„De la unu’ din oamenii mari din sat, c-o fo’ doi, pă care i-am apucat, am învățat numele satului nost’, trecut în documentele din vechime: Jean îi zâcèm și, la al doilea, Șté. Amândoi de-un leat. Unu’ avea mintea deschisă numa’ cătră cer, celălalt trebăluia tătă zâua la tăt felul de mașini făcute după gându’ lui. Demult îs amândoi duși în cimitire unde n-avèu ce căta: în Cluj și-n București. Pântru Jean am adunat bani, am vorbit c-un sculptor și i-am făcut o statuie în fața Colegiului Pedagogic din Szigeti, unde-o fo’ profesor de prima dată după ce-o gătat filozofia la București. Cu statuia lu’ Șté am planuri mari. Io cu șapteșpe ai îs mai bătrân ca iei, și încă mă târăsc pân curtea casei, și anu’ ăsta și câți mi-or mai fi dați.
În sat avem două biserici de lemn, una din Susani și aialaltă din Căeni.
Jean îmi tăt zâcè: „Satu’ ăsta să cheamă Vrdugka- loufalva în hârțoage, și-i din anu’ 1387, care-o fo’ un an obișnuit după calendarul iulian, care-o-nceput într-o joie. Să nu uiți, Pătru Rad! Nu departe de-aci îi Szárazaszó, ori Valea Seacă, unde-o fo’ conducere de cnezat care-o funcționat din anu’ 1345 cu optușpe sate pă Valea Superioară a Tisei pân’ la Valea Tarasului. Vrdugkaloufalva, adică noi, am fo’ al nouășpelea sat. Să le spui de câte ori trebe, până-ți intră-n cap, Pătru Rad!”. Așè le-am și spus și n-o mai ieșît după ce-o intrat. Acolo stau și-amu’.
Șté mă-nvăța alte cele. Zâcè: „Școala îi suportu’ vieții, Rad, ai înțăles?”. Dădèm din cap și-mi vedèm de-ale mele.
Amu’ îi tăt o zî de joi, când avem pandemie. Stau în curte, mă uit la poarta de lemn de la drum. Îi făcută de mânurile mele. Am scris pă iè mare „Anul 1984”, ca să să știe.
***
De pandemia asta am auzit de la primărie, apoi m-am dus iute la crâșma ce-i gard în gard cu casa mè. Crâșma o fo’ bufet a-ntîia pân anii ‘50. Comuniștii l-o făcut, cu zîduri groase de-un metru jumate, ce dau vara răcoare și iarna țân căldură. O fo’ mândria noastră. I-am zâs tăt „bufetu’ cooperației” și după 1989, mai exact până în 1997, când o ajuns crâșma lu’ Samoilă zîs Samu, care și-amu-i stăpân acolo. De când îi pandemia, tăt intru pân gardu’ meu în spate la crâșmă și stau cu Samu și cu alții la povești și la băut. Oamenii-s făcuți să vorbească între iei și-n vreme de pandemie. Bunînțeles, cu măști verzi pă gură și pă nas. Numa’ când bem le dăm jos. Când poves- tim, le punem iară. Nu au a ne-nvăța alții cum să ne pă- zim. Știm noi cum să rămâne în viață. Am știut și pă vremea tifosului, amu’-s aproape șaizeci de ai, când vinè la magazine făină din Ungaria, că iera și foamete. Ca nisipu’, așè făină căpătam, punèm ce mai avèm în casă, lapte, un pumn de făină albă de grâu, și cocèm turte. Apoi pă tăte șanțurile satului iera numa’ o apă verzuie ce sărè din noi. Da’ o spălau ploile. Mare lucru c-o rămas în picioare bufetu’ cooperației. Atunci nici n-am sâmțât că-i pandemie. Centru’ satului avè și magazinu’ sătesc. Acu- ma are numa’ crâșma și casa lu’ Pătru Rad. Tăt centru-i zâce. Da’ amu’ în față, în lontru’ crâșmei, nu-i țâpenie, noi stăm în spatele crâșmei, la o masă lungă, ne scoatem și ne punem măștile pă masă, păstrăm distanța reglemen- tară și trajem „una mică”; apoi ne punem iar măștile și povestim, după care iară pauză de băut, și tăt așè, sus paharu’ jos masca, jos paharu’ sus masca…
***
În casă ori în curte stau numa’ sângur. Așè îmi pot aminti tare multe. Să tăt fie triizăci de ai de când o fo’ o mare adunare creștină la biserica din Susani și ăla cu cel mai mare rang l-o rugat frumos pă Jean să vor- bească despre credință și Jean o vorbit patruzăci de minute întruna. Nu știu cum, da’ gândești că să tăt uita la mine, de parcă-mi vorbè numa’ mie. Când o gătat, acela care l-o pus să vorbească o zîs: „Dumneata vii dintr-o altă lume”. „Da, io vin dintr-o altă lume”, o zâs Jean și-atâta o fo’ tăt.
