Skoda Octavia oprise la frizeria din Solotvino, aproape de podul peste Tisa, de vamă și de… casă. Solotvino, adică Slatina, mina de sare de lângă Sighet.
„Pe strada principală călătorul era îmbătat de mirosurile de cafea și de rahatul tăvălit în susan al turcului de peste drum”, zice frizerul. Scaun de stomatolog, scârțâind din toate șuruburile, dacă se rupe, dacă dau de pământ, vai de lombosciatica mea, vai de mine!
„Tuns scurt și dat cu pudră de talc pe ceafă, apoi bărbieritul cu apă rece”, prinde a povesti Ivan Ivanovici, frizer și tămăduitor cu vorbe. „O să te mănânce pielea capului măcar două ceasuri, așa se tundea și când am încorporat. Privește prin vitrină strada asta, altădată aromele puternice de tutun se strecurau în frizerie. Da, alte vremuri, alte obiceiuri, acuma-i Ucraina, atunci era Cehoslovacia, apoi Uniunea Sovietică, înainte Austro-Ungaria. Ai nimănui și-ai tuturor am fost și suntem. De la Iaremcea la Hust. Asta e, domnule. Au vrut cehii să ne dea României, în o mie nouăsuteoptușpe, pentru producția de sare a Ocnei preț de-un an. Românii au zis că n-au nevoie, că-și păstrează frontiera asta naturală cu Tisa și nu cu munții. Mai sus, la Iaremcea, a fost și Polonia”, vorbele bătrânului frizer ne învăluie. Șchioapătă ușor. Pornește radioul.
„Eram peste tot, domnule. Făceam bani. Comerț cu nasturi, ciorapi, prosoape. Armata. Vorbele care îmi sună și astăzi în urechi: «Țara are nevoie de armată», spuse în ungurește, rusește, cehește ori poloneză.
Am încorporat în Lemberg. Așa a fost. Alții la Debrecen, alții la Cracovia, la Brno ori Praga. După cum erau stăpânirile. La Lemberg erau două asistente medicale și-un doctor. «Dezbrăcarea», a zis doctorul. O blondă micuță, slabă, o brunetă grăsulie și curioasă. Ne priveau în zonele păroase. Cu rigla ne măsurau mărimea, știi dumneata la ce… Aveau mănuși pe mâini. Atâția centimetri, atâția milimetri. Transpiram. Valeri Postunov, tovarășul meu din Grosswardein, a avut o erecție de zile mari. S-a apucat doctorul de râs și am scăpat de controlul ăla. Armata unde se împărțea un pateu în trei. Mâncam orice ne cădea înainte. Frizeria era la subsolul cazărmii. Așa scria acolo pe o tablă : «Frizer și tămăduitor». Așa am scris și eu aici, domnule. Sunt apreciat de comunitate.
Apoi, Mozes, fotograful ăla, ne-a închipuit pe peliculă ca să ne aibă toate imperiile. Cu pulbere de magneziu care bubuia puternic la aprindere, de ni se închideau ochii și eram gata.
Am multe meserii. Mergeam de tânăr în Rusia, puneam radiatoare, eram instalator. Lucram de la om la om. Câștigam. Familia, ziceam atunci, e de bază. Copiii. Am trei. Doi la Moscova. Unul la Praga că-i pastor la «Martorii lui Iehova». Treaba lui, nu mă amestec. Până la lacul Baikal făceam o săptămână cu trenul din Munkacevo. Arhanghelsk, lângă Marea aia Albă. Stăteam șase luni. Bani. Și înapoi la familie. Aduceam grâu, păpușoi. Prima meserie de tâmplar am avut-o de la tata, apoi am fost electrician și asta de instalator am învățat-o singur. Da’ frizeria mi-e dragă, stai liniștit, mă pricep, am învățat-o tot în armată, dumneata ești român de dincolo, eu de dincoace, dar omul unde s-a născut acolo trebuie să și moară. Și zidar am fost. Îmi era dor de casă, veneam. Acuma n-aș mai pleca. Îmi ziceam: Ivan Ivanovici, ăsta sunt eu, mai importante sunt nevasta și familia decât banii. În afară pot fi banii. Vin în frizerie tot felul de inși, pun întrebări, trebuie să gândesc până să răspund, da’ n-aș refuza pe nimeni. E de bază: să nu fii vânzător de oameni. Da’ când nevasta era bolnavă, n-am dus-o la Ujgorod la operație. Nici vorbă. Tot la voi m-am dus. Adică la noi la Cluj, că-s mai buni doctorii ăia. Vine omul, uite dumneata, pune o întrebare și eu știu că are mai multe răspunsuri. Atuncea gândesc. Până nu gat, nu dau răspunsul, dacă greșesc, e treaba mea, că nu e treaba ta”, încheie Ivan Ivanovici. Apoi îmi spune, cu lumina pe față : „Te-am făcut mai tânăr cu zece ani”, își freacă mâinile și se apucă de măturat.
***
Minele de sare din Solotvino s-au închis. La „Muzeul sării” ajungi prin curtea vechilor exploatări. Barăci părăsite, fiare aruncate printre ierburi, lacul de sare. O cărare ce urcă până la casa directorului, lacătul de la poarta de intrare. Dacă e anunțat că sunt vizitatori, muzeograful vine de-acasă cu bicicleta. Are numărul de telefon pe poartă, sunăm, nu știe românește, noroc cu cameramanul care se descurcă în ucraineană. Apare după o jumătate de oră Margit, o tânără blondă, și ne deschide. E răcoros înăuntru. Câinele de pe lanț latră de parcă l-ar chinui foamea. Nu poți să privești în liniște. I-am dat douăzeci de grivne și tânăra s-a pus pe vorbit ca placa de pick-up.
„În anul o mie nouăsuteșaptezecișiopt, în Solotvino a ajuns Robert Maxwell, unul dintre magnații de presă ai Angliei. Cel care a înființat «Maxwell Comunications Corporation» și «Mirror Group Newspaper», și care mai avea patrusute de firme. Robert Maxwell s-a născut aici când era administrația cehă, într-o familie de evrei. Se spune că serviciile de spionaj din lume îi spuneau «Domnul Știe-Tot». Robert Maxwell era prieten cu marii șefi de state.
(Va urma…)
Marian ILEA
Citește și
Editorialul de miercuri: O copilărie în plin comunism (II)
