Mittelstadt”, încheia ziua de lucru bătrînul Șteiner, în- totdeauna bătrînul Șteiner, luînd-o către cabana din Pasul Gutîiului. Pe drum se oprea în cele trei cîrciumi care-i ieșeau în cale. Ajungea la cabană, la fiică-sa, la nevastă-sa, mergînd parcă pe patru cărări. Se oprea în dreptul școlii din Mittelstadt. „Cam aici o fo’ prima topitorie”, zicea, „prin anul o mie opt sute optzăci”, mai șoptea intrînd în prima lui cîrciumă, prima oprire din cele trei ale fiecărei seri.

„Pă lîngă Puţu’ Kuemberg iera și Puţu’ Tătarilor, care l-o adîncit ăia de la Flotaţie cînd s-o vrut dărîmarea grajdurilor care nu s-o putut face, transportu’ hipo nu se-nlocuiește cu locomotive mici, carbidăria nu se desfiinţează din cauza lămpilor electrice”, șoptea bătrînul Șteiner, întot- deauna bătrînul Șteiner, mustrător, apoi supărat. Grăbea pasul pentru a treia oprire. De dimineaţă avea de trimis fata la Palatul episcopal din Ujgorod. Domnul episcop își dorea pomada din plante, „puterea muntelui Gutin, a Crestei Cocoșului, cum alta nu-i în Europa”, încheia bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner.

Băile funcţionau intermitent în oraș. Protopopul din Mittelstadt își trata beteșugurile trupului. Vindecau bolile musculare, bolile sistemu- lui nervos, aduceau liniștea în interiorul burţii, chiar dacă ghiorăiau maţele protopopești. Pe locul unei foste mine prăbușite, se construise- ră băile cu apă din măruntaiele pămîntului. În Mittelstadt li se spunea:

„La Borcut”, mai sus către Pasul Gutîi era locul „La Comandă”, apoi cabana bătrînului Șteiner, devenită cîrciumă. Opreau autobuze cu tre- cători dinspre Baia-Mare la Sighet. Bătrînul Șteiner nu se mai oprea la cele trei cîrciumi în drumu-i de la mina Jόzsa Béla la cabană. Stătea la tejgheaua lui, la cîrciuma lui, la clienţii lui. Făcuse din cabană cîrciu- mă în anul 1933. Nevastă-sa Estera, fiică-sa Estera și nepoată-sa Estera erau la adunat florile de pe Creasta Cocoșului. „Pomada episcopului” se vindea pentru boleșniţele trecătorilor din autobuze. Era cunoscută. Trecea mai bine decît coniacul ori vodka. Bătrînul Șteiner, întotdeau- na bătrînul Șteiner, vindea de cîte ori soseau autobuzele. Apoi moţă- ia. În cîrciuma lui, Șteiner avea curent electric. Pe locul sălii de apel din spatele fostei sucursale a minelor din Coașa funcţiona Cofetăria Mittelstadt-ului. În faţa ei se construise un soclu, pe care se așezase figura sculptată a Sfîntului Ioan din Nepomuk, patronul minelor. De la statuie mai făceai patru sute de metri pînă la catedrala din Mittelstadt. Bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner, nu mai avea clienţi decît la autobuzele de ora 18. Moţăia la tejghea. Îl apucase un somn adînc.

„Noi vindem tot ce produc mînurile și minţile noastre”, zicea ne- vasta lui Șteiner. „De cînd n-am mai fo’ fată-fecioară am tîrguit în oboare, pieţe ori standuri de expunere. Cu fata și cu nepoata. Apoi fata cu fată-sa și cu nepoată-sa care iera strănepoată-mea. Ăștia de azi, tinerii, nu-s proști, adică-s mai deștepţi, nu robotesc pîn apă și pe ger că le-ngheaţă degetele, mînurile, pieile și sîngele și hainele-ngheţau pă noi, Esterele lu’ Șteiner. Așa să ţin familiile cu hrană și-mpreună. Toate umblau cu-ncălţările de gumă căpătate de Șteiner de la mină, că lucra la caii lui, la transportu’ lui hipo. Ni să făcèu bășici pă picioare la tăte Esterele. Da’ s-o meritat. Iera nevoie să plecăm de la cabană, din Pasu’ Gutîiului, plecam. Familie de făcut și de hrănit. ‘Măi, Șteiner’, îi zîcèm, ‘fetele le-am făcut io’. ‘Cu mine’, zîcè Șteiner. ‘Da’ mîncare fac io, tu mînînci. Numa’ ce-apari din drumu-ţi de la trii cîrciumi, te-așezi la masă. Și bagi. Apoi la somn, Șteiner, Șteiner’. Om bun, o fo’-nconjurat de muiere și numa’ de fete.”

