Discuțiile privind o posibilă încheiere a conflictului din Ucraina par mai degrabă un pretext grosolan pentru o reconfigurare radicală a granițelor, decât o revenire la stabilitate. Așa-numitele „negocieri de pace” reprezintă mai degrabă o capitulare care include cedarea unor teritorii către Federația Rusă, și care riscă să redeseneze harta Europei cu forța. Vorbim de aproximativ 20% din teritoriul ucrainian.
O astfel de direcție nu doar că zguduie arhitectura de securitate internațională, ci readuce în prim-plan spectrul reactivării serviciului militar obligatoriu în statele europene, inclusiv în România.
Confruntat cu gravitatea situației, președintele interimar Ilie Bolojan a convocat pentru miercuri, 30 aprilie, la ora 14:00, o ședință de urgență a Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Pe masa discuțiilor se află subiecte cu un potențial exploziv. Este vorba de trimiterea de trupe românești în Ucraina, participarea la Planul European „Readiness 2030”, modificarea legislației privind apărarea națională, mobilitatea militară, dar și măsuri pentru securizarea infrastructurii energetice și spațiale.
Ședința CSAT vine în contextul unei propuneri controversate, vehiculate la nivel internațional, mai exact de recunoașterea de către SUA a anexării Crimeei de către Federația Rusă și a altor teritorii ocupate din estul Ucrainei. O asemenea decizie ar arunca în aer principiile dreptului internațional consfințite prin Actul Final de la Helsinki din 1975, care interzice modificarea granițelor prin forță. Ar însemna, practic, o legitimare a agresiunii militare rusești și o deschidere a cutiei Pandorei în toată Europa și nu numai.
Un asemenea acord ar trimite un semnal extrem de periculos către alte state sau formațiuni politice care nutresc vechi ambiții teritoriale. Deja, în spațiul public internațional au apărut voci controversate care vorbesc despre „precedente istorice” ce ar putea fi reevaluate în acest context.
Un exemplu îngrijorător vine din Olanda, unde politicieni de extremă dreaptă au sugerat că, dacă Europa acceptă împărțirea Ucrainei, atunci și Țările de Jos ar avea „dreptul” de a revendica părți din Belgia sau chiar din nordul Franței, în virtutea unor identități culturale sau istorii comune de secole. Să nu mai vorbim de faptul că președintele Trump își dorește să anexeze Groendlanda, Canada și Panama.
Suntem într-o epocă nouă, iar țările de pe flancul estic, Polonia, România, țările baltice, trebuie să se pregătească pentru autoapărare. Planul de mobilitate militară al României ar putea fi doar începutul unui nou tip de organizare socială, în care serviciul militar, sub o formă sau alta, va redeveni o realitate.
Nu este doar România în această situație. Polonia își construiește deja cea mai mare armată terestră din Europa. Germania are probleme grave în atragerea de personal militar, iar în Franța, Elveția, Suedia, se studiază modele hibride de armată cetățenească, de 3 săptămâni de armată obligatorie pe an.
În același timp, faptul că lideri influenți din SUA, precum Marco Rubio, își amână întâlnirile cu aliații europeni pe teme vitale, adaugă și mai multă incertitudine. Să nu uităm că președintele american, Donald Trump, are o problemă personală mai veche, nu cu Ucraina, ci cu Zelenski, legat de prima campanie a sa, când a cerut informații despre Biden dar acestea nu au venit.
În acest context, tot mai multe voci susțin că viitorul președinte al României trebuie să fie un lider ferm, capabil să navigheze cu luciditate între Washington și Bruxelles, într-un moment în care diplomația slăbește și instinctul de supraviețuire al statelor europene devine dominant.
România nu poate ignora realitatea că frontul de est al Europei este, pentru a câta oară, în pericol. De aceea, nu mai poate sta pasivă, cu brațele încrucișate, în timp ce Rusia rupe cu nerușinare bucăți din Europa. Nu avem motive de bucurie, nici de speranță, până când comunitatea internațională nu va reveni la o singură voce fermă și coerentă.
Vasile Petrovan
