Vânturi primăvăratice descărnează coasta dealului. Hulpave, cu limbile lor călduţe ling, pe alocuri, din zăpadă. Dâră de şarpe fugărit pe sub castani, cărăruia îngustă coboară în sat. Scuturat de friguri, ud până la piele asudă ca un burete strâns în mână. Sub trei cergi groase bătrânul tremura.
Lângă pat, pe un scaun, câteva cutii cu medicamente, pliculeţe cu prafuri amare şi paharul de ceai. Buzele uscate crăpaseră adânc. Setea de pustiu nisipos le bântuia usturătoare. Cuvintele, bolborosite, nu mai avea puterea de a le rosti, bălteau pe piept. Neînţelese de cineva.
Baba Ludovica, nevastă-sa, trebăluia la grajd, pe lângă vite. Amiazăzi. Clopotele bisericii arămeau văzduhul cu dangăte. Aburi subţiri, tremurători precum duhurile se înălţau timizi din morminte. Câteva găini harnice râcâie petele fără zăpadă din cimitir. Ciugulesc fruntea ierbii, fragedă – abia iţită. Cântă un cocoş, cocoţat pe gard. Din casă, bătrânul îl aude. Se bucură prin somnul greu, ca de o veste îndelung aşteptată. Clopotele îl întristează. Îi amintesc de moarte. Pe uşa clopotniţei, strecurându-se, clopotarul cu oasele încă vibrând de sunet. Scotocindu-şi buzunarele pieptarului caută o ţigară, o aprinde. Flăcăruia chibritului pâlpâind ca o vedenie. „Hâşti… hâşti!” se răsteşte la cocoş. Se îndreptă spre pârleaz. Cucurigatul încetează brusc. Către şcoală trec doi copii: „Laude-se Isus!” salută. „Laude-se în veci. Amin!” – răspunde, trăgând un fum zdravăn, clopotarul. „Ce-aş vrea să vie odată primăvara” clipeşte cel mai mic orbit de soare.
„Mai este un pic, o să ningă încă mult şi bine”, constată cu aere de om matur cel mai înăltuţ. În ghiozdanele de carton caietele şi creioanele sună înfundat, la fiecare pas. Totdeauna dorinţele noastre o iau înaintea vieţii, până se pierd în moarte. Copiii dispar prin gardul de carpini. La anul, directorul şcolii îl va înlocui cu unul din pălănci de stejar, care nu va mai avea strungi. Şcolarii vor trebui să intre numai pe poartă. Vasalie clopotarul privi spre casa bătrânului.
Prin curte Ludovica în mână cu o găleată goală. Clopotarul clătină din cap slobozind fumul pe nări. În coasta dealului, ochi subpământeni, vizuinele – pete negre în zăpada moale. Bursuci nerăbdători adulmecă fuioarele de vânt cu boturi umede. Din tavanele pietroase ale văgăunilor spânzură rădăcini în căutare de seve. Fleoşcăit de zăpadă pe jumătate topită! Paşi apăsaţi. Sălbăticiunile se retrag speriate în vizuini. Rădăcinile copacilor le gâdilă cefele grase. În vârful dealului fleoşcăitul se opreşte. De sus, bărbatul priveşte peste satul împrăştiat la picioarele lui. Casele, omizi cu acoperişuri de ţiglă roşie, se pitesc pe dâmburi, printre arbori. „Îi prea ziuă”, gândi rezemându-şi umărul de trunchiul scorţos al unui castan.
Va mai trebui să aştepte. Retrăgându-se ca furnicile spre muşuroi de aiurea, durerile s-au risipit. O pace nefirească îi cuprinse trupul destins. În tristeţea bătrânului se furişa amurgul. Timpul, aluat bine dospit, se întindea spre încă o noapte. Bolnavul răsufla adânc, cu nădejde. Deschise pleoapele. Privirile în gol. Atârnate de tavan. Ca rădăcinile. Pe masă întârziau câteva pale cenuşii de lumină.
