Proteza dentară a lui Petro Petroffski – proză scurtă de Marian Ilea

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea.

Din satul Vîstreţ, raionul Verkhovyna, ca-n palmă vedeai orășelul, și gara, și cele două peroane. Un tren sosea din Zytomir, altu’ pleca în Zytomir. Acolo și-a făcut diacu’ Petroffski proteza cu dintele verde. Un stomatolog de lîngă tîrgu’ de vechituri, acolo avea cabinetu’, i-a lu- crat-o. „Fă-mi în faţă un dinte din cela verde, cum ar fi-nvălit în iarbă tot timpu’, domnule Iacob”, i-a spus diacu’ Petroffski stomatologului. Acela nu l-o auzit, acela i-o făcut măsurătorile, l-o purtat trei săptămîni din Vîstreţ în Zytomir la probe. La ultima întîlnire i-o spus: „Îl vrei verde pă ăsta?” și i-o arătat dintele lucrat în proteză. „Fă-l, fă-l”, o zis Petroffski, diacu’ din Vîstreţ. „N-a putè nimeni să-l fure și nici proteza cu iel. Îs asigurat că l-or cunoaște tăţi din Vîstreţ, că-i mic satu’, și-ăia din Verkhovyna ori Colomeea s-or învăţa cu iel.”

„Vîstreţ avè 360 de locuitori și-n secolu’ XIII, și azi îi la fel. Să-nmulţau între iei, da’ nu ridicau număru’ oamenilor. Vîstreţ atîţia putè hrăni pîn pădurile lui, atîţia avè. Cînd apăreau molimele, apăreau co- piii care completau la număr populaţia. Pînă creșteau, iera mai greu pîntru vînătorii satului”, zicea diacu’ Petroffski, potrivindu-și lucrarea dentară în gură. Cînd zîmbea, în Vîstreţ, toţi îi vedeau dintele ca de iarbă. Tăceau din gură. Erau la mîna lui, a cîrsnicului și a popii. În ţintirim primeai loc în centru ori mai la margine.

„Din Vîstreţ, pă cărări de munte, ajungeai în Colomeea, în Pocuţia, ori în Iaremcea, ori în Rahiv, ori în Repedea, ori în Poienile de sub Munte. Numa’ ăia care-o fo’-n războaie știèu cărările”, mai zicea diacu’.

„Cum îi cîrsnicu’ Vasil Vasilievici și încă doi ca iel”, continua diacu’.

„Aci-i graniţa de unde-ncepe Transkarpatia, aci-s huţulii, rusinii, aci-i altă lume, c-așè o fo’ de cînd să știe”, mai mormăia diacu’ Petroffski în timp ce trenu’ intra în gara din Verkhovyna. Putea merge la berărie. Avea o oglindă mare pe terasa localului ca să-și vadă dintele verde din proteză. Și s-a dus.

***

În Vîstreţul ascuns de munţi, nimeni nu le purta grija. În Colomeea ori Verkhovyna, administraţiile se schimbau. În Vîstreţ rămîneau: dia- cul, cîrsnicul, popa și 360 de huţuli.

Ori cîrsnicul ori diacul veneau în sat, adunau oamenii și le spuneau:

„În Colomeea au venit austriecii și ungurii, măi, amu’-i imperiu și regat”, ori: „Au venit polonezii, măi, s-a schimbat administraţia”, ori:

„Colomeea e plină de cehi, de ruși, de ucraineni prin birouri.” Oamenii din Vîstreţ ziceau: „Bine! E treaba lor! Iei le au pe-ale lor, noi pe-ale noastre!”

***

Vasil Vasilievici, mortul casei, e așezat de ai săi pe scaunul lui, la masă, ca să-și ia rămas bun de la ei, și ei de la el, înainte de a-l duce la groapă.

Pălagă Vasilievici: Cincizăci de ai o fo’ cîrsnic, ai fo’ cîrsnic la biseri- ca de pe vîrfu’ dealului din Vîstreţ-Verkhovyna, o adus, ai adus colacii la-nmormîntări.

