„A fost un copil cuminte. Nu ne-a făcut probleme. A învățat, a fost liniștit, respectuos. L-am crescut bine”. Așa încep multe povești care par fericite. Și, pentru o vreme, chiar sunt. Doar că, uneori, „copilul bun” devine adolescentul pierdut. Adolescentul care simte un gol, dar nu știe de unde vine. Care pare că are tot ce-i trebuie, dar ceva lipsește. Care ajunge să caute în afara familiei ceea ce nu a simțit înăuntru: validare, apartenență, libertatea de a fi întreg, nu doar „bun”.
Sunt adolescenți care nu se pierd pentru că au fost neglijați. Ci pentru că nu au fost cunoscuți cu adevărat. Crescuți cu grijă, dar nu cu profunzime. Iubiți, dar în limitele emoțiilor acceptabile. Furia nu era bună. Gelozia, urâtă. Tristețea, prea grea. Frustrarea, inadecvată. Copilul învață repede ce se acceptă și ce trebuie ascuns. Așa că învață să fie „ok”. Își dă singur tonul vocii, își înghite emoțiile, își pune zâmbetul pe față și merge mai departe. Dar emoțiile nu dispar. Ele se strâng. Ele cresc. Ele încep să iasă la suprafață, de obicei exact când copilul devine adolescent și nu mai poate să le țină ascunse. Iar părintele e luat prin surprindere. Cum e posibil? De unde vine asta? Am fost acolo, am făcut tot ce trebuia. Și totuși… apare ruptura. Se închid uși. Se deschid ecrane. Se caută alte „familii”: în anturaje, în relații, în rețele sociale.
Un copil care nu simte că poate fi întreg în fața părinților va căuta apartenență în altă parte. Nu pentru că vrea să fugă de acasă, ci pentru că nu s-a simțit niciodată cu adevărat „acolo”. Emoțiile lui cele mai grele nu au avut loc. Și dacă un copil simte că nu poate fi furios, trist, vulnerabil, atunci nu simte că e iubit pentru cine este, ci pentru ce arată. Iar de aici începe distanțarea. E ușor să crezi că, dacă ai făcut tot ce ai putut, copilul va fi bine. Dar copiii nu au nevoie doar de structură și reguli. Au nevoie să fie văzuți. Nu doar cu ochii, ci cu inima. Să simtă că emoțiile lor nu sunt „prea mult”. Că pot plânge, pot urî, pot greși, și totuși rămân în brațele tale. Mulți adolescenți cad pradă capcanei online-ului tocmai pentru că acolo găsesc ceva ce n-au găsit acasă: iluzia că sunt importanți. Că „contează”. Că sunt „ca ceilalți”. Și da, e iluzie. Dar când ești gol pe dinăuntru, te agăți și de iluzie. Like-urile încep să țină loc de dragoste. Followers-ii țin loc de prieteni. Relațiile rapide, consumate pe fugă, țin loc de intimitate. Copilul nu vrea superficialitate. Vrea validare. Dar nu o mai caută unde nu a simțit-o.
Adevărul dureros este că mulți părinți nu știu cum să fie acolo cu adevărat. Nu pentru că nu vor. Ci pentru că nimeni nu a fost acolo pentru ei. Și merg mai departe în același model: „Trebuie să fii tare.” „Nu te mai smiorcăi.” „Hai că nu e așa grav.” Doar că aceste replici, repetate la nesfârșit, îi spun copilului: „Emoțiile tale nu au loc aici.” Iar copilul învață să nu mai simtă. Sau, mai rău, să simtă vină pentru ce simte. Ce putem face? Putem începe prin a fi sinceri cu noi. Să ne întrebăm dacă ne știm cu adevărat copilul. Nu pe cel de pe rețele. Nu pe cel care răspunde politicos. Ci pe copilul care tace în camera lui. Pe cel care râde prea tare sau e mereu obosit. Pe cel care nu mai vorbește ca înainte. Sau pe cel care nu ne spune niciodată „nu”, dar care, în tăcere, se rupe de noi.
Putem învăța să validăm fără să fim permisivi. Să spunem: „E ok să fii furios. Nu e ok să lovești. Dar hai să vedem ce te-a rănit.” Să întrebăm cu adevărat: „Cum ești?” – și să avem timp să ascultăm. Fără morală. Fără predici. Doar cu prezență. Cu ochii și cu inima. Putem spune și noi: „Și eu m-am simțit singur. Și mie mi-a fost rușine. Și eu am crezut că nu sunt suficient.” Nu ne slăbește asta în fața copilului. Ne apropie. Ne face umani. Ne scoate din rolul de părinți care știu tot și ne pune în rolul de oameni care simt. Iar copiii, contrar a ceea ce credem, nu vor perfecțiune de la noi. Vor sinceritate. Emoție. Oglindire. Puterea noastră ca părinți nu stă în control. Ci în conexiune. În capacitatea de a crea un spațiu în care copilul poate fi întreg: cu bune, cu rele, cu lumină și cu umbră.
Să știe că orice parte din el e binevenită. Că orice întrebare are loc. Că orice emoție poate fi numită, simțită și dusă mai departe – nu singur, ci împreună. Copilul bun care nu a fost știut nu are nevoie de mai multă disciplină. Are nevoie să fie privit cu adevărat. Nu când e cuminte. Nu când ia note bune. Ci mai ales atunci când nu știe cine este. Când se caută. Când greșește. Când plânge. Când se închide. Atunci are nevoie să fim acolo. Poate e momentul să ne întrebăm: Ce știm despre copilul nostru? Ce simte el când nu ne uităm? Ce n-a avut curajul să ne spună? Poate e timpul să nu mai presupunem că e bine doar pentru că tace. Uneori, întrebarea „Ești bine?” spusă cu blândețe și răbdare, e primul pas spre un copil care începe să fie văzut. Cu totul. Și abia atunci… e cu adevărat iubit.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan și Dr. Rebeca Breg, despre relația dintre copii, media și echilibrul psihologic