Culorile peretelui dinspre apus se rostogoliră, amestecându-se. Pe masă păşi o arătare străvezie. Călcă direct pe copertele negre ale Psaltirei. Om înalt, frumos, tânăr, îmbrăcat cu un cojoc negru. Îi făcea semn cu mâna. Dorea să-l urmeze. Bătrânul se aprinse cuprins de ciudă. Cum îndrăzneşte necunoscutul să se urce pe masă, la el în casă? O venă albastră i se zbătea pe frunte. Îl urmări încruntat. „Ce vré omu’ aista?” se întreba părându-i rău că nu se poate ridica. „Haide, haide cu mine!”, îl îndemna necunoscutul, fluturându-şi mâneca largă a cămăşii de cânepă. Bătrânul se întoarse pe o parte. Spatele – încins de cât stătuse culcat. Umbra pendulă prin aer şi se apropie.
Era Ion din Deal, tânăr ca la treizeci de ani. Fără să se mire îşi aminti că împricinatul murise la şaptezeci de ani. Trecuse oareşce vreme de atunci. „Unde vré să mă ducă omu’ aista?”, se frământă bătrânul aranjându-şi şi mai bine capul pe pernă. Mari fărtaţi au fost oarecândva. Din război se prinseseră fraţi de cruce, crestându-şi buricele degetelor cu vârful ascuţit al baionetei. „A, nooo, nu poate fi Ion, se îndoi bătrânul, doară cât am plâns când l-o îngropat!”. Voi să se apropie, să-l întrebe pe unde a mai umblat, dacă ţine minte prin câte au trecut în război. Umbra arăta că i-ar pricepe gândurile şi se bucura de ele. Încercă să se ridice, încheieturile îi erau de lemn. Un val fierbinte de plumb i se prelinge de pe frunte pe piept. Dezamăgit, Ion din Deal se îndepărtă plutind.
Aerul se mişcă uşor. De pe perete se dezlipi conturul unei femei. Alunecă pe podeaua împestriţată de firele anemice de lumină. Poala pindileului cu cipcă măruntă îi rămase agăţată în cuiul icoanei Sfântului Gheorghe. Baba Marta lui Dominic, o vecină de demult, se apropie uşoară, de pat. Murise. Abia o mai ţinea minte. Râdea, îndemnându-l s-o urmeze. Şi ea! Focul ţiuia ascuţit ca un tăiş de secure. Oalele pentru porci fierbeau de zor. Picăturile sărite pe plita fierbinte sfârâiau. Mirosea a făină arsă. „Fă bine, babă Martă, şi spune-mi unde vrei să mă duc?”. Îi păru rău că-i zisese babă. Arăta tânără, fără zbârcituri, cu faţa albă, proaspătă. „Lasă-mă, lasă-mă în pace!”, îi spuse, simţind că n-o poate urma.
Femeia se întoarse spre perete. Dispăru după ştergura candelei. Bărbatul se retrase lângă o claie burduhănoasă, ca o bivoliţă-a-făta. Băgă amândouă mâinile în burta ei. Smulse fân. Îşi făcu un culcuş gros, să nu-l ajungă umezeala. Din huci, se desprindeau pietre mari, dezgheţate de muietura vremii. Se rostogoleau pe pantă. Frunzele fâşâiau uşor ca la trecerea unei sălbăticiuni. Puşca şi-o puse sub cap. S-a hodini un ceas – două. Baba Marta plecase demult lăsându-l singur. Urâtul îi umplea sufletul. Morţii începură să curgă din toţi pereţii! Vorbeau fără cuvinte, chemându-l mereu prin gesturi.
Oameni cunoscuţi. Cu câţiva fusese prieten bun. Se îmbătaseră pe la târguri, bând aldămaşuri, ori de hramul bisericii. Toţi din sat şi din satele vecine veniseră să-l vadă. Toţi morţii pe care îi cunoscuse. Mulţi se aşezară pe pat, peste picioarele lui. Nu simţea nicio greutate. Petre din Dumbrăviţa, şugubnitură de om! Oare când murise… să fie cinci ani? Căzuse în cap dintr-un măr. Toamna. Bărbatul simţi rece la picioare. Aţipise iepureşte. Privi spre sat. Înserarea lipăia pe acoperişurile caselor. Se scutură de paie. Aranjându-şi pe umăr puşca, porni. Bătrânul glumea cu Petru: „Mă, tu-mi eşti dator cu vro zăce coşuri de cartofi.” „Haide… haide…!” Petru îi făcea semne ca şi cum nu l-ar fi auzit. Lagăr în Siberia. Mânca – mai deloc. Prizonierii uscaţi de frig şi foame abia se mai urneau de colo până colo. Bătrânul, copleşit de întâmplări, clipea. Înţelegându-i gândurile, Petru păru a se ruşina.
