Share
Şarpele Aladar din pusta ungurească – proză scurtă de Marian Ilea

Şarpele Aladar din pusta ungurească – proză scurtă de Marian Ilea

În fiecare sâmbătă puteți citi pe DirectMM.ro câte o proză scurtă scrisă de Marian Ilea. 

 

Am crescut de prunc în pusta ungurească de lîngă Mátészalka. La răscrucea drumului care duce la Nyíregyháza și, de-acolo, cătră Budapesta. Printre cai, căruţe cu coviltir, potcoave strîcate cu care ne jucam tăţi coconii. Se spunea c-aduc noroc… așa ne-o-nvăţat tata Barany Zoltan, șeful ţiganilor din toată pusta. Călăream ca un husar. Mie-mi punea tata la șezut o pătură, pe-alocuri rîncedă de la transpi- raţie. „Tu n-ai mult sînge de ţigan. Nu ţi-i găsî locu’-n ţigănia asta de pustă, Demeter dragă”, zicea tata.

În pustă, dincolo de Nyíregyháza, pîn’ la Záhony, se știa de Barany Zoltan. Acolo, la răscrucea de drumuri, aduna ţiganii, făcea pace-ntre iei, aducea buna înțelegere între ungurii din satele pustei și ţigănia pă care-o strunea. Îl chemau de cîte ori umblau ţigăncile cu ghicitul prin tîrguri. La noi, lîngă Mátészalka, nu se fura de la unguri. Tata Barany Zoltan îmi spunea: „Măi Demeter, noi am fost fierari veniţi din alte puste. Io unu’ aci m-am nimerit de la naștere ș-aci oi și muri. Neamu’ nost’, Barany, o tăt îmblat pîn-am ajuns să găsîm locul ăsta din pus- ta ungurească. Ș-aci am rămas. Că, Doamne, bine-i să ai locu’ tău, să zîci: „Io-s Barany” și s-auzi că ţi să răspunde: „Știm, Barany Zoli, de la răscrucea de drumuri dintre Mátészalka și Nyíregyháza și Záhony către Zakarpatia.”

Fierăria e moștenită de tata de la tată-său, Demeter Barany: „Sub ciocanu’ lu’ Demeter fieraru’, moșu-tău, la care tu să-i porți cu cinste numele, măi Demeter, s-o-nroșit în foc fieru’ dintîi, și i s-o dat forma cuvenită. De-atunci încoace țîgănimea și gospodarii unguri din pustă tăt vin în bătătura fierăriei noastre. Tata mi-o zîs: ‘Măi Zoltan, cînd i-a veni sorocu’ pruncului tău să să nască, să-l botezi tăt Demeter, așa oi putè să-l povăţuiesc mai lesne și-oi putè trăi un miez pîn iel și cînd n-oi mai fi, așa cum și tu porți numele și-un miez din moșu-tău, Barany Zoltan, tata mieu, la care i-o fo’ tare drag hoinăritu’ pîn pusta largă și țîgănimea pă care-o tăt dus-o din stînga-n dreapta, ca și țîie, măi, care tăt umbli teleleu’. Și nici nu-l puteam contrazîce!” Așa-mi povestea tata Barany Zoltan. Io-i zîceam „tata Zoli”. Da’-i drept că fierar de pustă iel n-o fo’ făcut să fie. Tăt umbla, că-i iera dragă viaţa și cîntecu’. Fierăria moșului o reînviat numa’ sub mîinile mele, da’ nu-n pustă, ci pă Valea Izei, la Ieud. Așa că moșu’ Demeter m-o-nvățat meseria lui, încă de mnic. Tata nu s-o băgat, ba chiar o fo’ bucuros că io-l continui pă moșu-meu, așa cum și iel îl continua pă moșu’ lui. Iară fiului meu i-am spus Zoltan, la dorința tatălui meu, da’ uite, nu-ș’ cum s-o făcut că nepotu’ lui nu-i samănă la fire și nu l-a mai continua pă moșu-său! S-o rupt tradiția asta. Nu-i vina nimănui! Ceea ce nu-nseamnă că de-amu’ moșii n-a mai fi iubiți în neamu’ nost’, nu, că Zoltan nu mai putea de doru’ moșului, și ce bine-i plăcea cînd moșu’-și mai amintea de noi și venea să-l învețe călăritu’ pă nepot, care lui îi datorează dragostea de cai, pe care-i potcovește ca nimeni altu’, la fierăria noastră din Ieud, așezată nu la răscruce, cum ar fi vrut tata, ci-ntre deal și vale, chiar pă malul apei, sub dealu’ cu biserica veche.