„Tot ce-am făcut noi doi, io cu Șteiner a meu, o fo’ numa’ ca să putem trăi. Așè o fo’”, zicea nevasta lui Șteiner, „de la hipo, de la transportul minei Jόzsa Béla veneau banii.”

Estera Șteiner împlinise optzeci și șapte de ani, fiică-sa făcută din flori adunate de la poalele Crestei Cocoșului era bunică. Avea o altă Estera Șteiner, care avea o fiică Estera, nepoata Esterei și strănepoata Esterei. Culegea flori, făcea pomada episcopului și ceaiurile care vin- decau slăbiciunile trecătorilor din autobuze, înlocuindu-le cu puterea muntelui.

„Din florile astea ne-am ţînut familia Șteinerilor, din tîrguiala cu ‘Pomada episcopului’. Luam pomada și le-o dădeam călătorilor. ‘Din asta n-aţi mai văzut și n-aţi mai încercat. Vedeţi, cumpăraţi și-ncercaţi’, le zîcèm.”

„Bătrînul Șteiner, întotdeauna bătrînul Șteiner, moţăia și dormea tot mai adînc. Întotdeauna moţăia și dormea tot mai adînc”, zicea Estera Șteiner, nepoata Esterei Șteiner, strănepoata Esterei Șteiner și fiica ma- mei Estera Șteiner.

„Plantele le-adunăm de la Izvoru’ Lupului de lîngă Vîrvu’ Lupului, în apropiere de Jgheabu’ Lupului, c-așè-i zîce locului aceluia. Tăte pro- dusele Șteinerilor să fac cu mînurile noastre. Și să vînd de către Estera Șteiner. Întotdeauna Estera Șteiner. Între moţăielile și somnul cel adînc al bătrînului Șteiner, care doarme-n curtea cîrciumii, a cabanei, cu crucea la căpătîi. ‘Aci doarme somnu’ lui bătrînu’ Șteiner, întotdeauna bătrînu’ Șteiner, din Mittelstadt’, scrie pă cruce. Și așè-i.”

În biroul primarului din Mittelstadt a intrat Estera Șteiner. O che- mase primarul din oraș, așa cum în alte vremuri dădea chemare epi- scopul Șteiner din Ujgorod către străbunica Estera Șteiner.

„Ţi-am adus pomada, domnu’ primar, și cutia cu ceaiuri pentru bo- leșniţe și beteșuguri”, salutase Estera Șteiner.

„Hai, unge-mă la crucile spatelui, doamnă Estera”, răspunsese pri- marul, bucuros.

„Să iei dimineaţa și ceaiu’ de ochiu’-boului, care-i planta asta”, con- tinuase Estera Șteiner. „Și să uiţi că ţi-o căzut ochiu’ și falca, astea ţi să trag de la perfuziile din spitalu’ de la Baia-Mare. Dimineaţa, bei o cană de ceai. Și lucrurile trupului să tomnesc. Mîine vin să văd cum îţi merge”, i-a spus Estera Șteiner primarului din Mittelstadt.

Primarul Bărbuș din oraș: „Am băut ceaiu’ Esterei Șteiner. Cînd am intrat în curte, vedeam ca prin ceaţă. Asta se-ntîmpla cu ambii ochi. Separat cu stîngu’ vedeam bine, cu dreptu’ la fel, da’ cu-amîndoi, ceaţă-n jur. Vedeam un deal, un mormînt de episcop pe care scria ‘Șteiner’ lîngă un mormînt de soldat pe care era scris ‘Dudaș’. Bîiguieli ale minţii mele după atacul acela cerebral. Am stat la o nuntă-n soa- re, fără pălărie, două ceasuri, dimineaţa aveam ochiu’ stîng și obrazu’ stîng căzute.

Am stat optusprezece zile cu perfuzii în spital pînă m-am pus pe picioare.

Cînd am intrat în curtea casei, după ce-am băut ceaiul Esterei Șteiner, parcă mi se limpezise privirea. Am adormit ca și cum eram ciupăit pe vremea copilăriei de către bunică-mea.

Dimineaţa am așteptat-o pe Estera Șteiner la primărie. Obrazu’ stîng și ochiu’ stîng erau la locul lor.”

