Pe 24 decembrie 2025, România a mai adăugat o lege în Monitorul Oficial. La prima vedere, una cu intenții nobile: combaterea antisemitismului, a urii și a extremismului. În realitate însă, această lege, cunoscută public sub numele de Legea Vexler, deschide o zonă periculoasă de incertitudine, unde nu mai este limpede ce ai voie să spui, ce ai voie să analizezi și ce ai voie să predai.
Problema nu este scopul declarat al legii. Combaterea urii este necesară într-o societate democratică. Problema este felul neclar în care legea definește limitele, lăsând loc interpretării discreționare. Iar acolo unde legea nu este clară, începe frica. Nu cenzura directă, ci autocenzura, cea mai eficientă formă de reducere la tăcere.
Sunt născut și crescut în Maramureș, un loc unde cuvântul a avut întotdeauna greutate. Aici, oamenii n-au avut nevoie de legi stufoase ca să știe ce e bine și ce e rău. Rânduiala se ținea din bun-simț, din respect pentru cei de dinainte și din grijă pentru cei care vin după noi. De aceea, atunci când apare o lege neclară, nu pot să nu mă întreb: ce se întâmplă cu libertatea noastră de a vorbi și de a ne aminti?
Ni se spune că noua lege apără societatea de ură și extremism. Intenția este bună, necesară, nu o contest. Dar forma ei, neclară și larg deschisă interpretărilor, trezește o neliniște adâncă. Pentru că noi, cei crescuți în tradiție, știm că lucrurile spuse pe jumătate pot face mai mult rău decât cele spuse greșit.
La noi, în Maramureș, istoria nu se învață doar din cărți. Se transmite din povești, din nume, din cimitirele cu cruci de lemn și din amintiri spuse la gura sobei. Nu toate sunt comode. Nu toate sunt frumoase. Dar sunt ale noastre. O lege care nu spune limpede ce ai voie și ce nu ai voie să spui despre trecut riscă să ne învețe tăcerea. Și tăcerea, știm bine, nu vindecă nimic.
Nu cred că cineva vrea interzicerea cărților sau arderea lor în piețe. Pericolul e mai subtil. O carte nu va fi scoasă din bibliotecă, dar va fi lăsată să prindă praf. Un autor nu va fi condamnat, dar va fi ocolit. Un profesor nu va fi pedepsit, dar va alege să nu mai vorbească. Asta nu e cenzură cu bâtă. E cenzură cu frică.
Am auzit că, prin alte părți, până și Shakespeare e privit cu suspiciune în marile universități. Nu e interzis, dar nu mai e sigur. Dacă acolo se ajunge la așa ceva, ce ne facem noi, cu istoria noastră mică, dar dureroasă? Cu Eminescu, cu Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu, cu toți cei care au scris într-o vreme când lumea nu era împărțită după regulile de azi? Îi vom înțelege sau îi vom ascunde, de teamă?
Noi, maramureșenii, am trăit destul sub porunci strâmbe ca să știm ce înseamnă legea fără suflet. Comunismul nu ne-a luat doar pământul, ci și glasul. A vrut să ne ia și religia. Și tocmai de aceea, libertatea cuvântului nu e pentru noi un moft intelectual. E o rană care s-a vindecat greu. O lege neclară riscă să o redeschidă.
Nu cer libertatea de a jigni. Cer libertatea de a gândi. De a pune întrebări. De a spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci când adevărul e incomod. O societate sănătoasă nu se apără prin tăcere impusă, ci prin dialog. Prin lumină, nu prin umbră.
Poate că legea va fi aplicată cu măsură. Poate că nu va abuza nimeni de ea. Dar o lege care sperie oamenii înainte de a fi aplicată e deja o problemă. Pentru că atunci când omul se teme să vorbească, nu mai e liber. Iar fără libertate, nici tradiția, nici cultura, nici credința nu pot dăinui.
În Maramureș, se spune că ce nu-i clar nu-i curat. Iar o lege care ne face să ne gândim de două ori înainte să ne amintim cine suntem e, cel puțin, un semn că am luat-o pe un drum care cere mare atenție.
Vasile Petrovan