Copiii cîrsnicului Petrov – o fată, Maria, și un băiat, Igor: Tu ai dus colacii la-nmormîntări. C-ai fo’ cîrsnic, cîrsnic ai fo’, Vasil Vasilievici. Acum nu iești cîrsnic aci, da’ cincizăci de ai ai fo’… la-nmormîntări, ai dus… Acum duce tata Petrov, Vasil Vasilievici, c-așè-i lumea…

Pălagă Vasilievici: Tăt iel o adus la cimitir așè cum să făcè prohodu’, tăt iel o făcut paos după părinţi, soţii ori soţi. Cu straiţa aducè colacii.

Copiii: Cu straiţa-i duceai, Vasil Vasilievici. Amu’-i gata. Nu mai duci, nu mai aduci nemica.

Pălagă Vasilievici: Că nu ierau… n-o fo’ jenţi p-atuncea, nici plă- suri. Numa’ pînză ţăsută de femei, de noi, că să puneau în tiară și ierau cusute. Le lua de-a umăr și zînè ori merè cu colacii preotului, a diacului și-a lui. Și colacii lui.

Copiii: Și-ai tăi, Vasil Vasilievici. C-așè iera portu’ tău atuncea, cu straiţele tale.

Pălagă Vasilievici: Și pancove și ce-o mai avut pîntru-nmormîntări, și horincă, dac-o fo’, și-o fo’. Le așternea pă pămînt, p-o făţoaie, acolo-n ţintirim, unde punè doi colaci a cîrsnicului, doi a diacului și doi a po- pii, plus o sticlă de vin, că să făcè din struguri, care-așè-i pisau muierile pîn’ să storcè vinul cela cu colacii-mpletiţi în două și-adunate laolaltă împletiturile, și să cocèu în cuptior.

Copiii: În două să-mpleteau, Vasil Vasilievici. Doi ai tăi ierau, din ţintirim de pă făţoaie, doi la diac și doi la popă. Tu lucrai în ţintirim, le dădeai și lor, Vasil Vasilievici. Amu’ s-o gătat.

Mărie Vasilievici: Așè-i, mămucă Pălăguţă Vasilievici, da’ cînd să punè-ntr-o bărbînţă cu gaură jos cenușă și apă-n iè și haine la muiet, Pălăguţă, pîn’ le ducem la prănecat. Amu’ nu mai pune nimeni, amu’ nici nu s-o mai auzît de prănecat.

Copiii: Prănecat, Vasil Vasilievici… nu să mai aude nimic de prăne- cat. Iești rece și-ai uitat tăt, nu mai iești, Vasil Vasilievici. Atunci ierai, cînd să prăneca. Amu’ nici cu sania-n pădure nu ti-i mai duce, că iarna a mere Pălăguţa Vasilievici, Măria Vasilievici s-a duce, iarna cu sania, a luneca la pădure după lemne, cu cioarecii tăi, că nu-ţi mai trebe, Vasil Vasilievici. Nici la săpat nu-i mai mere. Amu’ a hi bine și fără tine, c-am uitat și uităm tăt. Că-i mașînă de spălat, că-i apă, că-s deterjenţi, Vasil Vasilievici, fără tine, că tu nu mai iești, amu’-i bine și hodină.

Pălagă Vasilievici: Și cînd te-ai dus de tînăr, Vasil Vasilievici, cine mai iera ca tine-n Verkhovyna, la Viana te-ai dus la război că-ţi puteai pierde picioru’ stîng, Vasil Vasilievici, da’ ai avut cunoștinţă la spital, la Sighet, că ierai cîrsnic și lumea te știè. Și te-o scăpat. Pîn-amu’ la nouăzăci și șapte de ai, cînd o prins a supura iară picioru’, o pornit boliciunea adunată-n tinereţe, iară tu ai prins a te văita, a dormita, a slăbi, Vasil Vasilievici.

