Dacă vi s-ar povesti acum despre un personaj care a devenit scriitor mai mult de nevoie, decât din chemare, care și-a scris primul roman în tranșeele Primului Război Mondial și s-a căsătorit în același an în care a încercat să-și curme zilele, ați crede că este un erou real sau unul imaginar? Câți dintre voi ar ghici că acest om cu un parcurs atipic este băimărean? Și câți i-ați recunoaște numele: Tersánszky Józsi Jenő?
Paradoxurile de pe malul Săsarului
A surprins, a contrariat, s-a prăbușit, s-a reinventat, a fost irezistibil atras de adrenalină, de tot ce era diferit și de… libertate. Nu e ușor să schițezi portretul cuiva care a trăit în contradicție cu orice așteptare rațională, să scrii convențional despre un om pe care toată viața l-au plictisit convențiile. Să vedem, totuși, ce iese…
Tersánszky Józsi Jenő s-a născut în 1888, în Baia Mare (pe atunci Nagybánya), într-o familie respectabilă, dar cu o situație financiară instabilă. Casa părintească se găsea pe Stradă Închisă (Zárt utca), la hotarul cu vechile ziduri ale cetății Rivulus Dominarum și peste drum de biserica românească a orașului, însă refugiul lui real era malul râului Săsar din imediata vecinătate, unde petrecea mult timp cu copiii romi din cartier. Acolo a învățat să fumeze trabucuri, să joace cărți, acolo a adunat inspirație pentru personajele de mai târziu. Printre lecturile sale preferate din copilărie se numărau „O mie și una de nopți”, „Robinson Crusoe” și basmele scriitorului transilvănean Elek Benedek.
Încă din liceu, pe care l-a absolvit în 1906, Tersánszky s-a remarcat ca un campion al paradoxurilor. Firav ca statură, dar as la gimnastică, complet afon, conform profesorului de muzică, dar cu o voce care strălucea în corul școlii. Ultimul din clasă? Poate. Dar memoria lui și mintea ageră compensau lipsa unui carnet de note strălucit.
Tinerețea lui Tersánszky a fost marcată semnificativ de prietenia cu artiștii Școlii băimărene de pictură, care l-au fascinat, i-au alimentat imaginația și l-au inspirat să scrie, la maturitate, (și) critică de artă. „Nu doar despre cele mai recente mișcări în arta plastică am aflat în cercul lor, ci și despre cele mai recente probleme literare, filosofice și chiar științifice”, avea să-și amintească mai târziu Tersánszky.
Casa părintească din Baia Mare, Sursa foto: Dávid Lajos
Luptele de pe front și bătăliile interioare
Vrăjit de lumea artiștilor, și-a dorit inițial să devină pictor. Familia, pragmatică, i-a deturnat însă aspirațiile și l-a împins către o carieră juridică. Așa că a urmat pentru o scurtă vreme scenariul părinților (mai cu seamă al tatălui). Ajuns la Budapesta pentru a-și continua studiile, mirajul traiului boem a ieșit, în cele din urmă, biruitor: își risipește banii de școală pe distracții, renunță la facultate și ajunge să lucreze ca ajutor de zidar. În paralel cu munca fizică, scrie, iar prima sa povestire, Firona, e publicată în 1910 în Nyugat, cunoscuta revistă maghiară în care vor putea fi citite multe din scrierile lui ulterioare.
Între 1914 și 1918, a luptat ca voluntar în Primul Război Mondial. A scris de pe câmpul de luptă și, în 1916, i s-a publicat întâiul roman, Viszontlátásra, drága… (La revedere, dragă), considerat a fi și primul roman maghiar autentic anti-război, apreciat cu entuziasm de poetul ardelean Ady Endre. După ce supraviețuiește unui an de prizonierat pe frontul italian, se întoarce la Budapesta în 1919, unde îl așteaptă o realitate dură: sărăcia și lipsa unui loc de muncă.
În 1921, într-un moment de disperare, Tersánszky a încercat să-și încheie socotelile cu viața aruncându-se în Dunăre de pe Podul Erzsébet. Instinctul său de supraviețuire l-a făcut să înoate până la mal și să se salveze, iar incidentul a servit, accidental, drept anunț matrimonial: povestea ajunge în presă și o tânără cu ambiții literare, Molnár Sári, îi scrie o scrisoare. Ce urmează? O corespondență care se transformă într-o poveste de dragoste și o căsătorie în toamna aceluiași an. Mireasa a fost dezmoștenită, însă mariajul a durat aproape patru decenii. Și ca să fie un an cu adevărat memorabil, tot în 1921, publică primul volum al seriei sale de referință, Kakuk Marci.
Perioada interbelică a fost un mountain-rousse pentru Tersánszky. A devenit redactor-șef la Nyugat, a petrecut două luni în închisoare pentru literatură considerată scandaloasă, a fondat propriul teatru și a devenit un auto-proclamat „umorist muzical”. Pentru a-și plăti facturile, scria și literatură de masă sub pseudonim.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tersánszky și-a folosit talentul la desen și relațiile pentru a falsifica documente, a ajuta și a ascunde evrei persecutați. După război, a continuat să scrie și să performeze în baruri, iar în 1949 a fost distins cu Premiul Kossuth.