Da, Jean o fo’ omu’ ăl mai mare dintre noi. Șté numa’ pă locu’ doi. Șté o fo’ profesor în America trii- zăci de ai pân-o ajuns a căpăta o pensie. Apoi o vinit la Cluj unde-o lucrat la un laborator de cercetare la Sie- mens, unde m-o dus și pă mine-n vizită. Ăia de-acolo zâcèu că-i om cu minte unicat. O vinit în sat cu o in- venție pă care-o inaugurat-o păste drum de bufet. L-am ajutat și io când o pus-o laolaltă. „Asta-i o inven- ție, Rad, da’ i-oi mai atașa una, că vine și Jean la inau- gurare.” Așè c-o pus pă trupu’ invenției un bazin mnic, pă care l-o umplut cu țuică și-avè și-un buton.
O vinit și Jean și Șté i-o zîs: „Apasă pă bumb și țâne bine cana, să vedem dacă funcționează”. Filozoful o apăsat și s-o trezât cu cana plină cu pălincă. Apoi numa’ s-o inaugurat invenția.
***
„O fo’ pă la noi, măi Rad, și ani buni și ani tul- burați”, îmi zâcè Jean. „Uită-te numa’ cum oastea lu’ Ștefan cel Mare ataca Maramureșu’ și-o dat foc Szige- tului, ori uită-te la oștile lu’ Matei Corvin care, după ce-și făcèu treaba, s-apucau de jefuit satele: românești, ungurești ori săsești, c-abia reușè Matei Corvin să-și bage oștenii-n cazărmi. Să nu le uiți nici p-astea, Rad Pătru!” Nu le-am uitat. După cum să vede.
***
Rad Pătru îs, cu casa lângă cârciuma din centru’ satului. Am optzăci și patru de ai. Fost-am miner, agricultor, meșter constructor. Să fie clar! La minele de cărbune din Anina am lucrat. Apoi am mărs în armată și iară înapoi la Anina. Vagonetar am fo’. Coboram cu colivia la o mie și opt sute de metri, împingèm vagoa- nele pă șine și ieșèm de-acolo tăți negrii ca dibolii, fugèm la baie ca să dăm jos di pă noi cărbunele, mâncam iute la cantină ș-apoi tătă Anina iera a noastră, că ieram tineri. Așè o fo’ pân-am împlinit douășpatru de ai. Da’ odată ce mi-am luat muiere din sat, m-am gândit că de mă-ntorc cu iè la Anina, acolo mi-or și putrezî oasele, la o mie și opt sute de metri sub pământ. De-aia nu m-am mai întors. Și tăt de-aia n-am mai fo’ în Anina nici în vizită.
Da’ io zâc că-i într-un fel mai rău amu’, când îi plină lumea de patroni pîrliți, chiar decât iera la mină. Când am vinit în sat și m-am însurat, o prins a să face colectivu’. Am rămas acasă. C-am zîs și io și muierea să facem coconi care să crească la iei acasă și nu pân cartiere cu blocuri și cu adunături din tătă țara. Da’ n-am mai putut rămâne, când am văzut că muncesc io și-alți pros- tălăi ca mine, ca să poată fura doi-trii tăt. C-așè o fo’ și la colectiv și-așè o rămas ș-amu’. M-am lăsat deci și de la mină și de la colectiv și m-am dus în Szigeti de m-am angajat în construcții. De pe-acolo am și luat pensie de boală când avèm patrușcinci de ai și-i pensia care-o am și-amu’. Adică o mie două sute și alți câțiva lei, cătră trii sute. Putèm mere și io, ca alții, la minele de pă lângă noi, la Cavnic ori la Baia Sprie, da’ mi-am zîs așè, că să fie plătită viața mè în mină cu ce-am lucrat la cărbune. Din gură-n gură să răspândè vestea și mulți din sat vindèu cai, oi, vaci, boi și să ducèu să lucre la minele alea. După nu- ma’ două luni să și-ntorcèu în sat și cumpărau iară cai, oi, vaci și boi. Și iară să-ntorcèu la mină. Da, ăia o căpătat pensii mai mari ca a mè. Da’-s tăți demult în cimitirele din sat. Io mă descurc și-n pandemie, care-i un fel de chehăleală din cauză de virus. Io am mai avut chehăleli din astea în tinerețe, pân-am dat în aprinderi de plămâni. De trii ori.
