De ce e momentul să vorbim serios despre consumul de media în copilărie? Ce se întâmplă cu un copil atunci când crește în fața unui ecran? Ce pierde când nu mai are parte de priviri reale, de joacă liberă, de timp lent, nefiltrat? Ce se frânge în el când lumea devine un scroll infinit, iar valoarea personală se măsoară în like-uri?
Vinerea aceasta am avut bucuria și responsabilitatea unei conversații care, sper, va merge mai departe de pereții unei librării. Alături de Dr. Rebeca Breg – specialistă în științele comunicării, pedagogie media și cadru didactic la Universitatea din Salzburg – am vorbit despre un subiect care ne privește pe toți, fie că vrem sau nu: relația dintre copii, media și echilibrul psihologic.
Discuția noastră a pornit de la observații concrete, validate de cercetare, dar și din realitatea din cabinet: copii care nu se mai pot concentra, care nu știu să se joace singuri, care devin irascibili atunci când ecranele dispar. Părinți care simt că pierd controlul, dar nu știu exact unde și când s-a produs ruptura. Ce am înțeles, încă o dată, este că nu vorbim doar despre „prea mult timp pe telefon”.
Ci despre o întreagă cultură care se construiește în jurul recompensei imediate, al comparației constante și al unei vieți digitale care hrănește o foame de atenție pe care lumea reală pare că nu o mai poate potoli. Creierul copiilor caută în mod natural explorarea, interacțiunea, sensul.
Doar că în spațiul digital, aceste nevoi sunt deturnate și reambalate în forme care le dau dependență: recompense rapide, validare superficială, conținut exploziv, dar gol. Și atunci când aceste stimuli devin normalul zilnic, lumea reală începe să pară plictisitoare, grea, lipsită de strălucire. Se pierde răbdarea. Se pierde capacitatea de a aștepta, de a asculta, de a crea cu mâinile ceva. Se pierde jocul liber. Iar jocul, așa cum spui și tu în notițe, nu e un moft.
Este fundamentul dezvoltării emoționale și cognitive. Este modul în care copilul învață lumea, învață pe sine, învață să-și regleze emoțiile, frustrarea, curiozitatea. În lipsa acestui spațiu viu, nefiltrat, dezvoltarea e dezechilibrată, grăbită sau fragmentată. Părinții nu mai știu ce să facă. Se simt singuri în lupta cu „toată clasa are telefon”, iar cei care aleg altceva riscă să fie judecați drept exagerați. De aceea e nevoie de o schimbare de mentalitate care să vină nu doar din familie, ci din comunități.
E nevoie de profesori care să nu mai tolereze ecrane la ore. De școli care să creeze zone libere de telefoane. De alți părinți care să susțină și să normalizeze alegerile sănătoase. Și e nevoie, mai ales, de adulți care să nu mai fugă de întrebările incomode:
– Ce tip de viață construiesc eu cu timpul meu liber?
– Ce model de atenție ofer copilului meu?
– Ce las în el când eu sunt mereu pe telefon și îi cer lui să se oprească?
Copiii nu ascultă ce le spunem. Ne imita. Dacă noi ne întoarcem spre viața reală, o vor face și ei. Dacă noi creăm spații fără ecrane, și ei vor învăța să stea cu propriile gânduri. Dacă noi avem curajul să fim prezenți, să ne reglăm, să tăcem împreună, să construim relații, atunci și ei vor ști cum se face. Nu e despre perfecțiune. E despre direcție. Despre a alege, zi de zi, ceea ce îi întărește pe copii din interior. Să le oferim un spațiu sigur, viu, care să nu le ceară să fie distrați, populari, performanți. Ci pur și simplu să fie.
Pentru că un copil iubit, văzut, auzit – e un copil care va ști să-și pună întrebările. Iar un copil care își pune întrebări, nu va rămâne captiv în lumea în care totul pare să aibă deja un răspuns. Am vorbit despre media, dar nu în sensul tehnic, ci profund, uman: ce se întâmplă cu dezvoltarea unui copil când centrul universului său devine ecranul? Când interacțiunea directă este înlocuită de stimuli rapizi, iar recompensa vine instant, fără efort, fără relație, fără gândire? Ce putem face?
Putem începe prin a construi o cultură a limitelor sănătoase. Să întârziem expunerea la rețele sociale. Să nu oferim telefonul prea devreme. Să avem spații în casă unde ecranele nu intră: la masă, în dormitor, în drumul spre școală. Putem deveni modele – nu perfecți, dar conștienți. Dacă un copil ne vede mereu cu ochii în ecran, va înțelege că acolo e interesul nostru.
Dacă ne vede implicându-ne, jucându-ne, întrebând „ce simți?” în loc de „ce ai făcut azi?”, atunci va învăța ce înseamnă conexiunea reală. Școlile pot crea reguli clare. Comunitățile pot iniția pacte între părinți. Putem avea curajul să spunem: „nu e doar despre telefon, e despre copilărie”. Și poate cel mai important – să începem să ne punem întrebări. Adevărate. Dureroase uneori. Dar necesare.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Glimmerele – antidotul pentru o minte copleșită