Doișpe țîgani am părăsit deodată pusta și-am început o viață nouă.

La fierăria mè, făcută din fierăria moșului Demeter demontată și adusă din pustă cu carele, cum să duc și bisericile din lemn, vinèu caii de pă tătă Valea Izei să le pun încălțări noi. Așa mi să și spunea, „pantofaru’ de lux al cailor”. „Nu ne lăsăm noi ăștia, fierarii Barany, nime nu-i ca noi la meserie!” Așa-i tăt zîceam lu’ Zoltan, fecioru’, încă din leagăn, și-i făceam jucării din fier forjat cu clopoțel. Poate și asta să-l fi tras către meserie. „Nu ne lăsăm noi ăștia, din Ieud, fierarii Barany, nimeni nu-i ca noi la meserie!” nu iera vorbă-n vînt, că așa o fo’ și-a fi mereu.

„Voi sunteţi evrei, măi?” m-o-ntrebat ieudenii la-nceput. „Ţîgani de pustă suntem”, am răspuns. „Bine și-așè, dară, numa’ faceţi o fierărie, s-avem foloase după voi.” Așa am făcut.

Amu’-s bătrîn și stau în locu’ meu pă stativu’ ăsta din lemn. Îi pus în faţă, la intrare-n fierăria Barany. La lucru-i Zoltan Barany. La hodină-i Demeter Barany. Mai bună rînduială nu să poate pă lume!

„Ho, ho! ce cuminte-i zîna!”; „Numa o minută, Făt Frumos, și-i zbu- ra!” zîce fieraru’ din lontru, de lîngă foc. Așa vorbește Zoltan a mieu iepelor și armăsarilor.

Iepele-s cu urechile ciulite. Mătură-ncet cu cozile pîn’ la pămînt, în timp ce ochii mari privesc către copita ce capătă potcoavă nouă. Armăsarii-s nervoși da’ nu fricoși. Le pui potcoavele și-și văd de drum. Da’ iepele-s parcă mai dăștepte, că-ncearcă să-nțeleagă, că să uită atent cum iese fumu’ gros, alb, cu miros de unghie arsă, da’ nedureroasă. În ist timp, ieudenii netezesc coamele cailor, așa fac tăţi de pă Valea Izei care vin la fierărie la potcovit. Și tăţi strîng de două ori mîna lu’ Zoltan Barany: o dată de ziua bună și-apoi de mulțămire, la plecare. Așa fă- ceau și părinţii lor cu mîna lui Demeter Barany, fieraru’. Adică io.

„Voi sunteţi cei mai buni fierari de pă Valea asta a Izei”, așa zic tăţi care vin în fierăria lu’ Barany, și-așa-i și drept să zîcă. „Amu’ sunteţi de-a noști, și-așa să rămîneţi.” Iar Zoltan Barany nu uită niciodată la plecare să le zîcă: „Să duceţi cu grijă caii de-abia potcoviţi pîn’ la graj- duri. Lăsaţi-le două zîle să s-obișnuiască cu-ncălţările noi, pîn’ li să dau după pticior, le trebe și lor un miezuc de vreme. Ca și la voi cînd vă luaţi din tîrgu’ Cuhei bocanci ori opinci.”

De la tata din pustă știu că și zbiciu-i bun, da’ numa’ să-l vadă și să-l audă animalu’. „Să nu dai în cal, îi lege”, zîcea tata. Învaţă s-asculte fără să fie lovit. Așa l-am învățat și io pă Zoltan. Țăranii s-o molipsît și iei, nici unu’ de pă Valea Izei nu mai dă cu zbiciu-n cal. Tăţi s-o prins de șmecherie: pocnești scurt cu iel pă lîngă animal și te-ascultă. Dacă dai în iel, nu uită și-și pierde încrederea-n om, și pînă și-n iel. „Îi clar, Zoltan?” „Îi clar, tată Demeter.”