„Ţi-am spus că-s perfuziile, domnu’ primar. De-acuma uită-le și bè ceaiu’ ăsta, care are-n iel tătă puterea Munţilor Gutîi, a Crestei Cocoșului. O să-l bei în fiecare dimineaţă, fără miere de stup, mierea strică luată cu ceaiu’, pomada face bine-mpreună cu mierea, să nu le uiţi pe-astea și-o să-ţi fie bine”, a mai spus Estera Șteiner, văzîndu-și de drum.

S-a întors de la ușă, l-a privit pe Bărbuș în ochi, l-a întrebat: „Ai văzut ceaţa, dealu’ Ujgorodului și cele două morminte, al episcopu- lui și-a lu’ Dudaș. Să le uiţi. Acelea vin în mintea ta din pomada asta episcopală, direct înspre minte. Uită-le și n-o să mai apară, domnu’ primar Bărbuș”, mai zise Estera Șteiner, ieșind pe ușa biroului, cobo- rînd treptele primăriei din Mittelstadt și îndreptîndu-se către piaţa din oraș. Avea de făcut cumpărături pentru cîrciuma din Pasul Gutîi unde opreau autobuzele către Sighet ori către Baia-Mare.

„Așè-i. Nu-i rău și nu-i bine. Așè-i în Mittelstadt”, șoptea de una singură Estera Șteiner, trecînd podul de peste rîul Săsar, gata să intre în Piaţa de alimente din oraș. În spatele ei, în parcul dintre cofetărie și catedrală, soarele bătea cu putere pe statuia Sfîntului din Nepomuk.

„Ce să cate mormîntu’ lu’ Dudaș în Ujgorod? Iel îi aci-n Mittelstadt, la odihna din cimitir”, mai șoptise Estera Șteiner, intrigată.

În Mittelstadt trăiau de-a valma: nemţi, maghiari, ucrainieni, slo- vaci, polonezi și români. „Așè iera de cînd îi lumea”, mai spunea Estera Șteiner, începînd tîrguiala cu ţăranii din Piaţa de alimente a Mittelstadt-ului.

Era 9 martie, anul 2021. Dimineaţa.

8. Povestea străbunicii Şteiner, scrisă de mîna iei într-un caiet cu coperte albe, despre cum s-o dus bărbatu-său, Şteiner Thomas, şi altu’ nu-i!

Cu mineru’ Şteiner o fo’ așè: l-am luat după ce-am rămas gravidă pe lîngă cabana lui. Şi după ce m-am dus pe jos, pe serpentinele din Pasu’ Gutîiului, pînă-n Mara la baba Pălăguţa, care știè descînta și-l știè lega de orice muiere. M-o costat o jurincă, așè mi-o zîs baba. „Treaba a fi ca și făcută după ce văd jurinca.”

Pălăguţa iera una subţirică, sta răzămată în poarta casei în fiecare zî. Cîte cinci ceasuri. Pîn’ la amiază. Pe garduri își punè: ţoluri și trăiști, gube și gatii. De-acolo îi începea uliţa. Că avè uliţă baba Pălagă.

Acolo m-am dus trimeasă de oareșcineva din Mittelstadt, care i-o spus mamii: „Asinio, las-o pe Estera să meargă la baba Pălagă, cum ai fo’ și tu cînd cu Iacubici, și s-or tomni treburile. Că-i borţoasă, Asinio, și are burta ascuţită cum ai fo’ și tu cu Estera, a fi fată și fetele-s greu de ţînut la casă, așè c-aveţi nevoie de Şteiner, și pîntru Şteiner ai nevoie de baba Pălagă din Mara.”

„Nu stă locului baba aia”, mi-o zîs mama Asinia Iocubici, c-așè o chema după bărbat. Arăta spre burta mea și-și smulgea părul, zicînd:

„Văzut-aţi așa ceva oareundeva? Spuneţi drept că nu!” se mai văita baba Pălăguţa. Parcă iera o zvîrlugă cînd o prins a cînta pe uliţa ei și apoi în casă.

Iera pîn iunie, de noaptea de Sînziene, că ne-o prins acolo dimineaţa. Baba s-o apucat a mă juca „Lupu și oaia”. Iè iera lupu’ și io ieram oaia, și cînta și se văita ca un lup blînd cătră o oaie spăriată. „Daaa… gură proastă-i mumă-sa, / Că n-o vrut să sie-a ta! / La, lui, la, la, la, la, la!”, zîcè. „Ai, gură proastă-i tată-său, / Că n-o vrut să sie-al tău!” Şi iară-i da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!” Şi tăt așè zîcè baba Pălăguţa. Pînă m-o spăriet. „Da’ băgate-ar în copîrșeu, / Ai, în copîrșeu de-oglindă, / Cînd ţi-a si lumea mai mîndră, / În copîrșeu de oiagă, / Cînd ţi-a si lumea mai dragă!” Şi iară-i da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!” Şi-apoi m-o spăriet tare cînd o zîs: „Da’-ţi doresc pînă la moarte / Un căruţ cu două roate, / La, lui, la, la, la, la, la!” Că-mi iera drag de Şteiner. Am tăcut din gură, că mama m-o strîns de mînă de-am gîndit că mă-nvineţesc pîn’ la inimă.