La câţiva kilometri de barăci – un colhoz amărât. Cartofii! Mulţi, mari, cât doi pumni puşi alături. Aranjaţi în gropi adânci, pentru iarnă. Noaptea înfometaţii ieşeau la furat. Cu mâinile crăpate de ger scurmau pământul. Paznicii dormeau ascunşi în grajduri. Cine să vină din pustiuri să fure? Bărbatul alunecă într-un genunchi. Zloata îl udă până la piele. Puşca sărise alături. O ridică repede, scuturându-i zăpada din ţeavă. Petru era cel mai pricăjit. Slab ca o joardă şi mai ales fricos. „Fărtate, îi zicea bătrânului când îi venea rândul la furat cartofi, du-te tu în locul meu! Când om ajunge acasă ţi-oi întoarce înapoi toţi câţi îi vei aduce pentru mine!” Bătrânul – tânăr atunci şi milos se ducea. După câţiva ani scăpară din prizonierat. Acasă, sărăcia se cuibărise trainic peste tot. În satele lor apăruse „colhozu’ ăla stricat”, cum îi plăcea lui Petru să spună. Când se întâlneau, povesteau. „De unde fărtate? Crede-mă că n-am de unde-ţi întoarce cartofii!” Bătrânul râdea gros, bătându-l pe spate. Nu-l ţinuse de dator niciodată. Petru se întristă. Se întristă şi bătrânul. Îi părea rău că-şi amintise de datoria închipuită, de demult. Bărbatul mergea ferit, ocolind casele. Se asprise bine. Omătul scârţâia sub talpa cizmei.
Peste sat coborâse liniştea în fuioare despletite. Uşile grajdurilor trântite sunau înfundat. Prin curţi, femei cu doniţele pline cu lapte spumos se grăbeau înfrigurate spre casă. Simţindu-l, câte un câine hămăia moale. Bătrânul tuşi lung. Mai să-i sară ochii din cap. Sorbi o gură de ceai şi-şi cuibări capul în pernă. Gândurile îi erau limpezi. „Unde o fi şi baba de nevastă, de nu mai vine?” Ludovica mulgea vacile. Boala bătrânului o prinsese nepregătită. Plângea ştergându-şi lacrimile cu un colţ de zadie. Nu mai are scăpare. Sara asta de bună samă va trece pe la popă. Bătrânul trebuia pregătit de drum. Bărbatul se apropie uşurel de grajd. Maică-sa mai avea de muls o vacă. Suspina necăjită. Mai bine să nu-l vadă. „Tată-tău moare şi tu nu te mai strângi de pă cele păduri!” o şi auzi hohotind de plâns. Va intra să-l vadă câteva clipe pe bătrân. El îl înţelegea.
„Mama lor de comunişti, pă toţi să-i lichidaţi. Nu vezi cum îşi bat joc de noi?”, îi spusese când fugise de la facultate pentru a nu fi arestat. De doi ani nu mai ştia ce-i hodina. Oricum îl vor prinde şi pe el. Cei mai mulţi dintre fraţii săi căzuseră. Alţii îşi măcinau viaţa în puşcării. Îşi va lua rămas bun pentru totdeauna. Bătrânul, rămas singur, îşi înjura nevasta care nu era în cameră. Petre intrase demult în perete. Auzi tropote pe prispă. Uşa se deschise scârţâind a năpastă. „Ce… şi tu… ai murit?” Mirarea disperată, cumplită a bătrânului rămase în el. „Când… când te-au împuşcat?” reuşi să şoptească îngrozit.
Afară începuse să ningă. Târziu bărbatul privi pe fereastră. Zăpezile târzii, curate, spală gândurile. „Mamă, tată, io trebuie să mă duc.” Ieşi. Porni puţin după miezul nopţii. Zăpada proaspătă va păstra urmele paşilor. Apăsaţi, spornici, a cale lungă. La capătul lor un ochi de sânge. Cât ar curge pe o gaură de glonţ. Ochii nopţii pândesc neîndurători. Cruzi. Cer, muţi, sânge. Mereu sânge.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Uluiala”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
„Ploaie de cinci lei”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