Copiii: Amu’ așè o fo’, că ierai cîrsnic și te-o făcut bine pîntru șai- zăci de ai doftorii ceia de la Sighet, și nici așè n-o’ fo bine. Că slăbeai, strigai la doftori, da’ nu mai ierau… nici tu nu mai iești. Mai bine de șaizăci de ai ţi-o dat doftorii ăia, să meri și să vii din ţintirim cu colacii, cu zinu’ și horinca. Nici „mulţam” n-ai zîs, apoi ai suferit și-ai prins a-i probozî pe doftorii de-atunci care nu mai ierau. Vasil Vasilievici, amu’ iești liniștit, nu mai probozăști pă nimeni. Amu’ ai învăţat să te liniștești. Atunci ai scăpat, amu’ nu mai iești, Vasil Vasilievici. Șăzi la masă, nu iești, da’ stai în mijlocu’ nost’ de parc-ai hi Vasil Vasilievici. Parc-ai hi. Parc-ai hi. Da’ nu iești. Că-i alt cîrsnic, care-i tătuca Petrov în locu’ tău, alt diac, alt popă. Ţintirimu’-i acolo, groapa te-așteaptă. Îi altă făţoaie, alţi colaci, altă horincă și-alt zin. Vasil Vasilievici din Vîstreţ de lîngă Verkhovyna, de la poale, că tu te uitai din munte spre Valea Verkhovynei, Vasil Vasilievici…

***

Se făcea că apa curgea la vale cu unde verzui printre bolovani rotun- jiţi, plini cu spumă, de cîte ori îi lovea apa aia de munte.

Cîteva stînci din mijloc de vale păreau a fi culisele unui spectacol să- tesc. Vasil Vasilievici numărase trei văi pe care le străbătuse cu piciorul în zonele lor de jos, mai în urcuș nu aveai cum merge, pantele abrupte pline de doborîturi din cauza vînturilor.

Zona de izvor era lungă, 3 kilometri într-o pădure deasă. Culmile văilor se însoţeau cu culmile abrupte în dreapta și-n stînga. Molizii uriași nu lăsau ochii să vadă lumina.

Vasil Vasilievici era la război într-o trupă cu oameni obișnuiţi cu muntele. Altfel n-ar fi rezistat. Vasil Vasilievici iubea muntele lui, la poale Verkhovyna, de acolo pornea în fiecare lună pînă la Zytomir cu trenul. Era excursia lui. Ajungea în gară. Se ducea în tîrgul Zytomir- ului. O cinzeacă, două, trei, cîteva lucrușoare de vînzare pentru gos- podine, de la vechituri. Înapoi în gară, tren, Verkhovyna și pe drumul de-ntoarcere două ceasuri pînă-n satu’ lui, Vîstreţu’ lui.

Vasil Vasilievici era la război, se făcea că găsea mijloace și căi de ușurătate pentru viaţa trupelor din care făcea parte. N-a existat o sin- gură zi de luptă mare, cum erau zile întregi de bătălie în locurile unde ședeau trupele de deal ori de cîmpie.

Nervi zguduiţi de ploi de gloanţe, nori de gaz care stricau aerul cel proaspăt de munte. Trupa lui Vasil Vasilievici era invidiată de alte tru- pe dintr-un teatru de război.

Se făcea că aveau și ei două unităţi de mitraliere, un escadron, o ar- tilerie slabă în munţii inaccesibili. O iarnă lungă a stat Vasil Vasilievici avînd deasupra capului pădurile ocrotitoare.

Din 20 în 20 de metri cîte-un om, pe-o lungime de 10 kilometri. Zi și noapte în post, fără înlocuitor, fără rezerve, lui Vasil Vasilievici i s-a acrit de singurătatea și frumuseţea locului. Pînă s-a-mpușcat în pi- ciorul stîng, din greșeală, pînă l-au descoperit camarazii lui, pînă l-au pus pe-o targă și l-au dus, pînă și-a pierdut cunoștinţa și s-a trezit la spitalul din Sighet.

În șase luni era cu piciorul la loc, cu urme de glonţ rămase, ca un trunchi de molid înfipt în pămînt și lovit de gloanţe la-ntîmplare.