„Nu te spăriè, fato, c-așè o fo’ și cu Iocubici, tată-tu.” Şi alte cîte-o mai zîs,

și iară îi da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!” în vreme ce pe șporiu, într-o oală verde cu smalţ, fierbè o apă care bolborosè.

Pîn-o zîs că treaba-i gata făcută. Așè o și fo’. Păste un an o legănam pe Estera mică în cabana lu’ Şteiner. Baba Pălagă din Mara i-o adus în fiece săptămînă lapte de bivoliţă și o dată lapte de măgăriţă, cînd o prins fata a tuși scîrţîit de-am crezut și io și Şteiner c-o s-o pierdem. Da’ o scăpat cu lapte de măgăriţă de tusea aia.

Şteiner mergè la treabă. Cu caii de la mina Iozsa Bela. Vinè pă serpen- tine pîn’ la cabană. Oprè la crîșme. Intra și se culca. O apărut nepoate și strănepoate, tăte făcute din flori. C-așè o prins a fi tradiţia Şteinerilor. Şi baba Pălăguţa n-o mai vrut să tomnească lucrurile. Pînă Şteiner s-o umflat la burtă într-o noapte. De cîteva luni umbla cu bicicleta. Așè o fo’. L-o dus la corhaz, că iera bai cu inima. I-o făcut o injecţie de s-o dezum- flat și i-o pus un stent la motor.

După aia n-o mai fo’ Şteiner cum o fo’-nainte. La deal împingè bici- cleta și obosè. N-o mai fo’ Şteiner. O prins a umbla cu Golovacs. O prins a-mi spune: „Estera, îi gata, Estera!” Da’ vezi că n-o fo’ cum o vrut iel. O mai tras patru ai lungi. O prins a adormi la masă. O prins a să-ntin- de în pat și a să trezi de dimineaţă. Pîn’ l-o luat Golovacs, care lucra la antidezrobire la Flotaţie, și l-o dus la Baziaș la hodină. În staţiunea aia la care mi-o zis doftoru’ că nu-i iera potrivită. „Doamnă Estera Şteiner, trebuia să mă-ntrebi. Acuma-i tîrzîu”, hăpt așè o zîs doftoru’. Hăpt așè o și fo’.

Că Şteiner nu s-o mai trezît din somn într-o dimineaţă. Dormè în patu’ cu spătar de scîndură vopsită verde de la Cabana lu’ Şteiner, ajunsă cîrciuma lu’ Şteiner. Cu strănepoată-sa Estera. Care l-o văzut că nu să dășteaptă și sărè pe iel și păste iel. Da’ degeaba. Şteiner iera plecat prin alte părţi.

L-am adus pe preotul din Mittelstadt, pe fecioru’ lu’ Şteţcu, care-o sfin- ţît locu’ de mormînt în lateral de cabană, ca să nu spăriem clienţii care vinèu cu autobuzele la crîșma lu’ Şteiner, la cabana lu’ Şteiner.

Toate Esterele lu’ Şteiner o fo’ prezente lîngă piatra de marmură nea- gră pe care scriè „Şteiner”. Acolo l-o pus și-acolo doarme. Egzact cum o zîs baba Pălăguţa din Mara. Care nu mai ie pe uliţa iei și nu știe cum i-o fo’ copîrșeu’ bărbatului Şteiner. Ori poate-o știut de la-nceput.

Așè o fo’. Şi nu cum se zîce-n Mittelstadt. Lume o vinit pîn pădurile astea la înmormîntarea lu’ Şteiner. Că iera tăt un copac și-un miner re- zemat cu capu’ de trunchi. Așè o fo’. Așè o mărs Şteiner și ne-o lăsat cu cabana lui, cu crîșma lui. O mînă de Estere ca să-l jelim. Şi așè o să și facem! Chiar dacă celelalte Estere îmi zîc că-l văd moţăind prin cabană. Semn că l-om chema pe preotu’ din Mittelstadt să mai sfinţască o dată locu’.

Marian ILEA

Citește și