Continua colţul clădirii vechi. Gara oraşului, din cărămidă roşie. Lung, drept, perpendicular pe trotuarul ondulat de călduri. Mergea până foarte departe. În fiecare dimineaţă ieşind pe uşile din spatele gării, Bodolin îl însoţea. Aproape până la capăt, de unde o lua la stânga. Pe o străduţă cu nume de floare roşie. Înalt, câteva palme peste statura unui om normal te împiedica să vezi dincolo de el. Tăcerea cenuşie ascunde amănuntele vieţii. Deasupra, pe acoperişuri călărea cerul. Şi el cenuşiu. Lăptos. Un pântec imens!
Pe Bodolin dimineaţa îl dureau ochii. Nu se ştergea niciodată. Într-o mână, punga de un leu. Transparentă, cu două caiete şi un pix. În cealaltă, sandviciul cu urme de dinţi. Prea mult cenuşiu! Oile din Arşiţa dădeau sânge pe ţâţe. Mieii sugeau de două ori şi cădeau morţi. Arşiţenii le frecau ugerele cu slănină. Unii cu untură. Pe gură le turnau oţet călduţ de mere pădureţe, cu sare.
Petre Pocuţiu găsise pe poliţa din grajdul vacilor o sticlă prăfuită cu creolină. Bodolin departe într-un oraş, mare nod de cale ferată. Habar nu avea de laptele oilor de acasă. Sângeriu şi otrăvitor. Omora mieii după ce sugeau. Neted, exasperant de neted, fără nicio asperitate, zidul. Niciodată nu avea vreme să mănânce dimineaţa acasă. Programul în Complexul de vaci – Bârcea-Mare începea la ora şase. Odată, la capătul lui întâlneşte un prieten. Nimerit în gara aceea cu totul întâmplător.
Adormise într-un tren de noapte. Veşti despre alţi prieteni întâlniţi mai mult prin gări. Unii o duc bine. Alţii nu tocmai. S-a bucurat întristându-se şi s-a întristat bucurându-se. Privind gânditor de-a lungul zidului. De aproape era zgrunţuros. Încercând să-l treci ţi-ai fi zgâriat genunchii. Ingineri, agronomi, zootehnişti şi medici veterinari împrăştiaţi prin toată ţara. Ultima promoţie în stagiu. Trei ani trec greu. După, Bodolin va încerca să se tragă mai aproape de Arşiţa. Acasă. „Tu?” îl întrebă pe prietenul adormit în trenul de noapte. „Eu sunt mai aproape, da tot nu-i grozav.” Bodolin îşi priveşte ceasul de la încheietura mâinii. E o oră. Îşi strâng mâinile. „Baftă!” ca pe vremuri înaintea examenelor. Zidul mut, rece îl sfida, trasându-i drumul pentru mai departe. În spate, difuzoarele anunţau un nou tren. Bănui forfota peroanelor. Zidurile ne trasează existenţa fiecăruia. Precis, strict. Niciun pas, nicio privire dincolo. În Arşiţa sosiră trei veterinari cu sticluţe pline cu vaccinuri.
Înţepau oile sub pielea coapsei. Doi lei şaptezecişicinci de bani de cap. Noaptea visa zidul. Întins ca o piele şi ciuruit de gloanţe. Găurile păreau mici irişi ai unor ochi miraţi. Unul era mai mare şi iscoditor. În timpul războiului avusese loc o execuţie. Ceva cu o garnitură de tren, sabotori, îi explica printre lălăituri un beţiv. Refren la modă: „doo hic… domnişoooarăăă… domnişoooarăăă, ceee programmm aveeţ dă seaaarăăă…” Beţivul îşi desfăcu prohabul. Se întoarse spre zid şi urină. Bodolin simţi tristeţea irişilor. Nu ştia ce să aleagă. Să-şi urmărească destinul de-a lungul zidului, ori să privească, Dincolo, peste el. Îndoială, curiozitate, lunecare ce nu se mai termina. Bodolin tremura de frig. Simplu trecător într-un oraş, depare.
Ochiul din zid îl }rmăreşte atent. Zidul îi intra în piept. Lunecător se încolăceşte ca un şarpe în văgăună, pentru o iarnă lungă. Îl durea că nici acum, avându-l în el, nu putea şti ce se ascunde dincolo. „Amintirea zidului pe lângă care am trecut odată mă zguduie până la oase”. Scrisoare de la un prieten la o nouă adresă. „Ziduri peste tot, ziduri pentru toţi, oriunde…” gândi, împăturind hârtia albăstruie. Din trei sute de oi în Arşiţa rămaseră cincizeci. Şi acelea sterpe cu genunchii umflaţi. Veterinarii supravegheau îngroparea celor moarte în gropile cu var. În dimineaţa aceea şeful gării era pe peron. În spatele său doi ceferişti cu găleţi mari. Şeful le arăta zidul de la colţul clădirii din cărămidă roşie.
Ceferiştii începură lucrul înmuind periile în lichidul din găleţi. „Să prind pă cineva că se mai pişă aici” spuse şeful către ceferiştii mai mici în grad şi plecă salutat de câţiva navetişti zbârciţi de nesomn. Bodolin privi ochiul din zid cum se acoperă de-o pleoapă albă, umedă, pe care soarele dimineţii o zbicea iute.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Uluiala”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
„Ploaie de cinci lei”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
„Zăpezile târzii”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