În alte șase luni, se făcea că era acasă, cîrsnic în sat. Că-și luase atri- buţiile, că pîndea proteza roz a diacului, care avea un dinte de plastic în faţă, din material verde. Treizeci și cinci de ani a pîndit proteza aia. Pînă diacu’ a trecut în lumea aialaltă. S-a apropiat de coșciug, pe întu- neric, l-a lăsat știrb, l-a lăsat diac știrb, s-a dus în Zytomir la un stoma- tolog, unu’ Iacob, de și-a curăţat gura de cioturi de dinţi, s-a vindecat, și-a pus proteza diacului și a plecat cu dintele verde la vedere, că ziceau consătenii că-n satul lor apar în gura cîrsnicului dinţii diacului. Așa era. O proteză care l-a ajutat să mestece tot ce gătea.

Pălagă Vasilievici, nevastă-sa, zicea către babele satului: „O proteză dentară pe care o s-o ducă-n mormîntu’ lui cînd a hi de mărs. Cu din- tele verde cu tăt.”

„Cîrsnic știrb dus la groapă nu să cade”, zicea Vasil Vasilievici, care uitase de unde avea proteza. Parcă așa se născuse.

Se făcea că-n sicriul lui Vasil Vasilievici era cu proteza, se făcea că erau puse alea șapte lopeţi în sus, în loc de lumînări, în jurul copîrșă- ului.

Se făcea că la masa lui, în casa lui, în curtea lui, Vasil Vasilievici, mort și cărat la masă, cum îl puneau, așa stătea. Toţi vorbeau. Numai Vasil Vasilievici tăcea, strîngea fălcile, să nu piardă proteza dentară a diacului.

***

La masa lui, din casa lui, Vasil Vasilievici, așezat pe scaunul lui vechi, într-o rînă. În juru-i mesenii cîntau, povesteau, se-nvîrteau într-o horă cu jocuri, ţopăiau, treceau pe lîngă fostul cîrsnic, îl ciupeau, îl mîn- gîiau, tinerele îl doreau la dans.

Pălagă Vasilievici: Cincizăci de ai am drămuit banii, m-am îmbră- cat în zdrenţăle făcute de mîna mè, tăt așè am fo’ ca alea care veneau din Verkhovyna cu bulendre faine și multe, și-n căși iera jale, și-n gos- podării la fel. Alea punèu în curu’ cloștilor pene de pui, așè iera niel- coșagu’ la noi, așè o rămas și azi. Tăt la fel iești nealcoșă și cu zdrenţăle tale, nu-i diferenţă. În bărbînţa aia găurită puneam cenușa și zdrănţele la muiet, că să spălau la prance, la rîu. Astea noi, hainele aduse din Verkhovyna, nu să pot spăla numa’ la mașînă specială pîntru așa ceva, cu deterjent anume ales, nu cu cenușă. O fo’ plăcut, Vasil Vasilievici, cincizăci de ai o trecut de cînd te plimbai nialcoș de la Sighet pă mun- ţii ăștia pîn Repedea pîn’ la noi în sat, de unde vezi Verkhovyna. Ori poate șaizăci ori șaptezăci de ai, că nu i-am numărat. Ierai nialcoș, tîrai picioru’ da’ ierai sosit din bătaie și iera criză de bărbaţi în lume, de-aia te-o luat și bine-o făcut. Cincizăci de ai, ce ţi-am pus pă masă, aia ai mîncat. O fo’ greu cu banii, o fo’ și mai ușor, da’ rău de tăt n-o fo’ veci. De mîncat ţi-am dat ca la bărbat, că vinèu ăia plecaţi din sat cu pruncii lor și zîcèu: „Pălăguţă Vasilievici, fă-le la prunci sarmale, fă-le cîrnaţ cu sos, cum să face la noi, să vadă și să cunoască gustu’ mîncărilor”. Așè făceam și pruncii mîncau și tăte mi să păreau ușoare, așè o fo’ pînă azi, cînd stai la masă și nu mai guști mîncarea, nu te mai uiţi nicăiri, Vasil Vasilievici, unde te-ai dus, că iești așa cum iești? Iară noi petrecem și te-om duce la hodinit, și nu te-om mai vedea nialcoș ori supărat, da’ ne-om aminti de tine, Vasil Vasilievici, și de ultima ta petrecere.