Cînd îi gata treaba, de fiecare dată: „Noroc bun!” zîcem noi cu vo- cile noastre groase, c-așa-s tăte vocile de bărbaţi din neamu’ nost’. „Da’ di ce-aveţi voci așè di groasă, Demeter Barany și tu și fecioru-tău?” ne-ntreabă ieudenii. La așa-ntrebare, le răspund io: „Îs voci sănătoase de oameni de munte tari ca fieru’”. „Așè-i”, zîc desiștenii. Apoi întrea- bă: „Da’ vocile-alea din pustă cum îs, Demeter Barany?” „Tăt ca ale noastre, măi”, zîc io. Și tătă lumea rîde. Că fără de rîs omu’ să uscă ca pădurile făr’ de apă.

Sara Zoltan adună cleștii lăsaţi pă butucii din lemn, butuci înnegriţi încă de pă vremea cînd fecioru’ Zoltan iera-n leagăn. Apoi inspectează forja și polizorul. Dă radiou’ mai încet, c-amu’-n fierăria lu’ Barany din Ieud avem și din acela unde s-aude muzică și voci care vin și să duc făr’ să știi de unde și cum. La noi să fac potcoave, topoare, zăvoare, balamale, tăt ce trebe la pluguri, grape, potcovitu’ roţilor de lemn ș-alte multe obiecte din fier forjat. Potcoavele să prind cu ștuluri, care-s bu- căţi de fier. Noi nu sudăm nimic la potcoave. Cum fac alţii-n fierăriile lor. Io am făcut mii de potcoave pîntru tăţi caii de pă Valea Izei. Amu’-i rîndu’ lu’ Zoltan Barany. Și iel ca și mine are brevet de maistru-n fie- rărie și potcovărie de la școala de meserii din Sighet. Le-am căpătat amîndoi fără nici un examen, numa’ cu o demonstrație la fața locului.

Lu’ Zoltan i-am zîs ce mi-o zîs mie tata Zoli-n pustă: „Demeter, atîta să ţîi tu minte de la tată-tău: de nu muncești, nu mînînci, și să mai știi că meseria asta a moșului tău Demeter să-nvaţă, nu să fură.” Io am înţăles ce-o vrut să zîcă tata Zoli, două lucruri adevărate; unu: că sub șefia lui țîganii din pustă o terminat cu furatu’, și doi: că io l-oi conti- nua pă moșu’, nu pă iel! Și-așa o și fo’. Și fecioru’ Zoltan o priceput tăt, că tradiția neamului s-a continua, da’ de-amu’ n-a mai fi de la moș la nepot, ci din tată-n fiu!

Zoltan întîi o tras la baros cînd io ieram încă-n putere, apoi o făcut lucrurile mărunțele din meserie și, după cinci ai, o prins a lucra ca un meșter. La potcovit nu-i permisă greșala: încă din ucenicie, Zoltan bătea cuiele-n copită făr’ s-ajungă la partea moale, adică-n viu, ci nu- ma’-n aia țapînă, așa că iapa ori armăsaru’ n-are dureri. Fecioru’ Zoltan îi ca tată-său Demeter de priceput, poate chiar mai ager. Îi tînăr, da’-i ordonat și de cuvînt, are deja faimă, încredere-n iel și trai liniștit. „Îi avea trai bun cu baba, feciorule Zoltan!” i-am spus amu’-s cîțiva ai.

„Care babă, vrei să mă-nsori cu o babă, tată Demeter?” s-o spăriet un pic. „Așa-i o vorbă veche”, i-am zîs, rîzînd. „Adică o vorbă adusă din pustă?” m-o-ntrebat. „Hăpt de-acolo, feciorule”, i-am răspuns.

Cînd s-o-nsurat cu o ieudeancă, o vinit și moșu-său, Zoli Barany, din pusta de la răscrucea dintre Mátészalka și Nyíregyháza și Záhony către Zakarpatia, și i-o cîntat la nuntă, ca nimeni altu’ o cîntat greieru’ pustei.

La capăt de nuntă, i-am șoptit la ureche feciorului: „Trai bun să ai cu baba, Zoli”, și i-am strîns mîna dreaptă. „Greu vezi doi fierari Barany că-și strîng mîinile”, o zîs Ionce a lu’ Dorca, tata fetei ajunse muierea lu’ Zoli și cuscru’ lu’ Demeter Barany, adică a mieu.