Mi-am crescut băieții mei, doi care-s însurați și stabiliți în Italia. Am șasă nepoți de la iei. Ăla mare o vinit acasă să m-ajute în pandemie. Cu miezu’ cela de pensie pă care-o capăt, mă administrez. Mai am și-o vacă. Nu-i rău. Iel să duce la magazine, iel face mâncare, să pot sta io-n cârciumă. L-am cazat în bucătărioara de vară. Mă-ntâlnesc numa’ de două ori pă zî cu iel. Avem măștile pă fețe. Să păzăște să nu-mi deie virusu’. Sara, vorbește cu femeia lui. Nu-i mare heredie cu pandemia asta la iei în Cosenza. Undeva mai în sudu’ Italiei. Acolo-s mai feriți. Amândoi pruncii lor îs buni și educați, și harnici. Cîștigă bani buni acolo, da’ poate-or vini acasă păste câțiva ai. În sat, ăștia care-o rămas nu mai lucră nemica. O uitat și lucru’ de iei. Au pensii ori ajutoare de la comună. Pământu’ nu mai trebe la nimeni. Vacile, nici atâta. Da’ io zâc că nu poți trăi fără muncă. După ce s-a duce pandemia ar trebui să-i mă- nânce oarice foamete pă tăți. După capu’ mieu așè a fi musai, să se-apuce de lucru. Numa’ foametea i-a mai scoate din lene. „Numai așè, măi pruncule”, i-am zîs feciorului, „satu’ ăsta a mai avè viitor, altfel veci!”. Și fecioru’ o dat din cap a dojană, cum făcè și mă-sa cătră mine, și-o zîs: „Lasă, tată, să treacă pandemia asta și-apoi om mai vidè. Numa’ sănătoși să fim”. Așè că m-am socotit mult până i-am zîs feciorului: „Găvrilă, democrația asta-i bună, da’ pântru oameni vrednici. Când îi făcută de hoți, îi ca amu’ la noi în sat pă vreme de pandemie”. Și Găvrilă o râs, și de data asta mi-o dat dreptate.
***
Deci, după ce s-a găta și spaima asta, că multe-o fo’ și tăte s-o gătat în ăștia optușpatru de ai ai miei, om avè alegeri și-oi pune ștampila pă partidu’ vicelui cu care-mi fac unele treburi. „Mă ajuți, te-ajut”, i-am zîs direct. Și vicele o priceput: „Uncheșu’ Rad, te-oi ajuta cât oi putè”. Când omătu’ mare mi-o-mburdat coleș- na, vicele, cu-ai lui de la primărie, mi-o reparat-o, alt- fel nime-n veci nu m-ajuta.
Nu mai îs în putere. Azi îs, da’ mîine poate m-oi duce! Nu-i nici un bai. Mulțămesc lui Dumnezău c-am trăit atâta. În satu’ nost’ ierau o mie trii sute de cai, cin- sprezece stâni, și boi și vaci și oi. Amu’ mai nimica nu-i. Când om muri noi, bătrânii, a muri și satu’.
***
Da’ pân’ m-oi duce și io, mai am de-mplinit ce- va. Statuia lu’ Șté. Banii îs deja adunați, am și grăit cu sculptoru’, i-am dat avansu’. Am făcut cerere la prima- ru’ din orașu’ Szigeti, cum îi zâcè Jean, și-acela o apro- bat ca statuia lu’ Șté să fie pusă lângă statuia lu’ Jean, în fața Colegiului Pedagogic. Să nu fie Jean sângur, că tătă viața așè și-o trăit-o. Numa’ iel și cu cărțile lui. A fi de-amu’ cu Șté. C-așè-i frumos. C-o fo’ colegi și prieteni buni. Primaru’ cela mi-o zîs așè: „Te felicit, Rad Pătru, că te-ai gândit la asta pântru orașul nost’. Ăștia doi oameni sunt ai orașului, ai județului și-ai țării noastre!”.
Până-n octombrie 2020, deci, l-om pune pă Ște unde i-i locu’.
După ce-oi împlini și treaba asta, m-oi putè duce unde m-așteaptă muierea, în cimitiru’ din Căeni.
Marian ILEA
Citește și
Casa în care se nasc numai băieți – o proză scurtă de Marian Ilea