Maria Vasilievici: Măi tată, măi Vasil Vasilievici, cîrsnice ca- re-ai fo’ și nu mai iești, aci am stat și stăm, în locu’ ăsta din Carpatia Verkhovynei, cătră munţi, cărări, cătră Repedea ori Poieni. Cu odrasle- le lu’ Petrov, cîrsnicu’ ăla nou, copiii lui s-o-mbrăcat pîntru petrecerea ta-n halube vechi, ţi-o jucat de doliu și de distracţie, aci unde bărbaţii-s duși din Zytomir în Kiev ori Moscova păste vară și vin la iernat acasă. Ai lopeţile ridicate-n sicriu ca lumînările, iară unchiu’ Petrov cel nou, ca un cîrsnic, citește psalmii, iară odraslele cîrsnicului îs îmbrăcate de bunic și bunică, își strivesc feţele de cenușa strînsă de mama Pălagă din bărbînţa unde să pun hainele de prănicat. Adică îi așè ca obiceiurile noastre rămase-n locu’ ăsta și numa’ aci. Adică moartea și mormînta- rea ta îs ca pă vremuri și numa’ aci să știu.

Copiii: Adică, Vasil Vasilievici, iești în rolu’ de cadavru și-n jur îi viaţa ta de familie normală. Tăt satu-i adunat aci, iară noi ne distrăm de tine, Vasil Vasilievici, cum te-ai distrat tu cincizăci de ai de strămoșii noști și bine-ai făcut, și bine facem că nu uităm. Asta-i distracţia pîntru sufletu’ tău, că pîntru trup nu-i, ca să poţi pleca-n rai, Vasil Vasilievici, acolo unde durerea din lumea asta goală și plină, plină-goală de do- liu, nu-i. Ca să poţi pleca așè cum i-ai dus și tu pă strămoșii noști și bine-ai făcut. În vale îi Verkhovyna, în deal îs munţii pă care nu mai vrei să-i vezi, Vasil Vasilievici. Pă care i-ai trăit și-amu’ ti-i putè duce-n drumeţii-n ţintirim, la locu’ cîrsnicilor cu groapa săpată, cu colacii, cu horinca, cu zinu’ și cu cîrsnicu’ cel nou.

***

Vasil Vasilievici e în ţintirim. Se făcea că stă la hodină printre cîrs- nici, peste drum de aleea diecilor. În casa lui e liniște, e noapte. Pălăguţa Vasilievici doarme, Maria Vasilievici e trează, din patu-i vede lîngă pi- ciorul de scaun vechi al cîrsnicului Vasil Vasilievici proteza cu dintele cel verde, peste care a trecut prin fereastră raza de lumină a lunii mari, rotunde, cum numai la ei e luna.

Maria Vasilievici s-a ridicat din pat, s-a aplecat după proteză. S-a îmbrăcat. A luat-o către ţintirim. La groapa proaspătă a lui Vasil Vasilievici. Avea cu ea o lopată. Ţinea într-o mînă proteza cu dintele cel verde. Două ceasuri a săpat o gropiţă în mormînt. A împins proteza lui Vasil Vasilievici cu coada de la lopată. A aranjat mormîntul la loc. S-a dus să se culce.

În ţintirim, Vasil Vasilievici își căpătase liniștea. Altfel putea ieși să- și caute proteza cu dintele cel verde. Maria Vasilievici tomnise treburi- le, căzînd într-un somn adînc pînă către prînz, cînd Pălagă Vasilievici o strigase din curte: „Hai, Mărie, că-i sus soarele. Mergem pîn’ la cîrsnic, în ţintirim. Apoi avem de lucru, că timpu’ nost’ nu ne-așteaptă, timpu’ cîrsnicului îi de-amu’ altu’.”

***

„Cînd am luat proteza-n mînă, pă-ntunericu’ din cameră, am vă- zut că-i pleznită tătă, din iè s-o desprins dintele cela verde, de parcă tata cîrsnicu’, Vasil Vasilievici, o vrut să mi-l lase mie. Așè am gîndit. L-am pus sub perina din pat. L-oi ţîne, că poate-mi zice c-oi fa’ alt Vasil Vasilievici coptil, că încă-s tînără.”

Marian ILEA

Citește și