După nuntă, noaptea, cînd tăţi durneau, am intrat în fierărie. M-am uitat la lumina opaiţului agăţat pă grindă, la polizor, la forjă, la bor- mașină, la mașina de găurit, la alea nouă ciocane, la clești, la nicovală și la aparatul de sudură cel nou. „Tăte-s la locu’ lor”, mi-am zîs, „no, și mîine de-oi muri pot muri liniștit!” Doamne iartă-mă, da’ ce mi-o ieșît pă gură, că mai bine să trăiesc!

Am ieșit din bătătură și-am urcat pă coasta Băleștilor. De sus, m-am uitat către Cuhea, unde iera un deal mare pă care i-l arătam feciorului Zoltan, și-i zîceam că ăla-i locu’ unde să-mpreună ceru’ cu pămîntu’.

„De pă pusta cea făr’ de sfîrșit ori de-nceput, Zoltan, ne tragem noi, da’ de-amu’-ncolo aci-i rostu’ nost’, în Ieud.” Așa-i zîceam în anii copi- lăriei. Tot de pă pustă am adus-o pe Angy, muierea mè, care-i tăt zîcea coconului Zoltan: „Acolo unde-i dealu’ ăla… de-acolo-ncepe rîul Uj, de unde-s io și neamurile tale…”

De pe Uj am adus-o pă Angy, îi drept, de la cărămidari, și-napoi pă Uj am dat-o, la ai iei am trimis-o, cu trenu’, din Solotvino la Munkács, ș-apoi la Ujgorod, că numa’ de reîntoarcere vorbea, zî și noapte. Că nu să mai putea așa, că tăt boscorodea cu Zoltan și-l zăpăcea la cap pă cocon cu neamurile iei… de mamă n-o fo’ bună, și nici de soață mie. Mare păcat!

Orice familie trebe să aibă numa’ un comandant. Știu de la tata Zoli, și iel de la moșu’ Demeter, și-așa mai departe. La mine-n ogradă co- mandantu’ am fo’ io. Amu’ s-o schimbat macazu’! Și-i bine. Io m-am dus în casa din dos a fierarilor Barany din Ieud, că i-am dat feciorului Zoltan cheia căsii din faţă, care dă cătră rîu.

***

Cînd Barany Demeter intră în casa din dos, unde se culcă pentru prima dată de cînd avea fierăria în Ieud, își propune ca de dimineaţă bună să-i arate feciorului, ajuns om la casa lui și fierar în fierărie, se- cretul fierăriei Barany, adică șarpele de sub butuc. Pe șarpe îl chema Aladar. Îl adusese din fierăria pustei ungurești, de atunci avea grijă de el ca de ochii din cap, îl hrănea fără greș în fiecare miez de noapte, fiindcă știa că șarpele îi aduce noroc și bunăstare. I-l încredințase tata Zoli, spunîndu-i cuvintele pe care i le spusese moșu Demeter, aceleași pe care i le va spune și el feciorului Zoltan.

De cîte ori își schimba Aladar pielea, Barany Demeter o lua, fiindcă știa că putea fi folosită de o vrăjitoare la legatul laptelui vacilor, mul- gînd vaca prin sita inelelor din pielea veche a șarpelui.

Astea trebuia să știe feciorul Zoltan în prima dimineață.

Și nevestei lui Zoltan avea să-i spună Demeter, cam pe la amiază, cum trebuie să facă pentru a nu strica rînduiala fierăriei Barany-lor cu șarpele Aladar: în ziua din calendar a Sfîntului Cuvios Alexie omu’ lui Dumnezău, care-i în 17 martie, dar care nu-i trecută la sărbători creștine, să nu care cumva să taie cu foarfeca și nici să nu coasă cu acul, în treburile ei muierești. Că foarfeca-i gura șarpelui și acul îs col- ţii aceluia.

Atîta mai avea de făcut, că asta era tradiţia din neamul lor venit de pe pustă.

De cum a pus capul pe perină, Barany Demeter a adormit ca pocnit cu leuca. Și a prins a sforăi, ca după o muncă grea și sănătoasă de peste zi.

Marian ILEA

Citește și

Băiatul mănăstirii – o proză scurtă de Marian Ilea


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.



Lasă un comentariu