(…)
– Care este programul de lucru al scriitorului Marian Ilea?
– Este o întrebare interesantă. Mă întrebi despre programul meu ca scriitor, pentru că dacă mă întrebi de programul meu de lucru, pot să-ți spun că habar nu am când încep și când termin de muncit. Cât timp îmi rămâne după muncă e pentru scris. Pentru că, totuși, trăim într-o țară așa-zis capitalistă. Noi din ’90 am visat capitalismul. Sigur că îi trăim partea de coșmar, adică să lucrezi până pici jos, să câștigi puțin și apoi să vezi ce-ți rămâne ca să poți să scrii cărți. Eu scriu la bodegă. Acolo am un spațiu care seamănă a birou de lucru. De ce scriu acolo? Pentru că dacă mă duc până acasă pierd timp. Tu nu ai fost niciodată la bodegă. Mulți cunosc măcar termenul. Unii îl ironizează, alții vin acolo. Eu acolo scriu, altădată scriam în grădină, la casa din Baia Sprie. Obișnuiam să scriu pe coli mari de desen și să-mi fixez personajele de-o parte și de alta. Nu m-am înscris în Uniunea Artiștilor Plastici, dar fiecare pagină scrisă, de fapt, era o pagină mare, o coală de desen, pe care stăteau personajele, iar în mijloc, story-ul. Nu scriu ușor. Foarte interesant, că la Universitas și la „Junimea”, noi scriitorii, ne dădeam porecle, iar mie mi se spunea „mașina de scris”. Sentimenul era că dacă mă leg de un subiect, fac din el proză. Totuși, scriu foarte greu. Orice text presupune documentare, mai ales că sunt treizeci și ceva de ani de când lucrez pe același subiect, care se numește Medio Monte, un oraș transilvănean, de deasupra Transilvaniei, sau Desiștea, o așezare transilvană, rurală.Ceea ce se întâmplă în zonele prozastice seamănă cu ceea ce se întâmplă în orașele transilvane, dar nu e chiar așa. Ca să existe ca demers literar, trebuie să spui despre orice topos pe care-l creezi că era așa, că subiectul ține de Mitteleuropa și cine nu cunoaște ținutul să tacă și să citească! Îmi spuneam acum treizeci de ani: „Voi reuși?”, apoi „Dacă nu voi reuși?”. Atunci aș fi zis că am ars gazul degeaba, că am tăiat frunză la câini… Răspunsul pe care mi-l dădeam, de parcă rupeam frunze de trifoi cu patru foi, avea la final o semiconcluzie: „Dacă voi reuși?”. În literatură nu se poate da un diagnostic cert. Azi e într-un fel, mâine e în alt fel. Cred că e foarte important să fii scriitor într-o Românie care are nevoie de lăcătuși, de instalatori, de ingineri… Tu ești scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine. Când te doare ficatul, nu te vindeci cu o proză. Te duci la medic și iei medicamente, însă dacă nu ar fi importantă literatura, nu ar scrie atât de mulți. E o invazie în literatura română, de tineri, mai puțin tineri care scriu literatură, dar e bine că lumea scrie. Orice om care scrie e un câștig pentru literatura viitorului.
– Stilul dumneavoastră narativ este unul foarte complex – ironie, parabolă, teatru, situații caricaturale. Aș vrea să vă întreb de unde vă luați personajele?
– Din viață, din ce se întâmpla ieri, din ce se întâmplă azi. Augustin Buzura pleca pentru câteva zile și, când era întrebat unde a fost, spunea că a fost să-și viziteze personajele. Felul, însă, ironic, caustic, mai mult caustic, pe care-l folosesc ține de detașarea de personajele mele. Tind să cred că nimic nu e complex în viața asta și că totul e simplu și că doar noi avem darul să complicăm. Încerc să nu mă complic în ceea ce scriu. Cât de reușite sunt personajele? Aici e o problemă. Eu văd personajul în mișcarea lui, în sistemul lui nervos, cu mușchi, cu inimă, plămâni, ficați și creier. Atunci când construiești un personaj, el e gata când tu simți că e gata. Și atunci, acesta e rolul tău, și ai senzația că unele personaje te vor urî, pentru că mai ai și darul acesta ca scriitor, să-ți mai omori tu personajele care, poate, nu vor să moară. E dificil să creezi în toată încâlceala asta. Cel care citește, când parcurge paginile, poate chiar crede în viața pe care o dai personajului. Ăsta e farmecul, din punctul meu de vedere, a meseriei ăsteia, care e o meserie, de proză vorbesc, care cochetează și cu arta în proporție de 4-5%, restul e muncă. Prozatorii sunt muncitorii literaturii, necalificați, cei care trag tare. Poeții sunt cei care așteaptă inspirația. E o meserie nobilă. Poezia îți dă esențe. Citești o poezie într-un parc, cum suntem noi aici, și te ajută să depășești o dramă a ta interioară și rămâi atașat de poezie. Nichita Stănescu, de exemplu, are niște poeme care-ți rămân în minte cu anii și apelezi când și când la ele. Nu o să apelezi niciodată la o proză, fie ea scurtă sau foarte scurtă. Acolo te duci să cunoști o altă lume. Dacă ea ți se deschide, atunci există, într-adevăr, ce cred eu că ar trebui să reușească prozatorul pentru cititor: să te ducă în zona în care la un moment dat tu erai, unde se află bucuria de a trăi, care înseamnă viața. La un moment dat, diversele constrângeri care apar – trebuie să te duci la serviciu, te-ai făcut medic, te duci în saloane –creează o rutină și se duce naibii bucuria aceasta de a trăi, pe care o ai din naștere. Orice om se bucură că trăiește și, după aceea, brusc, uită să se bucure. Citind o carte, poate-și aduce aminte și începe iar să trăiască. Acesta e, de fapt, rolul prozei. Nu cred că există un rol mai frumos decât acesta, să-l facă pe un om care nu mai știe să se bucure, și nici nu-i pare rău pentru asta, să simtă că dorește iar să se bucure, să trăiască zilele când bucuria venea spre el natural. Bucuria aceasta de a trăi în fiecare zi, răsare soarele, ești tânăr, o uiți… Și aici intră în scenă proza, care îți oferă ceea ce aveai și ai uitat: bucuria de a-ți trăi VIAȚA.
Filofteia Covaciu
Citește și
„Tu eşti scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine”. Interviu cu Marian Ilea (I)
