Una dintre cele mai vechi locuințe ce se păstrează la Muzeul Satului din Baia Mare este casa-școală, unde în urmă cu sute de ani locuia un învățător și câțiva copii învățau carte.
Mentalitatea de atunci era total diferită față de acum. Dacă acum auzim despre profesori umiliți sau chiar înjunghiați la școală, cu sute de ani în urmă așa ceva nu încăpea nici în cea mai bogată imaginație. Învățătorul și preotul erau cei mai importanți oameni din sat. Iar dacă preotul avea casa parohială și învățătorul primea o locuință. Doar că acesta trebuia să păstreze o încăpere pentru elevi, unde aceștia veneau la cursuri.
O astfel de casă, păstrată acum la Muzeul Satului din Baia Mare, are două încăperi. Una dintre ele este cea în care se intră direct de afară și arată ca un hol. Dar acolo era, practic, locuința dascălului. În cealaltă încăpere învățau circa 9-10 elevi. Cel mai probabil erau de toate vârstele, judecând după dimensiunile diferite ale băncilor.
Practic, copiii treceau prin camera dascălului, înainte de a ajunge în sala de clasă.
„Casa a fosta dusă la muzeu în 1977 din Giulești”, începe explicațiile Ilie Gherheș șeful secției Muzeul satului de la Muzeul de Etnografie și Artă Populară. „Sunt numai două încăperi. Una în care învățau copiii și tinda, prin care se intra și care era locuința învățătorului. Astăzi ni se pare absurd, neigienic, dar gândiți-vă câtă intimitate era acolo. Cu câtă aferență venea copilul acela al țăranului – sigur analfabet, că la 1794 nu știu câți știau carte într-un sat – și intra cu sfială prin casa învățătorului și după aceea în sala de clasă. Intra aproape ca printr-un purgatoriu emoțional educațional, cultural. Era o altă lume, una fabuloasă”, continuă el.
Geamurile, acoperite cu o membrană
Casa păstrează gamurile foarte mici. Uneori, acestea nu erau acoperite cu sticlă, cu doar cu o membrană obținută din vezica unui animal mare preum vită sau porc. „Geamurile erau la absolut toate casele țăranilor foarte mici”, mai explică muzeograful. „De ce erau mici? Pentru că glaja, adică sticla făcută manual, era foarte scumpă. Și în momentul în care se spărgea și trebuia înlocuită, era o problemă gravă. Pentru că nu găseai sticlă decât la câteva sate distanță”, mai spune el.
Geamgiul, care umbla din sat în sat cu stică de diferite dimensiuni în spinare, venea rar. Așa că oamenii au găsit o soluție. „În momentul în care nu era sticlă, se punea vezica de porc sau de bou, să fie cât mai mare. În ultimă instanță, mai exista expresia la români – că n-am fost toți nobili -: neam de neam cu perna-n geam. Adică se punea o pernă, pentru că ținea izolat locul”, mai explică el.
Au înțeles importanța școlii
Școala ardeleană a fost la acea vreme un program prin care se încerca alfabetizarea copiilor de la sate, care rareori ajungeau la școală. „În absolut toate localitățile s-a inițiat acest program de către Școala ardeleană. Adică un învățător care să învețe copiii comunității satului. Școala se numea confesională pentru că era organizată pe lângă biserică. Uneori chiar în tinda bisericii, dacă nu era casă. Prima dată așa s-a organizat, în tinda bisericii. Mai apoi s-a organziat într-o casă”, mai explică muzeograful.
Casa-școală care se află acum la muzeu a fost donată comunității de către familia Roman din Giulești – Maramureș, tocmai pentru acest „program de emancipare” a românilor din Transilvania.
Dascălul și preotul, cei mai importanți oameni din sat
La acea vreme, învățătorul din sat se bucura de același prestigiu ca și preotul. „Pentru că doar popa și învățătorul aveau asigurată locuință. Preotul avea casa parohială, iar învățătorul avea locuința dascălului. Dar, în afară de faptul că avea un acoperiș deasupra capului, avea o bucată de pământ, i se asigurau lemnele pe iarnă, atât școlii, cât și lui și tot felul de alte ajutoare”, mai spune Ilie Gherheș. De altfel, mai arată el, învățătorii nu primeau salariu. „În cele mai multe cazuri, plata se făcea în produse. Nu primea niciun leu de la statul maghiar. Era un învățământ comunitar”, explică el.
Casele din lemn, cele mai valoroase
Casa-școală este din lemn, fiind consuderată la acea vreme mult ami durabilă decât casele din chirpici.
„Meșteșugul construirii caselor era la foarte mare cinste în Maramureș, pentru că acolo nu existau case de vaiog (chirpici, lut). Făceu eforturi ca să-și cumpere lemn dacă nu aveau pădure, dar făceau din lemn ca să fie mai trainică”, mai spune muzeograful.
Lemnul ales pentru casă era în funcție de poziția geografică. „Dacă erau din zona mai de jos a terioriului și era lemn de stejar o făcea din stejar, iar dacă era din zona mai înaltă, atunci făceau din brad. Dar și la acestea, talpa se făcea din stejar”, mai spune el. Talpa casei este partea pe care se sprijină casa, propriu-zis.
Acoperite cu paie sau cu draniță
Acoperit cu paie sau cu draniță, acoperișul se făcea cât mai înalt, din cauza condițiilor meteo. Erau specifice acoperișurile în patru ape și cât mai înalte. „Și școala are acoperișul în patru ape. Se făceau cât mai țuguiate, pentru ca să nu stea pe ele nici zăpada, nici apa. Una este să stea câteva ore și alta e să se usuce la prima bătaie de vânt”, mai arată el.
Pentru că nu existau cuie, dranița (fâșiile de lemn care acopereau casa, n.r.) se făcea mai groasă. „Existau numai cuie de tisă, din lemn de tisă sau, mai apoi, cuie făcute la fierar. Se făcea gaură prin draniță și se bătea cuiul în gaură. Și atunci trebuia să fie cât mai groasă. Dar după ce au apărut cuiele, au început să facă dranițele foarte subțiri, ca să se usuce mai repede”, mai explică el.
Însă și acoperișurile de paie erau foarte rezistente, în special pentru că, fiind tăiate manual cu secera, paiele își păstrau foarte bine forma aproape intactă, nu se zdrobeau. Asfel, ploaia aluneca pe paie, fără să le pătrundă.
Comunitatea de la Giulești, de unde a fost adusă casa-școală, avea, la 1700, în jur de 30-40 de locuințe. Dar trebuie menționat că într-o casă puteau locui până la trei familii, din trei generații.
Învățământul în Transilvania a cunoscut o dezvoltare în acea perioadă. Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania. Mișcarea culturală a pornit din sânul bisericii și a contribuit la emanciparea spirituală și politică aromânilor transilvăneni.
DirectMM.ro
