Lucrurile sunt simple… sau aşa ar trebui să fie. Un discurs public e o haină care trebuie să-ţi vină bine. Punct! Altfel, rişti să defilezi în faţa publicului într-o uniformă prăfuită sau, şi mai rău, într-un costum de bal mascat. Iar dacă încerci cu orice preţ să-i convingi pe cei din faţa ta că eşti îmbrăcat în frac… drumul până la pilda cu hainele împăratului e mult mai scurt decât credeai. Adesea, demarcaţia dintre firesc şi ridicol e fragilă.
Ce înseamnă ca această haină a discursului să-ţi vină bine? Înseamnă să fie cusută cum trebuie, să fi început cu alegerea materialului care se potriveşte cu profilul tău, cu personalitatea, cu momentul, dar mai ales cu publicul prin faţa căruia defilezi. În fond, publicul trebuie să-ţi cumpere haina. Apoi, înseamnă să ştii s-o porţi, să fii conştient de felul în care-ţi va sta cu ea, de ce mesaj transmiţi, purtând-o. Să nu-ţi pui paiete pe piept şi pene-n păr când e o prezentare de ţinute clasice. Să te uiţi în oglindă şi, înainte de a-ţi alege acest costum, dar şi după ce l-ai îmbrăcat. Iar dacă nu eşti Alain Delon, să poţi să vezi şi să accepţi asta şi să te comporţi ca atare. Şi dacă, din culise-ţi spune cineva că eşti ridicol, să nu te superi, ci să te mai uiţi o dată în oglindă.
De-aceea ne-a plăcut atât de tare discursul lui Donald Tusk; pentru că a fost construit bine, pentru că ne-a spus ceva, pentru că ne-a dat senzaţia că omul din faţa noastră merge pe drum, nu pe lângă. S-a respectat ceea ce, în limbaj comunicaţional, se cheamă schema comunicării, relaţia dintre emiţător şi receptor, având ca vehicul, ca mesaj, un discurs clasic cu elemente emoţionale foarte bine inserate. Ce-a spus Donald Tusk s-a potrivit cu momentul, a avut cârligele de ancorare în spaţiu, în valorile, în cultura şi în politica românești. N-a fost un discurs blând deloc, dar a fost unul cald şi ferm, în care se vedea că vorbitorul ştie şi simte ce spune. Toate acestea l-au făcut să fie un discurs perceput ca onest, să pară că a fost realizat chiar de vorbitor şi că se adresează fiecărei persoane în parte. Cu toţii rezonăm emoţional la valorile evocate în discurs, la Rapsodia română, la poezia lui Nichita Stănescu sau la proza lui Mircea Eliade.
Există o greşeală în care cad majoritatea vorbitorilor din spaţiul public, politicienii cu precădere: cea a clişeelor, a limbajului de lemn, a incongruenţei dintre ce sunt, ce vor să pară, ce cred că sunt, ce transmit, ce simt, ce cred că înţelege publicul. Cu alte cuvinte, e frecvent hiatusul creat între emiţător şi receptor, din cauza unui mesaj nepotrivit, a neînţelegerii rolului şi misiunii vorbitorului. Nu mai insist asupra cauzelor apariţiei acestui hiatus, pentru că ar trebui să pătrund în resorturile profunde ale formării clasei politice, în nevoia acută de profesionalizare a ei, în nevoia revirimentului moral al majorităţii celor care populează spaţiul public.
E trist că ne-am uimit cu toţii la ceea ce ar fi trebuit să fie firesc, adică la un discurs bun, emoţional, sensibil spus de un politician la un eveniment. De ce? Pentru că au avut – el sau consilierii săi – răgazul şi preocuparea de a se documenta, de a ne face să ne simţim respectaţi pentru că ne-a vorbit în limba română, pentru că ne-a demonstrat că ne cunoaşte exact cultura, literatura, sportul, maşinile, muzica la care rezonăm necondiționat. Pentru că, din ce-a spus, n-am simţit nici aroganţă, nici infatuare, nici suficienţă, nici derapaje lingvistice, logice, culturale. De aceea, discursul lui a fost proaspăt şi atât de altfel. A fost altfel, adică bun!
Pentru clasa politică românească ar trebui ca acest discurs să fie un duş rece, de trezire. Ar avea multe de învăţat de la politicienii străini, care – iată – se feresc de limba de lemn, de preţiozităţi inutile, dar fac apel la valori. Dar teamă mi-e că impactul mai profund l-a avut asupra publicului. Care, şi el, are multe de învăţat de aici… cel puţin cu privire la opţiuni, la alegeri, la curaj…
Dana G. BUZURA