Rămas văduv în 1960, s-a recăsătorit în 1965. A locuit 31 de ani pe strada Avar din Budapesta, unde și-a petrecut ultimele zile. S-a stins din viață în 1969, lăsând în urmă o operă vibrantă și o poveste de viață captivantă, vrednică de film de Oscar. Dacă adăugăm, printre altele, că știa să cânte la două fluiere deodată, că a inventat o frână de bicicletă și o barcă în care naviga pe Dunăre, ar fi informații care poate nu mai surprind după câte s-au scris mai sus.
„În cei optzeci de ani de viață, a trăit sub conducerea a patruzeci și doi de șefi de stat și de guvern, fără ca vreodată să spună sau să scrie un cuvânt bun despre ei, despre regimurile sau politicile lor. Nu a căutat niciodată favorurile puterii, doar pe cele ale doamnelor. Într-o singură persoană, el a întruchipat un cavaler al literaturii, al vinului și al femeilor. Uneori, un rătăcitor.” (Motorcza Gyula via Dávid Lajos)
Tersánszky Józsi Jenő la 66 de ani Foto: Fortepan/ Kotnyek Antal
Eroii vagabonzi ai micilor orașe
Cu toate căderile și controversele, criticii și premiile literare (Baumgarten, Kossuth) l-au confirmat drept unul dintre cei mai buni scriitori maghiari ai secolului XX. A trăit mult, dar a și scris mult: nuvele, romane, piese de teatru, texte de cabaret, critici, memorii și povești pentru copii.
A fost primul autor din literatura maghiară care a ales să își concentreze opera asupra celor marginalizați, așa-zișii „ratați” ai societății. Vagabonzi, orfani, oameni aflați dincolo de limitele morale sau sociale – acestea sunt personajele sale centrale, nu dintr-un capriciu literar, ci pentru că autorul i-a cunoscut îndeaproape și s-a simțit profund apropiat de ei.
Ciclul celor șapte romane Kakuk Marci reprezintă opera sa de căpătâi, publicată pentru prima dată integral în 1942, într-un singur mare roman, în două volume. Marci, un „derbedeu” modern, un orfan crescut fără avere, fără locuință, fără un loc de muncă stabil, impresionează prin inteligența ascuțită, inima bună, umorul viu și instinctul de a găsi soluții ingenioase chiar și în cele mai dificile situații.
Testul de popularitate
Am întrebat 80 de băimăreni dacă știu cine a fost Tersánszky Józsi Jenő. Cu foarte mici excepții, maghiarii au răspuns afirmativ, unii mi-au trimis fotografii cu cărți de-ale lui din bibliotecile personale sau mi-au spus că l-au citit de mici. Pe de altă parte, dintre băimărenii români, doar un singur interlocutor știa despre cine vorbesc: fostul meu profesor de literatură din liceu, dl Vasile Leschian, care mi-a oferit o sinteză: „A fost un romancier maghiar, născut în Baia Mare, cam pe la sfârșitul secolului al 19-lea, dar trăitor în Budapesta, unde s-a stins din viață după anul 1965.” Tersánszky nu prea pare să se fi bucurat de popularitate nici în familiile mixte ale urbei. Doar un prieten cu tată român și mamă maghiară mi-a spus că îi cunoaște numele. Încercări de popularizare a scriitorului s-au făcut în oraș: „În 2018, cu ocazia a 130 de ani de la nașterea scriitorului Tersánszky Józsi Jenő, am inițiat în cadrul Főtér Fesztivál – Zilele Maghiare Băimărene, amplasarea unei plăci comemorative, în trei limbi: maghiară, română și engleză. Pe placă se găsește și un citat, în care scriitorul descrie centrul vechi al orașului”, am aflat de la Pintér Zsolt, președinte UDMR Maramureș. Placa se poate vedea pe zidul unei clădiri de pe strada Vasile Lucaciu (peste drum de placa dedicată altui scriitor maghiar, Petőfi Sándor) însă, din păcate, nu pare să fi reușit să familiarizeze prea mulți localnici cu numele autorului.
Placa memorială, strada Vasile Lucaciu, Baia Mare Foto: Rada Pavel
Amintiri din copilărie
Cu Dávid Lajos, administratorul Centrului Cultural Teleki și o figură bine-cunoscută în lumea culturală maghiară a orașului, am povestit minute bune. Ne-am întâlnit în biroul său, aflat la câțiva pași de încăperea care găzduiește biblioteca Centrului, ce poartă numele Tersánszky Józsi Jenő, scris cu litere aurii pe ușa de lemn masiv. L-am întrebat cum a reușit scriitorul să păstreze legătura cu Baia Mare în anii maturității și iată răspunsul primit: „Prin 1913 sau 1914, Tersánszky a scris din Baia Mare o scrisoare adresată unui redactor din Budapesta. A fost ultima scrisoare trimisă de aici și de altfel, ultima dată când a vizitat orașul natal. Ulterior s-a înrolat și după Război, nu a mai revenit. De ce? Într-un interviu oferit pe la sfârșitul vieții, mărturisește motivul, spunând că a preferat să păstreze în minte imaginea orașului pe care o avea din trecut, neatinsă de timp.”
Deși a plecat de foarte tânăr din Baia Mare, amintirile copilăriei și adolescenței petrecute aici l-au urmărit toată viața. Oamenii cunoscuți în tinerețe i-au servit drept muză pentru personaje. Conform spuselor scriitorului, cel mai faimos personaj al lui, Kakuk Marci, a fost inspirat de un coleg de școală, care a studiat la Școala băimăreană de pictură și a murit de tânăr din cauza unei boli de plămâni. Atmosfera micului oraș minier se regăsește în mai multe dintre scrierile lui, însă nicăieri nu e descrisă mai plastic decât în A félbolond (Pe jumătate nebun), lectura ideală pentru oricine vrea să înțeleagă cum arăta Baia Mare în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, într-o vară cu efervescență boemă, când numeroși pictori animau orașul. Aflu asta tot de la Dávid Lajos, care se oferă să îmi traducă un pasaj din carte în care ne este zugrăvit orașul: „Ne-am oprit în mijlocul podului. La est, de unde curgea Săsarul, de-a lungul albiei sale cu pietre de un galben strident, se întindea canalul morii și puteai vedea cladirea solidă și frumoasă a fostei monetării, albă și intactă, cu zidul cetății și cu bastionul său rotund, masiv.”
Pechán József, Nagybányai táj (Peisaj din Baia Mare), 1910
Baia Mare: literatură, realitate și nepăsare
Probabil vă întrebați de ce am apelat la traduceri semi-improvizate, de ce am ascultat relatări despre cărți în loc să le citesc pur și simplu. Răspunsul e scurt: nu cunosc limba maghiară și autorul nu a fost tradus în română. De-a lungul anilor, căutând să aflu cât mai multe despre trecutul orașului, m-am întâlnit cu numele Tersánszky Józsi Jenő în repetate rânduri. Totuși, universul său literar mi-a rămas inaccesibil. Cărțile i-au fost publicate în engleză, franceză, germană, rusă, bulgară, cehă și slovacă. În română, nu. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” nu duce lipsă de volume semnate de el, cele mai multe fiind în maghiară, unul în germană și unul în franceză. Da, Marci Kakuk poate fi descoperit ca Martin Coucou, dar nu și ca Mărtinaș Cucu.
E ironic cum într-un prezent în care mulți sunt captivați de teorii bizare, înclinate spre mistificarea istoriei și protocronism, nu suntem interesați de fapte și personaje reale. Surâdem flatați la teorii potrivit cărora Romeo și Julieta au fost băimăreni, însă nu știm nimic despre băimăreni reali, cu viață reală, palpabilă și palpitantă.
„Originea mea este amestecată, precum desaga unui cerșetor, sau așa cum i-ar sta bine unui adevărat fiu al fostului Imperiu Austro-Ungar”, scria la un moment dat Tersánszky. Cultura Băii Mari e și ea amestecată, pestriță și mi-aș dori, cu toată naivitatea, să o cunosc, dincolo de bariere de limbă, naționalism și alte limitări pe care nu le găsesc defel atrăgătoare.
Se spune că Tersánszky avea dificultăți în a scrie începuturi și finaluri. Eu m-am chinuit cu tot articolul, încercând fără succes să nu lungesc prea mult povestea. Dar uite că am reușit, cel puțin, să încep cu un ton senzațional și să închei cu unul educativ-multicultural. Dacă ați ajuns până aici, poate că nu a fost chiar degeaba. Cu puțin optimism, câteva zeci de băimăreni vor ști, după lectura acestui text, cine a fost Tersánszky Józsi Jenő.
Epilog:
„Oamenii de azi sunt activi. Distrug, demolând și numind asta „construcție măreață”… Așadar, mă întreb: dacă în sufletul nostru există o imagine frumoasă și plină de viață, nu ar trebui să o păstrăm așa cum este? Este liber, înțelept sau merită să o tulburăm cu o imagine rece, nouă și indiferentă care să ne răvășească amintirile?” (Tersánszky Józsi Jenő, A félbolond, 1947)
Fragment din „zestrea” Tersánszky la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare Foto: Rada Pavel
RADA Pavel
Foto deschidere – Fortepan / Hunyady József
Rada Pavel este băimăreancă, absolventă de Jurnalism. Fără să fi făcut vreodată, cu adevărat, gazetărie, scrie când îi vine, sincer, fără prețiozități, despre trei categorii de lucruri: care o fascinează, care o revoltă și care o emoționează. De-a lungul anilor, s-a concentrat îndeosebi pe subiecte precum patrimoniu cultural și turism în Maramureș, iar subiectele de mai sus au fascinat-o, au revoltat-o și au emoționat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.
Citește și
Din Scoția în Maramureș: martorul unei culturi aflate la răscruce de drumuri
